Pentru Chișinău, scrutinul francez din 2027 reprezintă mai mult decât schimbarea unui președinte într-o țară prietenă. El poate modifica împrejurările politice în care Republica Moldova își negociază viitorul european. Iar un stat vulnerabil trebuie să-și pregătească opțiunile înainte ca evoluțiile externe să-i restrângă libertatea de alegere.

Blocajul intervenit la 20 octombrie în avansarea procesului de aderare a Republicii Moldova și Ucrainei la Uniunea Europeană oferă Chișinăului o lecție incomodă. Potrivit informațiilor publicate de presă, care citează surse diplomatice europene, Ungaria s-a opus unui nou pas procedural, chiar după satisfacerea unor solicitări anterioare. Episodul nu echivalează cu închiderea perspectivei europene, dar arată cât de ușor poate fi încetinit un proces prezentat uneori publicului drept o succesiune previzibilă de reforme și evaluări.

Pentru Republica Moldova, concluzia este esențială: reformele sunt indispensabile, însă ele nu elimină riscul unui veto politic. Admiterea unui nou membru presupune acordul unanim al statelor membre și ratificarea tratatului de aderare potrivit procedurilor constituționale ale fiecăruia. Chișinăul poate îndeplini condițiile care îi revin fără a putea controla rezultatul alegerilor sau calculele guvernamentale din capitalele europene.

Politica externă responsabilă ia în calcul și scenariile nefavorabile

În acest context trebuie privite alegerile prezidențiale franceze din 2027. Pentru un stat aflat la frontiera războiului și supus presiunii rusești, competiția pentru Palatul Élysée nu constituie un spectacol politic îndepărtat. Ea privește capacitatea Europei de a sprijini Ucraina, disponibilitatea sa pentru extindere și continuitatea angajamentelor asumate față de Republica Moldova.

Sondajele publicate în Franța indică o poziție puternică a lui Marine Le Pen, în timp ce adversarii săi își dispută accesul în turul al doilea. Un sondaj prezentat de Public Sénat îi plasează pe candidatul stângii extreme Jean-Luc Mélenchon și pe centristul Édouard Philippe la egalitate în urma liderei dreptei naționaliste. Aceste rezultate exprimă raportul de forțe din momentul măsurării, nu verdictul anticipat al scrutinului. Campania, mobilizarea electoratului și configurația finală a candidaturilor pot schimba substanțial rezultatul.

Ar fi, prin urmare, imprudent să declarăm victoria lui Marine Le Pen inevitabilă. La fel de imprudent ar fi ca autoritățile moldovenești să-și construiască strategia pe presupunerea că ea nu poate câștiga. Politica externă responsabilă ia în calcul și scenariile nefavorabile, mai ales atunci când consecințele lor pot afecta securitatea și dezvoltarea țării pentru decenii.

Miza franceză depășește persoana unui candidat. Ea privește ascensiunea unei concepții politice care așază prioritatea națională în opoziție cu angajamentele de solidaritate europeană. Aplicată politicii de extindere, o asemenea orientare poate transforma sprijinul pentru statele candidate într-o perspectivă contestată electoral. Aplicată relației cu Ucraina, poate încuraja reducerea ajutorului și căutarea unei înțelegeri cu Moscova în care interesele statelor mici să cântărească prea puțin.

Acesta este riscul pe care Chișinăul trebuie să-l evalueze. Nu avem temei să prezentăm un eventual veto francez asupra aderării Republicii Moldova ca pe o decizie deja luată. Avem însă suficiente motive să analizăm ce s-ar întâmpla dacă, într-o capitală decisivă pentru politica europeană, susținerea extinderii ar fi înlocuită de condiționări suplimentare sau opoziție.

Data aderării nu depinde exclusiv de Chișinău

Franța nu este un actor oarecare în această ecuație. Greutatea sa politică, militară și economică îi permite să influențeze prioritățile întregii Uniuni. Emmanuel Macron a susținut consolidarea apărării europene și a deschis dezbaterea privind rolul descurajării nucleare franceze în protejarea aliaților continentali. Aceste inițiative indică amploarea responsabilității pe care Parisul și-o poate asuma pentru securitatea Europei.

O schimbare de orientare la Élysée nu ar desființa automat solidaritatea europeană. Uniunea are instituții, alte centre de putere și interese comune care nu dispar după un scrutin. Dar o Franță mai puțin angajată ar putea face deciziile mai lente, compromisurile mai costisitoare și sprijinul pentru vecinătatea estică mai nesigur. Pentru Republica Moldova, chiar și această diminuare a capacității europene de acțiune ar avea consecințe serioase.

Prima ar fi de securitate. Capacitatea Ucrainei de a rezista agresiunii ruse reprezintă un factor esențial al siguranței Republicii Moldova. O Europă care își reduce sprijinul pentru Kiev ar amplifica vulnerabilitatea Chișinăului. Neutralitatea înscrisă în Constituție nu poate înlocui un mediu regional stabil și nici nu poate obliga Rusia să respecte libertatea de alegere a statului moldovean.

A doua consecință ar fi politică și economică. Perspectiva aderării susține reformele, încrederea investitorilor și speranța cetățenilor că sacrificiile prezentului au o finalitate. Amânarea repetată a acestei perspective ar alimenta dezamăgirea. Forțele favorabile Moscovei ar exploata imediat distanța dintre promisiunile europene și rezultatele concrete, prezentând blocajele drept dovadă că Republica Moldova nu este dorită în Uniune.

De aceea, guvernarea trebuie să comunice onest: apropierea de UE poate fi accelerată prin reforme, dar data aderării nu depinde exclusiv de Chișinău. Transformarea unui obiectiv politic într-o certitudine calendaristică expune societatea unei deziluzii care poate fi evitată. Cetățenii au nevoie de o explicație matură a obstacolelor și de un răspuns credibil la întrebarea ce urmează dacă acestea persistă.

Răspunsul imediat trebuie să cuprindă accelerarea reformelor și o diplomație mult mai activă. Republica Moldova are interesul să construiască sprijin durabil în parlamentele, partidele și societățile statelor membre, dincolo de relațiile cu liderii aflați temporar la putere. În Franța, cauza moldovenească trebuie explicată prin contribuția sa la securitatea europeană, prin dimensiunea gestionabilă a integrării și prin rezultatele concrete ale transformării interne.

Totodată, Chișinăul trebuie să insiste asupra evaluării propriilor progrese. Solidaritatea cu Ucraina rămâne indispensabilă, însă legarea politică a celor două dosare nu ar trebui să însemne transferul automat asupra Republicii Moldova al tuturor disputelor care privesc aderarea ucraineană. Susținerea Kievului și apărarea interesului moldovenesc sunt obiective compatibile.

Tocmai complexitatea proiectului impune pregătirea lui din timp

Există însă și o întrebare pe care clasa politică de la Chișinău evită prea des să o examineze serios: ce alternativă avem dacă disponibilitatea pentru extindere se reduce pentru o perioadă îndelungată? A aștepta schimbarea conjuncturii nu poate constitui singura strategie a unui stat afectat de depopulare, vulnerabilitate economică și insecuritate regională.

În raport cu România, Republica Moldova dispune de o opțiune istorică și politică distinctă: reunificarea. Comunitatea de limbă, cultură și istorie oferă acestei posibilități un fundament pe care celelalte state candidate nu îl au în aceeași formă. România este deja membră a Uniunii Europene și a NATO. Din perspectiva interesului moldovenesc, discutarea unirii înseamnă examinarea unei posibile forme de ancorare durabilă în spațiul european și euroatlantic.

Această perspectivă trebuie tratată cu maximă seriozitate. Unirea nu poate fi prezentată drept o procedură automată, care ar elimina prin simpla proclamare toate obstacolele europene. Ar presupune voință democratică pe ambele maluri ale Prutului, soluții constituționale, negocieri instituționale și clarificarea implicațiilor pentru UE și NATO. Problema transnistreană, integrarea economică și garanțiile pentru toți cetățenii ar necesita răspunsuri explicite.

Tocmai complexitatea proiectului impune pregătirea lui din timp. Ar fi necesare studii privind armonizarea administrației, sustenabilitatea bugetară, pensiile, serviciile publice și dezvoltarea regională. Cetățenii trebuie să poată judeca o asemenea opțiune cunoscând beneficiile, costurile și etapele. O dezbatere credibilă presupune respect pentru oamenii care au îndoieli și garanții clare pentru minorități, proprietate și drepturi.

Pregătirea acestei opțiuni poate avansa odată cu integrarea europeană. Reforma justiției, infrastructura comună cu România, interconectările energetice și apropierea instituțională sunt utile în ambele perspective. Ele sporesc libertatea de alegere a Republicii Moldova și reduc costul dependențelor care o vulnerabilizează.

Viitorul cetățenilor dintre Prut și Nistru este prea important pentru a depinde exclusiv de rezultatul unor alegeri

Alegerile franceze din 2027 pot confirma continuitatea sprijinului european sau pot inaugura o perioadă mai dificilă. Niciunul dintre rezultate nu este predeterminat. Dar interesul Republicii Moldova cere ca autoritățile să fie pregătite pentru ambele. Blocajul ungar arată cât de fragil poate deveni calendarul aderării; o eventuală schimbare de orientare la Paris ar putea amplifica această fragilitate.

Republica Moldova trebuie să urmărească aderarea la UE cu întreaga determinare și, concomitent, să pregătească serios perspectiva reunificării cu România. O asemenea abordare ar transforma o aspirație istorică într-o opțiune politică evaluabilă democratic. Viitorul cetățenilor dintre Prut și Nistru este prea important pentru a depinde exclusiv de rezultatul unor alegeri asupra cărora ei nu au nicio influență.

Articolul Op-Ed de Anatol Țăranu: Viitorul Republicii Moldova nu poate depinde doar de votul altora apare prima dată în Realitatea.md.

Republica Moldova are nevoie de relații cu Federația Rusă. Dar normalizarea acestora presupune respectarea suveranității, a instituțiilor și a opțiunilor cetățenilor săi. Atunci când reluarea dialogului este condiționată de eliberarea unor persoane condamnate pe motive de corupție, iar avantajele economice sunt asociate cu schimbarea conduitei politice, oferta de cooperare trebuie examinată dincolo de formulele diplomatice.

Relațiile dintre Republica Moldova și Federația Rusă revin în discuția publică prin două intervenții care se completează politic: declarațiile lui Dmitri Peskov despre condițiile reluării dialogului cu Chișinăul și apelurile lui Igor Dodon, aflat la Moscova, pentru restabilirea unui „dialog strategic”. În ambele cazuri, apropierea este prezentată ca o posibilitate aflată la îndemâna autorităților moldovenești, dacă acestea ar manifesta suficientă deschidere.

La prima vedere, argumentul pare rezonabil. Statele trebuie să comunice inclusiv atunci când relațiile dintre ele sunt dificile. Republica Moldova are cetățeni în Rusia, interese consulare și probleme economice care reclamă canale funcționale de comunicare. Există, de asemenea, dosarul transnistrean, în care rolul Moscovei face inevitabilă abordarea raporturilor bilaterale. Închiderea oricărei posibilități de dialog nu poate constitui, prin ea însăși, o politică externă.

În ce condiții și în folosul cui se propune normalizarea?

Numai că necesitatea comunicării nu răspunde la întrebarea esențială: în ce condiții și în folosul cui se propune normalizarea?

Dmitri Peskov a oferit o indicație suficient de clară. Printre pașii ceruți Chișinăului, reprezentantul Kremlinului a inclus eliberarea celor pe care Moscova îi numește deținuți politici, invocând-o explicit pe Evghenia Guțul și situația ei familială. Astfel, un dosar penal din Republica Moldova este introdus în negocierea politică a relațiilor dintre două state.

Aici apare prima problemă de fond. Potrivit comunicatului Procuraturii Anticorupție, condamnarea Evgheniei Guțul privește acceptarea finanțării unui concurent electoral și a unui partid politic din partea unui grup criminal organizat. Dosarul se referă la mecanisme de finanțare ilegală, inclusiv la introducerea în țară a unor mijloace financiare provenite preponderent din Federația Rusă. Acesta este obiectul juridic al cauzei, indiferent de eticheta politică preferată de Kremlin.

Desigur, orice persoană condamnată are dreptul să conteste hotărârile judecătorești și să invoce încălcarea drepturilor sale. Justiția moldovenească trebuie supusă examinării critice, iar autoritățile nu pot cere încredere necondiționată în fiecare dosar. Însă eventualele abuzuri trebuie demonstrate prin probe și examinate prin proceduri legale. O solicitare venită de la Kremlin nu poate ține locul unei asemenea demonstrații.

Transformarea lor într-o condiție diplomatică

Nici argumentul umanitar nu trebuie tratat cu indiferență. Situația copiilor și a familiilor persoanelor încarcerate merită atenție. Dar considerentele umanitare se aplică potrivit unor criterii generale și unor mecanisme prevăzute de lege. Transformarea lor într-o condiție diplomatică pentru un caz ales de Moscova pune sub semnul întrebării chiar sensul apelului umanitar.

Dubla măsură devine și mai vizibilă dacă punem această intervenție alături de poziția Kremlinului privind propriii deținuți. Peskov a negat existența deținuților politici în Rusia, în contextul informațiilor despre o posibilă inițiativă americană care ar lega eliberarea lor de relaxarea sancțiunilor. Informația despre inițiativă trebuie deosebită de existența unui acord confirmat, însă negarea categorică a Kremlinului rămâne relevantă.

În propria țară, Moscova respinge categoria de „deținut politic”. În Republica Moldova, o folosește pentru a cere eliberarea unei persoane condamnate într-un dosar de finanțare ilegală a unui partid. Criteriul pare să fie utilitatea politică a persoanei pentru Kremlin. O asemenea abordare slăbește credibilitatea discursului despre drepturi și umanitate.

Dialogul nu este o favoare pe care Moscova o acordă unui stat mic

Disponibilitatea de a vorbi despre normalizare arată, totodată, că și Rusia are un interes în această relație. Republica Moldova nu este singura parte care ar putea avea ceva de câștigat din reluarea contactelor. Pentru Moscova, orice apropiere de un stat angajat pe calea integrării europene poate avea valoare diplomatică și simbolică. Ea poate fi prezentată drept dovadă că politica sa nu a dus la pierderea influenței regionale și că distanțarea de Kremlin poate fi inversată.

Ar fi exagerat să considerăm Chișinăul decisiv pentru depășirea izolării internaționale a Rusiei. Dar ar fi la fel de greșit să presupunem că gesturile sale nu contează deloc. Tocmai existența acestui interes reciproc ar trebui să încurajeze o poziție moldovenească mai lucidă: dialogul nu este o favoare pe care Moscova o acordă unui stat mic.

În acest context se înscrie și vizita lui Igor Dodon. Potrivit relatării IPN, liderul socialist a insistat asupra cooperării politice și a posibilității obținerii unor resurse energetice mai ieftine, fără să abordeze riscurile de securitate legate de războiul purtat de Rusia împotriva Ucrainei.

Un politician de opoziție are dreptul să întrețină contacte externe și să propună o altă politică decât cea a guvernării. Problema este conținutul ofertei sale. Dacă beneficiile apropierii sunt prezentate insistent, iar costurile și condițiile sunt trecute sub tăcere, publicului i se oferă o imagine incompletă.

Ce înseamnă concret energie mai ieftină? În baza căror contracte, cu ce garanții și pentru cât timp? Ce obligații politice ar însoți eventualele facilități? Ar rămâne ele valabile dacă Republica Moldova ar continua integrarea europeană și ar critica acțiunile Rusiei? Fără asemenea răspunsuri, promisiunea prețului avantajos rămâne un argument electoral.

Relatarea IPN din 16 octombrie a pus apelurile lui Dodon în contextul unor noi încălcări ale spațiului aerian moldovenesc de către drone. Originea și traseul fiecărui aparat trebuie stabilite de instituțiile competente. Dar amenințările generate de războiul din vecinătate nu pot fi eliminate din discuția despre relațiile cu statul care a declanșat acel război.

Nici dificultățile diplomatice nu pot fi explicate printr-o simplă lipsă de bunăvoință a Chișinăului. În cazul acreditării ambasadorului rus Oleg Ozerov, explicația publică oferită de ministrul Mihai Popșoi a legat amânarea prezentării scrisorilor de acreditare de acțiunile și retorica neprietenoasă ale Moscovei. Acest episod trebuie privit însă și în contextul restricțiilor impuse reprezentanților Republicii Moldova. Mihai Popșoi a fost inclus, încă din perioada în care era deputat, pe lista persoanelor cărora Rusia le-a interzis intrarea pe teritoriul său.

Dacă intenția normalizării este sinceră

În lipsa unei clarificări publice privind ridicarea acestei interdicții, apare o întrebare firească: cum poate Moscova vorbi credibil despre normalizarea relațiilor cu Republica Moldova dacă șeful diplomației moldovenești continuă să fie vizat de o interdicție de intrare în Rusia? Chiar incertitudinea menținută asupra statutului său contrazice mesajele despre disponibilitatea pentru dialog. Dacă intenția normalizării este sinceră, clarificarea și înlăturarea acestui obstacol ar constitui un gest concret, aflat la îndemâna autorităților ruse.

Totodată, disponibilitatea Kremlinului de a primi politicieni moldoveni care îi promovează mesajele nu poate înlocui dialogul cu instituțiile legitime ale Republicii Moldova. Relațiile interstatale presupun respectarea interlocutorilor desemnați de fiecare stat, inclusiv atunci când pozițiile acestora sunt incomode. Altfel, „normalizarea” riscă să însemne doar cultivarea unor parteneri politici convenabili Moscovei.

Dincolo de disputa diplomatică, întrebarea politică rămâne aceeași: este Moscova pregătită să accepte Republica Moldova ca partener cu voință proprie? Acceptă că autoritățile sale nu pot interveni în dosare judiciare pentru a satisface cereri externe? Acceptă că orientarea europeană a țării nu trebuie supusă aprobării Kremlinului?

Și guvernarea de la Chișinău are obligații. Ea trebuie să explice clar ce contacte menține, ce probleme încearcă să rezolve și ce rezultate obține pentru cetățeni. Interesul național cere diplomație competentă și comunicare sobră. Fermitatea este mai convingătoare atunci când este însoțită de obiective precise.

Totuși, responsabilitatea normalizării nu poate fi transferată integral Republicii Moldova. Rusia trebuie să arate prin fapte că oferta sa presupune reciprocitate. Condiționarea dialogului de soarta unor actori politici favorizați de Moscova indică o intenție de influențare a politicii interne. Asociată cu promisiuni economice selective și cu mesajul că toate dificultățile provin din refuzul Chișinăului de a coopera, această abordare poate funcționa ca instrument de presiune hibridă. Aceasta este o interpretare politică a mesajelor publice, nu dovada automată a unui plan coordonat.

Republica Moldova are nevoie de relații cu Rusia, dar nu în orice condiții

Republica Moldova are nevoie de relații cu Rusia, dar nu în orice condiții. Are nevoie de comunicare care să rezolve problemele cetățenilor, de acorduri transparente și de respectarea independenței instituțiilor sale. O normalizare autentică începe atunci când aceste principii sunt acceptate de ambele părți. Până atunci, apelurile la „prietenie” trebuie judecate după obligațiile pe care le cer și după libertatea de decizie pe care o lasă Chișinăului.

Articolul Op-Ed de Anatol Țăranu: Încă o dată despre relațiile moldo-ruse apare prima dată în Realitatea.md.

Economistul Veaceslav Ioniță propune un sistem de taxare a parcărilor în Chișinău, argumentând că spațiul public ocupat de mașini trebuie plătit de cei care îl folosesc, nu subvenționat din bugetul tuturor locuitorilor, inclusiv al celor fără automobil. Potrivit lui Ioniță, sute de străzi din capitală au devenit parcări improvizate, iar municipalitatea amenajează din bani publici locuri de parcare folosite ulterior gratuit, „primul venit, primul servit”:

Cum rezolvăm problema parcărilor și aducem bani în bugetul ChișinăuluiÎn Chișinău, numărul automobilelor crește într-un ritm accelerat. Astăzi, mașinile parcate ocupă deja o parte considerabilă din suprafața străzilor — practic, spațiul public a fost transformat într-o imensă parcare gratuită.

Sute de străzi au devenit parcări improvizate. Pe unele artere cu trei benzi, doar una mai este folosită pentru circulație, iar celelalte două sunt ocupate permanent de automobile.

În același timp, municipalitatea amenajează din bani publici mii de locuri de parcare, care apoi sunt folosite gratuit, după principiul „primul venit, primul servit”.

Consider că această situație este incorectă și chiar imorală. De ce banii tuturor locuitorilor — inclusiv ai pensionarilor, ai celor cu venituri modeste și ai oamenilor care nici măcar nu dețin automobil — trebuie să finanțeze parcările gratuite ale proprietarilor de mașini?

Spațiul public are valoare. Cine îl utilizează în interes personal trebuie să plătească pentru aceasta.

Soluția este relativ simplă:

• • locurile de parcare rezidențiale să fie oferite prin contract de închiriere, pe termen mai lung;
  • parcările din zonele centrale și comerciale să fie taxate pe oră;
  • locurile foarte solicitate să fie atribuite transparent, inclusiv prin licitație;
  • riveranii să poată cumpăra abonamente lunare sau anuale, fără ca acestea să le garanteze automat dreptul asupra unui anumit loc;
  • parcarea ilegală să fie sancționată efectiv, nu doar interzisă pe hârtie;
  • banii încasați să fie investiți în repararea străzilor, trotuare, transport public și construirea unor parcări moderne.

La Iași există inclusiv locuri de parcare atribuite prin contract, fiecare având număr și utilizator stabilit. Fotografia este un exemplu concret. Nu trebuie să inventăm roata — nici măcar pe cea de rezervă. Trebuie doar să aplicăm reguli care funcționează deja în alte orașe. Parcarea nu este un drept gratuit asupra proprietății publice. Este un serviciu municipal și trebuie administrată ca atare.

Astfel rezolvăm simultan trei probleme: eliberăm străzile, disciplinăm parcarea și aducem venituri importante în bugetul Chișinăului.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul Cum aducem bani în bugetul Chișinăului? Veaceslav Ioniță propune taxarea parcărilor apare prima dată în Realitatea.md.

Transnistria se află în criză. Entitatea politică separatistă de facto, care a apărut în urma războiului secesionist cu Moldova (1990-1992), susținut de Rusia, se confruntă acum cu o serie de șocuri militare, economice și energetice care se suprapun și care îi subminează progresiv viabilitatea politică, transmite IPN.

Pe fondul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, al integrării europene în curs a Moldovei și al dependenței crescânde a Transnistriei de Chișinău, pare să se deschidă o deschidă o fereastră de oportunitate pentru reintegrarea în ordinea constituțională a Moldovei. Perspectiva unei reintegrări pașnice rămâne contestată, divizându-i pe cei care consideră reintegrarea pașnică ca fiind fezabilă de cei sceptici cu privire la caracterul practic și la sustenabilitatea acesteia.

Susținem că Moldova și partenerii săi europeni se află în fața unei ferestre de oportunitate restrânse, dar cu consecințe importante, pentru a urmări o reintegrare susținută și fermă a Transnistriei în ordinea constituțională a Moldovei. Dacă ar fi valorificată, această oportunitate ar restabili integritatea teritorială și ar rezolva un conflict înghețat de lungă durată, care a permis mult timp exercitarea influenței ruse în vecinătatea UE.

Pilonii în declin ai proiectului de statalitate transnistrean

Proiectul secesionist transnistrean se bazează pe patru piloni care i-au asigurat supraviețuirea timp de trei decenii. Astăzi, trei dintre aceștia se erodează rapid sub impactul șocurilor externe și al constrângerilor regionale în schimbare. Această erodare remodelează echilibrul conflictului înghețat și creează condiții propice pentru o schimbare majoră a dinamicii care a împiedicat mult timp reintegrarea.

Primul pilon este sprijinul extern din partea Moscovei: gaze naturale gratuite, asistență financiară și acoperire politică. Acest pilon este deja substanțial slăbit. Capacitatea și disponibilitatea Rusiei de a susține transferurile economice și sprijinul politic au scăzut sub presiunea războiului său împotriva Ucrainei. Închiderea de către Ucraina a rutelor de tranzit al gazelor naturale de care depinde Transnistria, precum și restricțiile impuse de Moldova asupra circulației personalului rus, au limitat și mai mult prezența operațională a Moscovei, subțiind umbrela de securitate și economică care odinioară garanta viabilitatea regimului.

Al doilea pilon îl reprezintă capacitatea regimului de a furniza servicii publice și de a asigura bunăstarea populației, care s-a deteriorat în paralel. Anterior, autoritățile transnistrene își trăgeau legitimitatea din furnizarea de bunuri publice la niveluri care, uneori, le depășeau pe cele de pe malul drept al Nistrului. Acest avantaj s-a disipat. Contracția economică și insecuritatea energetică au redus drastic capacitatea sa de a menține serviciile de bază; întreruperile recurente ale încălzirii și ale apei calde, alături de reducerea industriei mari consumatoare de energie, reflectă nu doar presiunea fiscală, ci și o degradare mai amplă a capacității de guvernare.

Al treilea pilon este coeziunea elitei, fundamentată pe controlul politico-economic, care se află, de asemenea, sub presiune. Dominanța conglomeratului „Sheriff”, alături de aparatul de securitate (MGB), asigura odinioară o coaliție de guvernare stabilă și o distribuție previzibilă a rentelor. Acest echilibru se schimbă. Orientarea tot mai pronunțată a „Sheriff” către piețele occidentale, combinată cu prăbușirea rutelor de contrabandă din timpul războiului prin Odesa, a modificat stimulentele elitelor. Deși nu au dus încă la fragmentare, aceste schimbări indică o reorientare treptată departe de fundamentele economice care susțineau status quo-ul.

Doar al patrulea pilon, o identitate transnistreană distinctă, supraetnică, își păstrează o stabilitate reziduală. Cultivată de elitele locale, aceasta conferă încă o legitimitate simbolică minimă ordinii separatiste. Cu toate acestea, capacitatea sa de a compensa declinul material și instituțional este din ce în ce mai limitată, mai ales având în vedere scăderea participării politice și dezangajarea socială tot mai accentuată.

Împreună, aceste dinamici indică o tranziție de la un echilibru relativ stabil la o fragilitate sistemică. Erodarea sprijinului extern, a capacității statului și a coeziunii elitelor a extins influența efectivă a Chișinăului chiar și în absența unei politici de reintegrare ferme, restrângând traiectoriile viabile pentru proiectul secesionist.

Scenarii posibile pentru Tiraspol

Având în vedere aceste presiuni structurale, Tiraspol se confruntă cu un set limitat de opțiuni, mai degrabă răspunsuri adaptative la un context în deteriorare – caracterizat de scăderea sprijinului, contracția fiscală, o criză energetică continuă și o dinamică a securității în schimbare – decât alegeri politice cu perspective deschise. Vom analiza cele trei scenarii cele mai probabile pentru regim.

Primul este consolidarea autoritară pe fondul declinului sistemic. Regimul răspunde la colapsul economic prin intensificarea represiunii. Pornind de la modelele de guvernare coercitivă a enclavelor, atunci când capacitatea de distribuție se erodează, coerciția devine principalul instrument de supraviețuire. În forma sa extremă, acest lucru implică o contracție controlată a sistemului politic în sine, în care migrația și represiunea selectivă reduc populația, generând fluxuri de refugiați către Moldova și o criză umanitară pe care Chișinăul ar trebui să o gestioneze, menținând în același timp controlul teritorial.

Acest lucru ar putea părea coerent dacă obiectivul Tiraspolului ar fi, strict vorbind, menținerea unei poziții avansate, aliniate Rusiei, la granița de est a Moldovei; o enclavă depopulată și militarizată ar putea, în principiu, să-și păstreze utilitatea ca avanpost strategic. Însă această logică se contrazice cu economia politică a regimului, care presupune disponibilitatea de a sacrifica chiar fundamentele economice și sociale care susțin puterea elitei.

Constrângerea principală o reprezintă natura elitei conducătoare. Transnistria nu este guvernată de o avangardă ideologică, ci de o structură cleptocratică hibridă, în care Sheriff Holding domină alături de instituțiile de securitate. Obiectivul principal al acestei coaliții nu este expansiunea teritorială, ci menținerea exploatării economice. Dependența Sheriff de piețele externe, inclusiv expunerea semnificativă față de UE – peste 80% din exporturile sale se îndreptau către UE înainte de criza energetică – subliniază această orientare către exterior. Depopularea în masă, închiderea frontierelor și intensificarea represiunii ar submina în mod direct modelul economic pe care se bazează puterea elitei.

Această concluzie se bazează pe absența unei mobilizări militare semnificative în urma invaziei pe scară largă a Rusiei, iar fricțiunile sporadice dintre structurile legate de Sheriff și elementele de securitate aliniate Moscovei sugerează o dinamică mai degrabă pragmatică decât ideologică. O orientare către o enclavă autarhică represivă ar necesita o transformare a stimulentelor elitelor, care nu este vizibilă în prezent.

Al doilea scenariu este cel al reintegrării negociate, cu menținerea intereselor economice ale elitei. Confruntați cu o contracție susținută și cu opțiuni externe din ce în ce mai limitate, actorii economici dominanți, în special Sheriff, s-ar putea reorienta către o acomodare cu Chișinăul. Reintegrarea ar putea fi structurată astfel încât să păstreze activele esențiale ale lui Sheriff, să asigure continuitatea afacerilor și să includă, eventual, o amnistie juridică sau politică pentru activitățile ilicite din trecut.

Această perspectivă se bazează pe adaptabilitatea demonstrată a elitelor transnistrene, care, de-a lungul istoriei, și-au schimbat orientarea economică ca răspuns la stimulente. În contextul scăderii profitabilității și al izolării crescânde, un calcul rațional ar putea favoriza o integrare negociată, mai ales dacă aceasta asigură accesul continuu la piețele europene și la resursele energetice, în cadrul unui cadru de reglementare stabil.

Două constrângeri conturează această cale. În primul rând, negocierile deschise cu Chișinăul riscă să atragă reacții punitive din partea Moscovei, în special prin intermediul actorilor din domeniul securității care au interesul să mențină status quo-ul separatist. În al doilea rând, garanțiile credibile, precum amnistiile sau protecțiile economice pentru elitele transnistrene, implică costuri politice substanțiale pentru Chișinău și pot genera contestări privind legitimitatea, responsabilitatea și justiția de tranziție. Acestea nu fac scenariul imposibil, dar îi sporesc complexitatea și necesită o secvențiere atentă.

Al treilea scenariu este inerția status quo-ului. Tiraspolul optează pentru pasivitate strategică, menținând aranjamentele existente în așteptarea unor schimbări favorabile în contextul internațional: o ofensivă rusă în Ucraina, reducerea sprijinului occidental pentru Kiev, instabilitate la Chișinău sau o oboseală generalizată a Occidentului.

Aceasta este opțiunea pe termen scurt cea mai puțin solicitantă, dar și cea mai fragilă din punct de vedere structural. Tendința din ultimii doi ani indică direcția opusă, spre declin economic, exodul populației și erodarea bugetară continuând să slăbească regimul, în timp ce contextul internațional devine tot mai puțin favorabil. Chiar și în cazul unui război înghețat în Ucraina, este puțin probabil ca Rusia, cu o capacitate redusă, să poată susține o enclavă izolată, lipsită de o graniță directă cu un stat aliniat Rusiei. Între timp, traiectoriile europene ale Moldovei și Ucrainei sporesc costurile menținerii unor anomalii teritoriale nerezolvate, generând presiuni pentru luarea de măsuri.

Dintre aceste trei opțiuni, reintegrarea negociată pare din ce în ce mai plauzibilă și a stârnit cele mai multe dezbateri în politica și societatea moldovenească, în special după ce guvernul a prezentat un prim proiect de plan de reintegrare.

Fezabilitatea politică a unei reintegrări negociate

Fezabilitatea unei reintegrări negociate depinde de o divergență mai profundă cu privire la structura autorității în cadrul acestui stat de facto. În esență, dezbaterea – atât în forma sa politică, cât și în cea academică – vizează distribuția puterii de decizie în cadrul unei relații principal-agent pe mai multe niveluri, care leagă Moscova, Tiraspol și, indirect, Chișinău și UE.

O poziție, reprezentată, de exemplu, de renumitul politolog moldovean Dumitru Mînzărari, interpretează Transnistria ca pe un mandatar strict controlat, în care Moscova este mandantul dominant, iar Tiraspolul un agent constrâns. Autoritatea strategică rămâne centralizată la Kremlin, în timp ce elitele locale acționează în limite înguste în ceea ce privește chestiunile strategice. Tiraspolul poate gestiona guvernanța internă și alocarea veniturilor, dar nu deține o influență semnificativă asupra statutului geopolitic al regiunii sau asupra destinului său teritorial.

Acest argument se bazează pe puterea de impunere a Rusiei. Transferurile financiare, prezența militară reziduală, infiltrarea serviciilor de informații prin intermediul FSB și personalul de securitate integrat în armata transnistreană sunt interpretate ca mecanisme de menținere a controlului ierarhic al Moscovei. Abaterile aparente ale elitelor locale sunt tratate mai degrabă ca o delegare condiționată decât ca o adaptare autonomă. Din această perspectivă, negocierea cu Tiraspolul privind reintegrarea este imposibilă, deoarece dreptul de veto relevant rămâne exclusiv la Moscova.

Noi adoptăm o poziție diferită. Contextul de după 2022 a dus la o erodare selectivă a controlului principalului, generând o marjă de manevră măsurabilă care favorizează elitele locale transnistrene în cadrul unei ierarhii slăbite, dar încă existente. Acest lucru nu implică dispariția influenței rusești sau a capacității de veto. Mai degrabă, reflectă o degradare a capacității Moscovei, în calitate de principal în această diadă, de a monitoriza, sancționa și asigura transferuri financiare eficiente către regiune.

În primul rând, capacitatea de monitorizare a Moscovei s-a slăbit din cauza accesului fizic redus, a rotației limitate a personalului în contextul noilor măsuri de aplicare impuse de Chișinău și a fricțiunilor operaționale legate de menținerea supravegherii. În al doilea rând, capacitatea sa de a disciplina elitele locale a devenit mai puțin credibilă. În al treilea rând, stimulentele materiale care au constituit mult timp un element central al influenței ruse au devenit mai puțin fiabile, întrucât constrângerile fiscale și logistice reduc capacitatea Moscovei de a menține transferurile și subvențiile energetice la nivelurile de dinaintea întreruperii.

Suntem de acord că Tiraspolul nu este pe deplin independent, dar nici nu este un agent care se conformează în totalitate, chiar și în chestiuni strategice. În ultimii patru ani, acesta s-a comportat ca un intermediar care se adaptează la constrângeri externe și interne condiționate. Orientarea către piețele UE de la anexarea Crimeii în 2014, importanța crescândă a relațiilor funcționale cu Chișinăul pentru supraviețuirea economică și în domeniul gazelor naturale, precum și întreruperea canalelor alternative de rentă cauzată de război indică toate o recalibrare a preferințelor elitelor. Acest lucru este în concordanță cu modelele principal-agent în condiții de aplicare slăbită a normelor, în care agenții internalizează noi structuri de oportunități atunci când monitorizarea și amenințarea cu pedepsirea devin mai puțin certe.

Nu pretindem că acest lucru elimină influența Rusiei, în special în domeniul securității, unde instrumentele coercitive reziduale rămân semnificative. Însă a determinat o schimbare a relației Moscova-Tiraspol, de la un control ierarhic direct – așa cum susțin Mînzărari și alții – către un aranjament mixt de ierarhie reziduală și autonomie emergentă. Elitele transnistrene nu au dobândit o autonomie deplină în ceea ce privește deciziile strategice, dar pot avea acum preferințe economice și politice care nu mai sunt pe deplin în concordanță cu obiectivele Rusiei, iar condițiile structurale au deschis un spațiu de negociere, o anumită „marjă de manevră”, care nu exista anterior.

Dezacordul se reduce la două întrebări: dacă Rusia păstrează controlul deplin asupra Tiraspolului și dacă elitele transnistrene au încă preferințe convergente cu cele ale Moscovei. În ambele cazuri, susținem că Moscova nu mai deține controlul deplin și că datele-cheie – dependența comercială a Sheriff de piețele UE și dependența energetică și economică a regiunii de Chișinău – fac plauzibil faptul că elitele locale au acum interese economice divergente. Circumstanțele de după 2022 au creat astfel spațiu pentru o soluție negociată privind reintegrarea treptată.

Implicații și recomandări pentru Moldova și Uniunea Europeană

Dacă argumentul nostru este corect, atunci implicațiile impun o strategie de acțiune specifică pentru Moldova și UE. În loc să aștepte o soluționare cuprinzătoare care presupune consimțământul Rusiei, Moldova și partenerii săi europeni ar trebui să adopte o abordare proactivă și diferențiată, menită să testeze și să adâncească divergența dintre interesele elitelor locale și status quo-ul preferat de Moscova. Afirmația că o soluționare a devenit posibilă din punct de vedere structural trebuie transpusă într-un cadru concret care să aplice cu precizie atât stimulente, cât și sancțiuni. Guvernul moldovean a schițat un astfel de cadru în primăvara acestui an, dar acesta nu este suficient de ambițios.

Această fereastră de oportunitate nu va dura la nesfârșit. Două evoluții ar putea-o închide. Prima este un armistițiu sau o înghețare a conflictului în Ucraina, care să restabilească capacitatea de acțiune și resursele Rusiei, permițând Moscovei să-și reafirme controlul asupra aliaților săi și să reia transferurile care au susținut odinioară autonomia Tiraspolului. A doua este o schimbare în politica internă a Moldovei: actualul guvern pro-european a acționat cu fermitate, dar viitoarele cicluri electorale introduc incertitudine, iar un guvern mai puțin angajat în procesul de integrare sau mai susceptibil la influența Rusiei ar putea renunța la presiunea progresivă care remodelează în prezent status quo-ul. Condițiile structurale care favorizează reintegrarea există în prezent, dar sunt contingente și s-ar putea să nu persiste.

Mecanismul cel mai potrivit în acest caz nu este un acord unic, ci un proces de condiționalitate progresivă care să majoreze costurile menținerii status quo-ului separatist, sporind în același timp beneficiile rezultate din acceptarea situației. Există mai multe instrumente disponibile. În primul rând, armonizarea reglementărilor, deja aplicată: extinderea normelor comerciale moldovenești și aliniate la cele ale UE în spațiul economic transnistrean formalizează dependența de facto de piețele europene, în special pentru exporturile companiei Sheriff. În al doilea rând, pârghia energetică: după întreruperea de către Ucraina a tranzitului de gaze rusești, dependența aproape totală a Transnistriei de Chișinău creează o asimetrie care poate fi transformată într-o scară de condiționalități, în care accesul continuu la gaze este permis doar în schimbul unei alinieri administrative treptate. În al treilea rând, implicarea selectivă în interesele comerciale ale grupului Sheriff, facilitând accesul pe piața UE în schimbul îndeplinirii obiectivelor de guvernanță, exploatează divergența dintre orientarea conglomeratului și preferințele Moscovei. Este esențial ca această abordare să facă distincția între actori: elitele economice orientate către piețele occidentale sunt potențiali interlocutori, în timp ce elementele aparatului de securitate aliniate serviciilor de informații de la Moscova sunt potențiali sabotori. Stimulentele – accesul la piață, includerea în cadrul de reglementare, securitatea energetică – ar trebui să vizeze pe cei dintâi; sancțiunile țintite, excluderea din infrastructura financiară a UE și restricțiile de călătorie ar trebui să vizeze pe cei din urmă.

Nimic din toate acestea nu ar trebui să ascundă capacitatea reziduală a Rusiei de a perturba procesul. Instrumentele Moscovei depășesc prezența militară oficială: rețelele integrate în FSB, războiul informațional îndreptat împotriva opiniei publice din Transnistria și din Moldova, precum și loialiștii cultivați în cadrul MGB oferă toate mijloace de a crește costurile acomodării sau de a genera instabilitate menită să înghețe procesul. Atenuarea acestor riscuri necesită o abordare pe mai multe niveluri. Cooperarea cu Ucraina în ceea ce privește monitorizarea frontierelor și interzicerea fluxurilor de personal ar trebui aprofundată, iar schimbul de informații între serviciile de informații europene și Chișinău cu privire la operațiunile secrete rusești ar consolida capacitatea Moldovei de a contracara acțiunile celor care doresc să saboteze procesul. Procesul trebuie conceput cu redundanțe, astfel încât nicio provocare, operațiune de informații sau campanie de informare să nu poată distruge cadrul general, prin construirea unui angajament pe o bază largă cu multiple facțiuni de elită, în loc să se concentreze pe un singur contact vulnerabil.

Dimensiunea politică internă din partea moldovenească merită o atenție egală. Reintegrarea va impune Chișinăului să facă concesii costisitoare din punct de vedere politic: adaptări normative pentru actorii economici transnistreni, aranjamente tranzitorii care nu implică o aliniere completă și imediată și, cel mai controversat aspect, garanții juridice sau economice pentru elitele ale căror activități din trecut ar fi altfel supuse unei anchete. Aceste compromisuri vor genera controverse interne cu privire la responsabilitate, justiția tranzițională și legitimitatea negocierilor cu actori legați de regimul separatist. Partenerii europeni joacă un rol crucial în acest context. Prezentarea reintegrării ca parte integrantă a aderării Moldovei la UE – o condiție necesară pentru rezolvarea unei anomalii teritoriale incompatibile cu statutul de membru – oferă Chișinăului o narațiune puternică de legitimare. Asistența materială din partea UE, în special sprijinul financiar direct pentru acoperirea costurilor de integrare a unei regiuni cu infrastructură și capacitate de stat degradate, ar reduce povara Moldovei și ar face compromisul sustenabil. Implicarea europeană ar trebui să se extindă la asistența tehnică pentru armonizarea instituțională și la elaborarea în comun a cadrului de condiționalitate, astfel încât acesta să aibă greutatea unui angajament multilateral, în loc să apară ca o concesie unilaterală a Moldovei în favoarea intereselor oligarhice.

Concluzii

Moldova se află într-o perioadă propice pentru a aborda problema Transnistriei. Erodarea majorității pilonilor structurali care susțin proiectul secesionist, împreună cu circumstanțele generate de războiul din Ucraina, fac ca reintegrarea prin negocieri să fie mai fezabilă decât în orice alt moment din ultimele trei decenii. Însă șansele mai bune nu sunt suficiente: erodarea viabilității Transnistriei nu duce, de una singură, la reintegrare. Fără o politică deliberată și susținută din partea Chișinăului și a partenerilor săi europeni, rezultatul cel mai probabil nu este o încorporare pașnică, ci o degradare instituțională prelungită, o entitate geopolitică eșuată la granița Moldovei care generează instabilitate, susține rețele ilicite și rămâne la dispoziția Rusiei ca instrument de influență, chiar și pe măsură ce controlul direct al Moscovei se diminuează. Fereastra de oportunitate există. Întrebarea este dacă Moldova și Europa o vor folosi.

„Desființarea statalității autodeclarate a Transnistriei: declinul structural ca oportunitate strategică”, de dr. Marius Ghincea și dr. Laurențiu Pleșca, a fost publicat inițial de Small Wars Journal.

DISCLAIMER: Opiniile exprimate în prezentul material aparțin exclusiv autorilor.

Articolul Declinul structural al regiunii transnistrene ca oportunitate strategică. Op-Ed de Laurențiu Pleșca și Marius Ghincea apare prima dată în Realitatea.md.

Este suficientă o singură frază despre limbă, identitate sau România și Republica Moldova uită imediat de toate celelalte subiecte.

Ieri discutam despre plăți la întreprinderile de stat, decizii netransparente și calitatea guvernării. Astăzi ne întrebăm din nou cine suntem, dacă formăm același popor și dacă există o identitate moldovenească distinctă.

Nu este surprinzător. Astfel de teme ating limba copilăriei, memoria familiei și sentimentul de apartenență. De aceea, oamenii nu își apără doar opinia, ci o parte din propria identitate. În asemenea discuții, argumentele calme pierd repede în fața emoțiilor.

Peste câteva zile, disputa se va stinge. Noi însă vom rămâne aici.

Va trebui să muncim, să ne creștem copiii, să dezvoltăm afaceri și să decidem dacă ne legăm viitorul de această țară. Pentru aceasta contează mai puțin să ajungem la aceeași versiune a trecutului și mai mult să știm după ce reguli vom trăi mâine.

Probabil că nu vom avea prea curând un consens asupra identității, limbii, relației cu România sau trecutului sovietic. Poate că nici nu avem nevoie de unul.

Putem să ne considerăm moldoveni, români, să vorbim în principal rusa sau să reunim în noi mai multe apartenențe culturale. Această diversitate nu ne împiedică să acceptăm un minim civic comun.

Republica Moldova este un stat independent și are dreptul să își aleagă viitorul european. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei nu poate fi justificată prin istorie, limbă sau nostalgie.
În același timp, nicio identitate nu trebuie să devină singurul permis de acces la viitorul țării. Parcursul european nu aparține unei singure comunități culturale, iar un om nu devine mai puțin al acestei țări doar pentru că vorbește altă limbă sau se definește diferit.

Diferențele nu sunt problema. Problema apare atunci când ele sunt folosite pentru a-i exclude pe ceilalți.

Responsabilitatea autorităților este clară. Statul trebuie nu doar să explice parcursul european, ci și să-i implice pe oameni în deciziile care le schimbă viața. Regulile comune inspiră încredere atunci când sunt discutate din timp, aplicate egal și le permit unor grupuri diferite să-și vadă locul în viitorul țării. Integrarea europeană nu trebuie să fie percepută ca proiectul unei părți a societății, pe care ceilalți sunt chemați doar să-l accepte.

Dar nu putem transfera întreaga responsabilitate asupra puterii.

Și noi alegem dacă transformăm fiecare formulare neinspirată într-un nou conflict despre cine este „mai adevărat”. Tot noi alegem dacă îl vedem pe celălalt ca interlocutor sau îl împingem imediat în tabăra celor străini.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Subiectele sensibile nu pot și nu trebuie interzise. Putem însă să discutăm despre ele fără să ne refuzăm reciproc dreptul de a aparține acestei țări.

Nu trebuie să ne amintim trecutul în același fel. Trebuie să ne înțelegem asupra regulilor care ne permit să ne construim viața aici, în Republica Moldova.

Cred că de aici începe un viitor cu adevărat comun.

Alexandr Bejenari, expert în comunicare strategică

Articolul Trebuie să ne înțelegem asupra felului în care vrem să trăim împreună apare prima dată în Realitatea.md.

Scandalul legat de plățile de la MoldATSA nu este doar despre o funcție, un salariu sau o instituție de stat. El ridică o întrebare mai importantă: ce rol are comunicarea publică într-un stat care vreasă fie modern, transparent și apropiat de cetățeni?

Faptul că inclusiv Președinta a spus că a aflat despre această situație din presă este un detaliu esențial, consideră expertul în comunicare strategică, Alexandru Bejenari.. Arată cât de târziu se activează uneori mecanismele de alertă în interiorul statului. Problema nu ține doarde comunicarea cu publicul, ci și de felul în care sistemul își vede propriile riscuri.

Cine observă la timp o decizie vulnerabilă? Cine o transmite mai departe? Cine are autoritatea să spună căo decizie, chiar dacă poate fi justificată formal, va fi greu de acceptat public?

Aici începe problema reală.

Comunicarea este adesea chemată prea târziu. Decizia a fost luată, percepția publică s-a format, încrederea a fost afectată. În acel moment, nici cel mai bun mesaj nu mai poate repara ceea ce oameniipercep ca lipsă de transparență, privilegiu sau distanță față de societate.

Aceasta nu este o problemă de imagine. Este o problemă de guvernare.

În mediul de afaceri, rolul comunicării s-a schimbat vizibil în ultimii ani. În tot mai multe companiioccidentale, directorul de comunicare nu mai este persoana care „ambalează” deciziile deja luate. El face parte din echipa care ajută conducerea să înțeleagă din timp cum pot fi percepute deciziile importante.

Un bun comunicator nu este un decorator de mesaje. Este un senzor intern de risc. Poate spune înainte de criză: această decizie va fi percepută prost, chiar dacă formal poate fi apărată.

În stat, această funcție rămâne adesea redusă la comunicate, reacții și explicații post-factum. Comunicareaapare după decizie, nu înaintea ei. Iar atunci când lucrurile merg prost, de la comunicatori se așteaptăimposibilul: să explice ceva ce trebuia verificat mai devreme din perspectiva încrederii publice.

Un stat modern nu are nevoie doar de purtători de cuvânt buni. Are nevoie de decizii luate cu simțulimpactului public.

În instituțiile publice și în întreprinderile de stat, salariile, numirile, contractele și sporurile nu sunt simple chestiuni administrative. Ele sunt semnale. Arată cum înțelege sistemul echitatea, responsabilitatea șilimita acceptabilului.

Dacă oamenii văd privilegiu, explicația juridică nu mai este suficientă. Dacă văd o decizie luată într-un cerc închis, comunicatul de presă vine prea târziu. Iar dacă au impresia că află adevărul doar dupăinvestigații jurnalistice, instituția pornește deja de pe un teren pierdut.

Aici suferă și profesia de comunicator.

Societatea întreabă de ce statul plătește oameni pentru comunicare, dacă mesajele publice nu explică ceeace contează cu adevărat. Mulți profesioniști ajung, la rândul lor, să gestioneze consecințele unor decizii la care nu au avut acces atunci când criza încă putea fi prevenită.

Aceasta este vulnerabilitatea sistemului.

Comunicarea publică trebuie să fie parte a procesului de guvernare, nu doar reacție la criză. Nu pentru ca specialiștii în comunicare să ia decizii în locul managerilor sau al instituțiilor, ci pentru ca în sistem săexiste, înainte de scandal, o întrebare simplă: cum va fi văzută această decizie de oameni?

Nu doar prin prisma documentelor și procedurilor. Ci prin prisma unei societăți care are deja un nivelscăzut de încredere în instituții.

Pentru Republica Moldova, acest lucru este esențial. Țara trece prin reforme, modernizare instituțională șiapropiere de Uniunea Europeană. Dar un parcurs european nu se construiește doar prin legi, strategii șirapoarte. Se construiește și prin felul în care instituțiile iau decizii, le explică și protejează încredereapublică.

Comunicarea nu poate înlocui transparența, corectitudinea și responsabilitatea. Dar poate avertiza la timpcă o decizie legală poate fi percepută ca nedreaptă.

Iar într-un stat cu încredere fragilă, această percepție contează enorm.

Problema nu este dacă statul are nevoie de comunicatori bine plătiți. Problema este dacă statul știe săfolosească această competență înainte ca deciziile să devină crize.

Dacă vocea comunicării este ascultată doar după scandal, ea devine o încercare de a explica încredereapierdută.

Dacă este ascultată înainte, poate deveni parte a bunei guvernări.

Articolul Comunicarea publică nu poate repara decizii luate fără încredere apare prima dată în Realitatea.md.

Duminică, orheienii își aleg primarul. Formal, este vorba despre aceeași rutină provincială din manualul administrației postsovietice: asfalt turnat strâmb, becuri LED inaugurate solemn și licitații publice împărțite frățește între cumetri, fini și colegi de partid. Numai că, de data aceasta, miza depășește mult folclorul administrativ moldovenesc. Aici nu se votează doar un primar, ci se decide dacă o societate întreagă mai păstrează un minim instinct de igienă morală. Nu doar pentru Orhei, ci pentru întreaga Republică Moldova.

Orheiul nu este un târg oarecare rătăcit prin periferia geografiei postsovietice. Este unul dintre puținele orașe moldovenești care mai păstrează ceva din ideea de urbanitate autentică — cu străzi pe care încă îți face plăcere să te plimbi, să bei o cafea în partea veche a orașului fără senzația că te afli într-un țarc urbanistic sovietic, abandonat în grabă de ultimul secretar de partid fugit la Moscova.

Tot de aici, în anii renașterii naționale, oamenii au fost printre primii care au venit la Chișinău să ceară limba română, alfabet latin și tricolor. În timp ce alții încă priveau prudent peste umăr, așteptând să vadă încotro bate vântul de la Moscova, orheienii ieșeau în stradă cu un curaj care astăzi pare aproape neverosimil. Orheiul nu a fost doar spectator la deșteptarea națională de la sfârșitul anilor ’80, ci unul dintre locurile care au împins istoria înainte.

Tocmai de aceea, degradarea morală și politică prin care a trecut ulterior acest oraș pare cu atât mai tragică. În ultimul deceniu, Orheiul a ajuns laboratorul politic al rețelei rusești — un fel de Disneyland electoral pentru oameni disperați și politicieni cinici.

De ce s-a ajuns aici? Răspunsul este simplu și incomod. Cei care au guvernat înainte au furat cu o lăcomie aproape biblică. Au furat atât de obraznic, încât oamenii au început să creadă că poate hoțul care le dă și lor ceva este mai bun decât hoțul care fură doar pentru sine. Din disperare, oamenii au acceptat „miracolul” transportului gratuit și al OrheiLand-ului, fără să înțeleagă că în spatele concertelor, beculețelor și populismului de bâlci se construia, cu răbdare și bani murdari, un proiect politic rusesc.

Astăzi, rețeaua rusească a fost parțial destructurată, dar metastaza politică a rămas. Alegerea este aproape literară prin simbolismul ei: între un hoț și un preot.

De o parte stă Ramiz Ansarov — fost polițist, candidat al grupărilor pro-ruse (PSRM, PCRM, „Viitorul Moldovei”, „Inima Moldovei”). Pe lângă impresionantul său CV geopolitic, domnul Ansarov mai are și o realizare personală remarcabilă: este borfaș confirmat prin acte. În timp ce era polițist și avea nobila misiune de a combate criminalitatea, a fost dat afară pentru „prejudicierea imaginii Republicii Moldova și a IGPF”. Tradus din limbaj birocratic în română simplă: candidatul stângii umbla cu furatul prin magazinele din Budapesta.

Măcar bine că l-au prins în Budapesta, pe vremea lui Orban. Dacă pățea asta mai la est, probabil ar fi explicat solemn că este victima unei provocări organizate de „Occidentul colectiv”, a serviciilor secrete globale și, eventual, a sorosiștilor din Parlamentul European.

Nu-i complicat să ți-l imaginezi pe Ansarov cum salivează la gândul că s-ar putea înfrupta din bugetul Orheiului, asemenea unui șacal flămând care dă târcoale unei stâne părăsite. Pentru un polițist care n-a rezistat tentației unui parfum dintr-un magazin din Budapesta și visează acum să administreze milioane publice, moldovenii au o vorbă: „azi un ou, mâine un bou”.
Victoria lui Ansarov n-ar fi doar un pericol pentru bugetul Orheiului, ci o palmă usturătoare dată întregii societăți. Ar însemna că Rusia, de fapt, n-a pierdut partida pentru Moldova. Că defuncta rețea de cumpărare a voturilor, a reușit să se reinventeze prin interpuși, găinari și politruci reciclați. Că găinăria politică încă mai poate fi împachetată festiv în beculețe, concerte și popcorn electoral.

De cealaltă parte se află Sergiu Aga — un preot. Un simbol care reprezintă exact opusul lumii construite pe cumpărare de voturi, cinism și degradare morală. Cred ca ar putea deveni un lider moral bun al acestei comunități. Cu siguranță, dacă va ajunge primar, nu va umbla cu furatul prin magazinele din Orhei. Ceea ce, pentru standardele politicii moldovenești, deja pare aproape revoluționar.

O eventuală victorie a lui Sergiu Aga ar însemna mai mult decât victoria unui candidat decent. Ar însemna închiderea uneia dintre cele mai rușinoase pagini din istoria recentă a Orheiului — perioada în care disperarea socială a fost transformată în instrument de ocupație politică și prostituare morală.

Astfel, am putea reabilita, măcar simbolic, întreaga Republică Moldova.

Pentru că regula este simplă și veche de când lumea: ce alegi, aia primești. Dacă alegi un borfaș, vei avea găinării, mizerie și degradare.

Dacă alegi un om integru, poate că acest oraș splendid va avea, în sfârșit, șansa unui nou început.

Articolul Alexandru Tănase, despre găinarul și preotul din Orhei: „Poate că acest oraș splendid va avea șansa unui nou început” apare prima dată în Realitatea.md.

Anul 2025 a marcat o schimbare structurală importantă pentru economia Republicii Moldova. Pentru prima dată, exporturile de servicii au depășit exporturile de bunuri, iar turismul s-a afirmat alături de IT și transporturi ca unul dintre sectoarele care aduc valoare adăugată, locuri de muncă și valută în economie. Potrivit datelor oficiale, această evoluție confirmă tranziția economiei spre servicii cu impact direct asupra PIB și ocupării forței de muncă.

La începutul anului 2026, turismul moldovenesc nu mai poate fi privit ca un domeniu secundar sau exclusiv cultural. El este deja parte a economiei reale. Întrebarea esențială este dacă arhitectura instituțională a statului va reuși să țină pasul cu această realitate.

Turismul: de la potențial la rezultat

Datele recente confirmă o evoluție pozitivă: creșterea numărului de vizitatori, diversificarea piețelor de origine, extinderea turismului rural și enoturistic, revenirea turismului de evenimente. Mii de întreprinderi mici și mijlocii din regiuni – pensiuni, restaurante, vinării, ghizi, transportatori – depind astăzi direct de această industrie. Această creștere nu este întâmplătoare. Ea este rezultatul inițiativei private, al conectivității aeriene, al promovării externe și al investițiilor făcute de antreprenori. Piața a făcut primul pas.

Unde apare blocajul

Problema majoră a turismului în Republica Moldova nu mai este lipsa cererii sau a produsului. Problema este fragmentarea guvernanței și lipsa unor mecanisme moderne de coordonare. În prezent, sectorul se confruntă cu:

– suprapuneri instituționale în promovare și imagine de țară;
– lipsa unui mecanism funcțional de management al destinației (OMD/DMO);
– un cadru legislativ depășit, care nu reflectă turismul ca export de servicii;
– dificultăți în corelarea politicilor de turism cu cele economice, regionale și de ocupare a forței de muncă.

Aceste vulnerabilități nu anulează progresul, dar îi limitează impactul și sustenabilitatea.

Angajamente asumate și testul implementării

În august 2025, la nivel guvernamental au fost asumate angajamente clare privind modernizarea cadrului de politici pentru turism. Integrarea acestora în Programul Național de Dezvoltare a Turismului „Turism 2030” reprezintă un pas corect și necesar.

Totuși, începutul lui 2026 arată că adevărata provocare nu mai este elaborarea strategiilor, ci implementarea lor. Turismul are nevoie de reguli clare, responsabilități bine definite și parteneriate public–private funcționale, nu doar de documente programatice.

2026 – anul deciziilor structurale

Experiența europeană demonstrează că turismul performant se bazează pe:

– organizații de management al destinației bine definite;
– coordonare între promovare, investiții și export;
– profesionalizarea forței de muncă;
– dialog constant între stat și industrie.

Republica Moldova are premisele necesare pentru a urma acest model. Ceea ce lipsește este viteza decizională și coerența instituțională.

Dacă în 2026 turismul va fi tratat ca industrie economică strategică, el poate deveni unul dintre pilonii de bază ai creșterii economice și ai integrării europene. Dacă nu, există riscul ca rezultatele obținute în 2025 să rămână conjuncturale.

Turismul moldovenesc a ajuns într-un punct în care piața a demonstrat că poate livra. 2026 poate fi anul în care această creștere devine sustenabilă – dacă piața și statul vor reuși să meargă în același ritm.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul Sergiu Manea, președinte APIT: Turismul moldovenesc este deja parte a economiei reale apare prima dată în Realitatea.md.

Ipocrizia vremurilor în care trăim nu mai este un viciu personal, ci un mod sinucigaș de guvernare: Ne prefacem că apărăm casa, în timp ce lăsăm cheia sub preș pentru hoț, notează Alexandru Tănase.

Război hibrid, propagandă, „mâna Moscovei”, bani murdari, operațiuni de influență, rețele de dezinformare: un inventar repetat obsesiv, până la golirea lui de sens. În numele acestor amenințări, statul a cheltuit miliarde de lei, a inventat zeci de instituții, a scos partide din alegeri, a închis instituții media și a transformat „securitatea națională” într-un argument total – autosuficient, care nu mai cere demonstrație, ci doar supunere.

În același timp, chiar în Parlamentul Republicii Moldova – instituția care ar trebui să fie expresia concentrată a suveranității naționale – se desfășoară nestingherit reuniuni în care, sub masca unor „dezbateri intelectuale” (sic!), se reciclează, se reambalează și se legitimează tezele propagandistice ale Federației Ruse.

La 15 decembrie, la inițiativa deputatului Vlad Bătrîncea – același care a rupt harta României în plenul Parlamentului – a fost organizată o reuniune cu titlul aparent inocent: „Statutul de neutralitate, consacrat în 1994”. Scopul acestei acțiuni nu este nici subtil, nici inocent: subminarea ideologică a societății, cu ajutorul unor actori politici controlați de Kremlin.

Așa cum ne-am obișnuit, nu a urmat nicio reacție din partea puterii. Și nu e prima dată. Trebuie spus limpede: de la actuala guvernare nu mai am nicio așteptare pe dimensiunea identitar-ideologică – fără de care o societate nu se poate coagula într-un stat. Aceste noțiuni îi sunt, pur și simplu, străine.

Puterea reacționează la provocarea rusească doar în măsura în care îi sunt atinse reflexele de autoconservare: funcții, control, imagine, rating. În schimb, când miza este identitatea statului, adevărul istoric și fundamentele ideologice fără de care o comunitate politică nu se ține laolaltă, aceste teme sunt împinse metodic în planul al zecelea, ca și cum ar fi un moft de salon, nu o chestiune fundamentală.

După plecarea din Parlament a lui Oazu Nantoi – una dintre puținele voci cu expertiză, coloană vertebrală și greutate morală – în interiorul actualei puteri nu a mai rămas aproape nimeni capabil să confrunte argumentat și coerent diversiunile Moscovei. Iar golurile, în politică, nu rămân niciodată goale: ele sunt umplute rapid de Moscova, prin intermediul unor figuri precum Tkaciuk & Co.

Tezele-cheie ale „neutralității noastre multiseculare” au fost enunțate de ideologul partidei rusești de la Chișinău, Mark Tkaciuk – omul care apare ori de câte ori trebuie pusă o spoială „intelectuală” pe o banală diversiune imperială, ca să poată fi servită drept dezbatere.

De data aceasta, el a livrat teza potrivit căreia: „Neutralitatea este o alegere suverană a poporului Republicii Moldova”. Iar ca să dea „culoare” afirmației, Tkaciuk adaugă că toți cei care susțin că neutralitatea este un produs al serviciilor rusești – scris la Lubianka sau pe Piața Smolenskaia din Moscova – sunt niște cretini.

Nu-mi propun o polemică cu Mark Evghenievici. El cunoaște, fără îndoială, mai bine decât oricine geografia instituțiilor de la Moscova responsabile de Republica Moldova. Realitatea este cunoscută ambelor părți, iar divergența nu ține de interpretare, ci de fond. De aceea, voi încerca să operez mai degrabă cu fapte decât cu judecăți de valoare – nu pentru că acestea ar lipsi, ci pentru că, în acest caz, faptele sunt suficient de incriminatoare prin ele însele.

Proiectul Constituției Republicii Moldova din 1994 a fost elaborat de Comisia constituțională creată în cadrul Parlamentului Independenței. Acest proiect deriva din textul Declarației de Independență și conținea elementele fundamentale ale identității noastre constituționale: limba română și orientarea europeană a statului. În acel text nu exista nimic despre dreptul UTA Găgăuzia la secesiune, despre neutralitate și nici despre așa-numita „limbă moldovenească”. Acesta este un fapt notoriu, care nu necesită demonstrații suplimentare.

Inserarea în proiectul de Constituție, de către agrarieni și interfrontiști, a narativelor rusești – printre care și „neutralitatea” – nu a fost rezultatul vreunui moment de „iluminare democratică” și nici expresia firească a vreunei „configurații de forță” din societate. Majoritatea agrarian-interfrontistă a fost adusă controlat la putere în urma înfrângerii militare din războiul de pe Nistru din 1992 și a semnării tratatului de pace cu Federația Rusă – adică în condiții de constrângere geopolitică, nu de suveranitate deplină. Tocmai de aceea, puterea controlată de Moscova de la acea vreme a refuzat categoric ca proiectul să fie aprobat prin referendum, așa cum se întâmplă, de regulă, în cazul constituțiilor democratice. În acel război, Republica Moldova a fost partea învinsă și obligată să accepte, pe rând, condițiile de pace dictate de Moscova:

• demiterea guvernului Muravschi și instalarea guvernului agrariano-interfrontist Sangheli;
• menținerea pe teritoriul nostru a trupelor ruse de „pacificatori” (foști militari ai Armatei a 14-a și mercenari aduși din Rusia, rebotezați peste noapte drept „pacificatori”);
• intrarea în CSI;
• coordonarea de facto a politicii externe cu Moscova;
• acceptarea statutului de neutralitate la nivel constituțional.

Instalarea guvernului pro-rusesc în frunte cu Sangheli a fost primul pas prin care interfrontiștii controlați de Kremlin și-au asigurat, prin alegerile din 1994, majoritatea constituțională necesară pentru a insera în textul fundamental al statului acele „soluții” convenabile ocupantului.

Neutralitatea trebuia să fie formula juridică prin care Chișinăul își interzicea singur opțiunile occidentale, în timp ce își păstra, pe teritoriul propriu, prezența militară rusească și dependența politică de Kremlin. Cu alte cuvinte, „neutralitatea” nu a fost gândită ca libertate de a sta deoparte, ci ca obligație de a sta cuminte – până când se vor întoarce rușii.

Distrugerea metodică a oricăror perspective europene ale Republicii Moldova nu este „o alegere suverană a poporului Republicii Moldova”, nici o succesiune de „accidente” și nici rezultatul unor „dinamici interne” ambalate retrospectiv. Este o linie de acțiune.

Toate aceste episoade fac parte dintr-un demers coordonat, derulat cu implicarea directă a serviciilor speciale rusești – iar aici, dacă tot ne place precizia, poate ne spune domnul Tkaciuk dacă vorbim de Lubianka sau de Piața Smolenskaia. Scopul este limpede și constant: menținerea controlului Moscovei asupra unei foste provincii sovietice care îndrăznise, pentru o clipă, să se creadă independentă.

Încă un detaliu, interesant și, în egală măsură, de un comic involuntar. Tkaciuk încearcă, metodic, să spele imaginea Rusiei, invocând ideea că în 1994 – când se vota Constituția moldovenească – Moscova ar fi fost „ocupată cu altceva”, s-ar fi integrat în NATO și nu ar fi avut timp pentru Republica Moldova. Este o narațiune convenabilă, menită să inducă ideea unei Rusii inofensive, lipsite de reflexe imperiale, ceea ce ar face din neutralitate un gest „firesc”, într-o lume aproape benignă. Dar și această poveste este un fals major – repetat cu o seninătate care frizează nerușinarea.

De fapt, povestea despre „Rusia anilor ’90 care se integra în NATO” este o minciună pură. Moscova nu a urmărit niciodată o integrare de tip occidental, ci, în cel mai bun caz, o infiltrație strategică. Obiectivul era obținerea dreptului de veto din interior, domesticirea NATO, transformarea lui într-un club inofensiv, bun de fotografii și pauze de cafea – numai nu de apărare –, o versiune militarizată a acelei paralizii instituționale pe care o vedem, de ani buni, la ONU.

Acest joc rusesc de-a „parteneriatul” nu a suspendat nici măcar o clipă intenția fundamentală a Rusiei: recucerirea spațiului post-sovietic, sub forme mai mult sau mai puțin camuflate. Dimpotrivă. În exact aceeași perioadă, Rusia a declanșat un război în Republica Moldova și alte două în Georgia – iar din regiunile ocupate atunci refuză, până în ziua de azi, să-și retragă trupele.

Astfel, poveștile despre Rusia pro-NATO sunt, în cel mai bun caz, povești de adormit copii.
Dacă neutralitatea ar fi fost, așa cum pretinde Mark Tkaciuk, un răspuns „rațional” și „responsabil” la problema transnistreană, atunci, la mai bine de trei decenii de la consacrarea ei constituțională, ar fi trebuit să vedem măcar un progres minim în direcția soluționării acestui conflict. Nu s-a întâmplat nimic. Nici retragerea trupelor rusești. Nici demilitarizarea regiunii. Nici reintegrarea statului. Neutralitatea nu a produs absolut nimic – cu excepția consolidării ocupației.
Mai mult decât atât, chiar autorul falsului despre „neutralitatea ca alegere suverană a Republicii Moldova” – Mark Tkaciuk – este autorul moral și politic al Memorandumului Kozak, un document care nu doar că nu rezolva problema transnistreană, ci o instituționaliza definitiv, sub forma unei federații artificiale, controlate structural de Moscova. În esență, planul Tkaciuk–Kozak urmărea legalizarea prezenței militare rusești pe teritoriul unui stat declarat, ipocrit, „neutru”.

Aici se rupe definitiv orice mască. Neutralitatea, așa cum a fost concepută de ruși, nu apare ca un principiu constituțional, ci ca un instrument geopolitic: opozabil Occidentului și NATO, dar perfect compatibil cu prezența armatei ruse. O neutralitate asimetrică, selectivă, croită exact pe nevoile Kremlinului: interzisă pentru Vest, permisă pentru Moscova.

Dacă Memorandumul Kozak ar fi fost semnat, Republica Moldova ar fi devenit o struțocămilă constituțională: un stat „neutru” cu trupe rusești permanente, un stat „suveran” cu drept de veto transnistrean asupra deciziilor sale fundamentale, un stat „unitar” transformat într-o federație disfuncțională, blocată din naștere. Transnistrizarea Republicii Moldova nu era un efect colateral al planului, ci esența lui.

Tkaciuk continuă să descrie agresiunea rusă din 1992 drept un „război civil” care ar fi putut fi evitat. Este unul dintre cele mai persistente și mai toxice falsuri ale propagandei rusești. În Transnistria nu a existat niciodată un război civil. A existat o intervenție armată externă, planificată și executată de Federația Rusă.

Trupele rusești dislocate în regiune au transportat din Rusia zeci de mii de așa-ziși „cazaci” – în realitate, militari trecuți formal în rezervă –, i-au înarmat și i-au folosit ca forță de șoc împotriva Republicii Moldova. Când poliția moldovenească a încercat să restabilească ordinea constituțională pe propriul teritoriu, generalul rus Alexandr Lebed a dat ordinul explicit de deschidere a focului asupra polițiștilor și voluntarilor moldoveni. Același Alexandr Lebed, fiind general activ al Federației Ruse a fost membru a așa numitului „soviet suprem” de la Tiraspol!

Așa a fost ocupat teritoriul din stânga Nistrului. Nu printr-un conflict „intern”, sau „război fratricid”, ci printr-o operațiune militară rusească, camuflată ulterior, prin propagandă, sub eticheta convenabilă de „război civil”. Iar dacă, Doamne ferește,

Putin ajunge mâine la Odesa, poimâine va fi la Chișinău – și toți participanții la șabatul putinist din 15 decembrie, ținut în clădirea Parlamentului, se vor îmbulzi primii cu flori, pâine și sare la porțile capitalei.

Neutralitatea este un lux pe care și-l permit doar statele puternice. Republica Moldova – cu un PIB mai mic decât al județului Prahova, cu o coloană a cincea activă și cu elite rătăcite identitar – nu-și permite acest lux. Nicio clauză constituțională de neutralitate nu oprește un agresor în lipsa unor garanții militare reale.

Istoria e necruțătoare: neutralitatea Belgiei era garantată internațional prin Tratatul de la Londra (1839), inclusiv de marile puteri europene, dar pentru Hitler a fost doar un obstacol militar. Memorandumul de la Budapesta „garanta” securitatea Ucrainei, iar Rusia a atacat tocmai în calitate de stat garant. Neutralitatea Belgiei n-a salvat Belgia. Neutralitatea Ucrainei n-a salvat Ucraina. Iar neutralitatea Republicii Moldova, cu trupe rusești de ocupație pe teritoriul ei, nu este politică de securitate – este o ficțiune periculoasă.

O altă chestiune de principiu: neutralitatea nu este o valoare constituțională.

Constituția nu este un „pact sinucigaș”. Valorile constituționale sunt independența și suveranitatea; neutralitatea este doar un instrument menit să le apere. Când nu le mai servește, instrumentul se aruncă – nu se venerează.

Nicio interpretare de bună-credință nu poate duce la concluzia că un stat ar fi obligat să nu-și facă alianțe politice ori militare și să nu se apere doar pentru că într-un articol scrie „neutralitate”. Neutralitatea nu poate fi transformată într-o interdicție de a supraviețui.

Iar dacă tot vorbim despre neutralitate, să spunem lucrurilor pe nume: Rusia este singurul actor care o încalcă, prin prezența militară pe teritoriul Republicii Moldova. De altfel, Curtea Constituțională a stabilit limpede că dislocarea oricăror trupe străine pe teritoriul Republicii Moldova este neconstituțională – prin urmare, prezența rusă este ilegală. Tot Curtea a reținut că, în cazul unor amenințări grave la adresa independenței, integrității teritoriale sau securității statului, autoritățile sunt obligate să ia toate măsurile necesare, inclusiv militare – inclusiv prin alianțe, dacă acestea sunt indispensabile apărării.

Prin urmare, neutralitatea Republicii Moldova nu este un act de suveranitate, ci o relicvă a unei înfrângeri geopolitice: impusă sub presiune militară, menținută prin propagandă și folosită ca instrument de dominare. A o transforma în dogmă nu este doar o eroare strategică – este o formă de complicitate istorică.

În fața unor asemenea diversiuni ideologice, organizate chiar din interiorul Parlamentului, o guvernare responsabilă nu ar fi trebuit să tacă sau să se facă nevăzută, ci să reacționeze clar și public, pentru a delimita fără echivoc statul de narațiunile care îi subminează însăși rațiunea de a exista.

Articolul OPINIE Alexandru Tănase: Neutralitatea este un mit fondator, convenabil Moscovei apare prima dată în Realitatea.md.

Proștii mor, prostia e nemuritoare — spunea Caragiale. Ea e ca un șoarece de laborator scăpat în arhiva istoriei: roade tot și se înmulțește pe rețelele sociale.

Trăim vremuri minunate: idiotul satului are telefon, internet și public. Mai e și deputat în Parlament. Scrie o tâmpenie, și în zece minute zece alți idioți îi dau Like. Și tot așa, până când nu mai știi ce e adevăr și ce e minciună — doar o mare baie de prostie împărtășită în rețea.

Dacă Caragiale ar fi trăit azi, cu certitudine și-ar fi deschis un cont pe Facebook, doar ca să vadă ce perle mai naște puțul gândirii lui Vasile Tarlev.

Acest marțafoi, cu privirea-i de comsomolist calmâc, e o poezie în sine. De fiecare dată când iese la rampă, ar trebui să se audă un gong și să se aprindă reflectoarele. Pentru că urmează spectacolul.

De astă dată, puțul gândirii sale a mai produs un gând: România, zice el, vrea să ne văduvească de portul de la Giurgiulești. Și, ca să sune mai convingător pentru „părinții” de la Lubianka, a dat-o pe rusă: Сегодня отдали порт — завтра забудут о Приднестровье, потом о Гагаузкой Автономии и так до ликвидации страны. И тогда вопрос суверенитета Молдовы останется лишь в учебниках истории.

Cu alte cuvinte: „Сегодня бургер из бистро, а завтра — против СВО.”

În realitate, Švejk ori minte, ori e prost. Cel mai probabil, și una, și alta. De fapt, Guvernul Moldovei nu vinde portul Giurgiulești – acesta a fost și va rămâne în proprietatea statului.

Se vinde, însă, cu totul alt port, care nici măcar nu e „al statului”, ci e privat și poartă numele Portul Internațional Liber Giurgiulești (PILG). Acționarul principal al operatorului ICS Danube Logistics este Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD).

Așadar, nu Guvernul Moldovei, ci BERD vinde compania care administrează portul, iar România, prin Portul Constanța, a depus doar o ofertă de cumpărare. Ușor de înțeles – pentru cine are măcar un neuron treaz.

Nu vă spuneam eu, când am auzit de întoarcerea lui Vasile Pavlovici în politică, că vom avea parte de spectacole?
Iată-l pe scenă. Țineți popcornul aproape că urmează și alte acte.

Articolul OPINIE de Alexandru Tănase: Vasile Pavlovici și eternitatea prostiei apare prima dată în Realitatea.md.

În Rusia se privește cu puțin optimism spre rezultatul alegerilor din Moldova. Până la scrutinul parlamentar din 28 septembrie a rămas doar o săptămână, însă presa de stat rusă evaluează șansele forțelor proruse drept extrem de reduse, scrie disinfo.md.

Cea mai mare coaliție de protest – „Blocul Patriotic” – riscă să fie exclusă din cursă, scrie „Izvestia”. Sub presiune a ajuns partidul „Inima Moldovei”, condus de Irina Vlah, asupra căruia acționează simultan atât structurile de forță, cât și sancțiunile internaționale. Opoziția susține că are loc o tentativă de a-i fi luată vocea, însă autoritățile invocă presupuse cazuri de „finanțare ilegală”.

Experții ruși constată că opoziția este lipsită de acces la public, în timp ce diaspora din Europa și SUA va juca din nou în favoarea puterii actuale. Analiștii moldoveni nu exclud că autoritățile ar putea recurge la un pas radical – excluderea „Blocului Patriotic” în ultimul moment. Toate acestea fac ca rezultatul alegerilor să fie previzibil: partidele proruse au tot mai puțin spațiu de manevră.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul Kremlinul evaluează șansele forțelor proruse la parlamentare drept extrem de reduse apare prima dată în Realitatea.md.

Republica Moldova se apropie de un moment decisiv în istoria sa recentă. A devenit un adevăr trivial că scrutinul din 28 septembrie va fi, în esență, un referendum geopolitic: între menținerea parcursului european al țării și reîntoarcerea în sfera de influență a Rusiei, notează analistul Anatol Țăranu, într-un editorial publicat pe IPN. În ciuda acestei mize existențiale, Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS), aflat la guvernare, a adoptat o strategie aparent simplă: câștigarea alegerilor, ca singura forță pro-europeană capabilă să mențină cursul integraționist, consideră istoricul. Această abordare, potrivit lui, deși acceptabilă din perspectiva consolidării puterii propriului partid, în contextul actual politic comportă riscuri majore pentru cursul european.

„Erodarea imaginii PAS a făcut ca partidul de guvernământ să nu mai fie cel din 2021 – entuziasmant, mobilizator, cu o imagine imaculată. Astăzi, partidul este profund erodat de stagnarea economică, de reforma lentă a justiției, de scandaluri politice, dar și de ignorarea cronică a dimensiunii identitare românești în guvernare. Toate acestea creează un teren fertil pentru contestare din partea unei opoziții revanșarde, care deja pregătește acțiuni de delegitimare a alegerilor. Opoziția pro-rusă își intensifică atacurile, acuzând partidul de guvernământ de tentative de falsificare electorală”, scrie Țăranu.

Pe acest fundal politic, succesul electoral singular al PAS ar putea deveni un pretext pentru neacceptarea rezultatelor de către opoziția pro-rusă, organizată în mai multe blocuri electorale, fiind pregătită să conteste orice rezultat care nu îi convine, invocând fraude, mai ales în diaspora. Istoricul crede că opoziția intenționează să lanseze acțiuni de nesupunere civică și alte acțiuni de protest.

„Într-un astfel de scenariu, un PAS izolat și lipsit de parteneri credibili va fi nevoit să înfrunte de unul singur o criză post-electorală de proporții. Rateul de a construi un front comun cu alte forțe pro-europene, în special cu cele unioniste, riscă să se transforme într-o gafă strategică.

În actualul context politic, singura formulă viabilă pentru salvarea parcursului european al Republicii Moldova este succesul electoral al opțiunii unioniste. Inițiativa Platformei Reîntregirii Naționale, concretizată prin crearea Blocului Unității Naționale (BUN), nu reprezintă doar o alternativă, ci o necesitate strategică pentru menținerea unei majorități parlamentare pro-europene. Blocul BUN poate oferi o reprezentare parlamentară capabilă să sprijine Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS), fără a concura direct pentru același electorat centrist și moderat europenist.

Dimpotrivă, completează oferta politică europenistă printr-o voce clară, fermă și ideologic articulată pe segmentul electoral unionist”, se mai arată în editorial.

Afirmarea și succesul electoral al BUN ar aduce beneficii semnificative nu doar pentru PAS, ci pentru întregul spectru pro-european, conform analistului. În opinia sa, în primul rând, PAS ar fi degrevat de eticheta de partid unionist, impusă de propaganda rusă, ceea ce i-ar permite să-și consolideze poziția în fața electoratului moderat europenist și care nu rezonează cu idealul unionist. În al doilea rând, analistul afirmă că prezența BUN ar exclude riscul absenteismului în rândul electoratului unionist, asigurând astfel o mobilizare largă în favoarea vectorului pro-european.

„Pe acest fundal, campaniile de manipulare care promovează ideea că lista electorală BUN nu are șanse reale de accedere în Parlament trebuie privite drept ceea ce sunt: parte a unei diversiuni bine calibrate. Ele își au originea fie în laboratoarele propagandei ruse, fie în zona „idioților utili” ai așa-zișilor europeniști.

În realitate, succesul electoral al BUN este crucial și din perspectiva redistribuirii voturilor. Într-un sistem proporțional cu prag electoral și mecanism de redistribuire, dacă doar PAS reușește să intre în Parlament, iar BUN – nu, mandatele provenite din voturile nevalidate ale altor formațiuni vor fi redistribuite preponderent către forțele pro-ruse, care se prezintă în formule multiple. Prin urmare, miza este nu doar ideologică, ci și una tehnică și electorală de maximă importanță.

Blocul Unității Naționale (BUN) vine în fața electoratului cu agendă fermă și coerentă: consolidarea parcursului european al Republicii Moldova prin apropierea structurală de România. Propunerea sa centrală – semnarea unui Tratat de Frățietate cu România – nu este o promisiune utopică, ci o soluție realistă și funcțională, menită să accelereze dezvoltarea economică și să faciliteze o integrare accelerată, atât în spațiul comunitar european, cât și în spațiul național românesc. Nu este vorba despre un salt în necunoscut, ci despre un pas firesc, strategic și calculat, în direcția scoaterii Republicii Moldova din cercul vicios al incertitudinii și stagnării.

Prin Tratatul de Frățietate, BUN propune un model distinct de dezvoltare – un parteneriat privilegiat integraționist cu România, care să ofere Republicii Moldova o traiectorie clară către stabilitate, creștere economică, integrare europeană și reîntregire națională. Este, de fapt, o alternativă concretă la blocajul actual și o cale viabilă spre prosperitate durabilă”, scrie Țăranu.

Potrivit editorialului, unioniștii, care reprezintă aproximativ 30% din electoratul moldovenesc, constituie cel mai conștient și activ segment, în raport cu miza geopolitică a alegerilor din 28 septembrie, însă această forță electorală riscă să fie risipită, dacă nu este orientată în mod inteligent.

În lipsa unei coordonări strategice între opțiunile proeuropene și cele unioniste, votul unioniștilor pentru Partidul Acțiune și Solidaritate – deși onorabil în intenție – se poate transforma într-o capcană politică. Paradoxal, tocmai votul „util” dat PAS de către unioniști ar putea avea un efect contrar: în loc să întărească tabăra proeuropeană, ar putea duce la formarea unui Parlament dezechilibrat, în care Blocul BUN nu accede, iar PAS rămâne izolat și fără aliați naturali. Într-un asemenea scenariu, nici majoritatea parlamentară proeuropeană nu este garantată, nici vocea unionistă nu va fi prezentă în Legislativ.

Votul unioniștilor trebuie, așadar, să fie unul strategic, nu emoțional. El trebuie canalizat spre întărirea unei forțe politice care nu doar că le reprezintă idealurile, dar care poate deveni și partenerul firesc al PAS într-o coaliție de guvernare proeuropeană și românească. Blocul BUN este astăzi această opțiune. Iar ignorarea sa în favoarea unei „donații electorale” către PAS în formula „votului util” ar costa scump, atât la nivel de reprezentare parlamentară, cât și la nivelul echilibrului de forțe, necesar pentru a continua proiectul de integrare europeană cu fermitate și legitimitate.

În acest sens, orice vot unionist canalizat către PAS, în detrimentul Blocului BUN, riscă să devină un vot irosit – un pas înapoi în drumul Republicii Moldova spre un viitor românesc și european.

Blocul Unității Naționale (BUN), cu toate limitele firești ale unui început, se prezintă astăzi ca singura opțiune electorală unionistă autentică. Celelalte inițiative „pretins unioniste” nu fac decât să submineze efortul comun, fie din calcule mărunte de grup, fie – mai grav – dintr-o strategie deliberată de a diviza tabăra unionistă. Aceste proiecte par construite parcă la comandă: menite să demobilizeze electoratul, să alimenteze confuzia și să disperseze voturile tocmai acolo unde este nevoie de coeziune, claritate și hotărâre.

Alegerile din această toamnă nu sunt despre partide, ci despre direcția istorică a Republicii Moldova, conchide Anatol Țăranu. Conform lui, fără un succes clar al opțiunii unioniste, riscăm nu doar ratarea ireversibilă a parcursului european, ci și alunecarea înapoi spre periferia lumii ruse – prefăcându-ne iarăși într-o colonie economică și ideologică în siajul Kremlinului. În acest context, votul masiv al unioniștilor pentru Blocul BUN nu este un simplu gest electoral, ci un act de luciditate politică, de responsabilitate istorică și de angajament ferm pentru reîntregirea națională românească.

Articolul Opinie de Anatol Țăranu: Alegerile de pe 28 septembrie vor deveni un referendum geopolitic apare prima dată în Realitatea.md.

În septembrie vor avea loc alegeri parlamentare în Republica Moldova. Cetățenii își vor alege reprezentanții în Parlament și vor decide cui încredințează, pentru următorii ani, puterea de a forma un guvern care să administreze statul și să guverneze, transmite IPN.

Votul din acest an este unul mai special. Am putea spune că nu este neapărat un vot care legitimează o putere pentru patru ani, ci un vot mai important decât în alte alegeri de acest fel.

De ce putem afirma acest lucru? Din cauza contextului geopolitic și a evenimentelor care marchează lumea. De la est la vest, de la sud la nord, absolut toți analiștii, experții și unii politicieni spun că lumea se reașează. Este o confruntare globală între regimurile autoritare și cele democratice. Există un război deschis la granița Republicii Moldova, un război hibrid pe care îl poartă Federația Rusă pe întreg teritoriul NATO și, recent, a izbucnit un alt război, între Israel și Iran.

Lumea se schimbă de la o zi la alta, iar la finalul acestor conflicte, ne așteptăm cu toții să vedem o nouă ordine mondială și o trecere într-o etapă diferită față de ceea ce am cunoscut în ultimii 30 de ani.

De aceea, votul din 28 septembrie are o greutate mult mai mare decât în alte ocazii.

Republica Moldova a fost, în ultimii ani – de la declararea independenței încoace – într-o luptă continuă pentru identificarea propriului drum. Dacă în anii 2000 mulți cetățeni nu știau ce să aleagă – aderarea la UE sau menținerea în zona de influență rusă –, recent am avut un referendum care a consfințit voința majorității: aderarea la Uniunea Europeană.

Previziunile privind rezultatul alegerilor din septembrie nu sunt însă optimiste. Partidul de guvernământ, PAS, nu pare capabil să obțină un scor care să-i permită formarea unei majorități parlamentare. Este erodat, au existat multe greșeli, și a guvernat în vremuri extrem de dificile – cu o pandemie severă și cu un război chiar la granița Moldovei.

Starea de spirit a populației este afectată atât de aceste vremuri grele, cât și de greșelile făcute la guvernare. Așteptările au fost mari atunci când PAS a venit la putere, însă ele nu au fost împlinite.

Adevărul trebuie privit în față, pentru că doar așa pot fi identificate soluții – câte mai sunt – pentru găsirea unei formule de guvernare care să asigure o majoritate pro-europeană.

Ce ar însemna ca, în Republica Moldova, să ajungă la putere Rusia?

În aceste condiții, este necesară o analiză și o proiecție asupra viitorului Republicii Moldova, în scenariul în care la putere ar ajunge o forță politică pro-rusă. Știm cu toții că forțele pro-ruse din Moldova sunt complet dependente de Moscova. Nu au capacitate deplină de decizie și nu fac aproape nimic fără „indicațiile Kremlinului” – nici în politica internă, nici în cea externă. De la momentul în care PSRM își îmbarca deputații spre Moscova (în 2020) până la anii în care Șor își coordonează partidul din capitala Federației Ruse, iar Dodon primește ordine prin telefon, nu s-a schimbat nimic.

Așadar, putem spune direct: ce ar însemna ca, în Republica Moldova, să ajungă la putere Rusia?

Este evident pentru toată lumea că, din punct de vedere politic, s-ar produce o reorientare strategică. Parcursul pro-european ar fi blocat, iar instituțiile statului ar fi preluate de oamenii Moscovei.

Primul aspect asupra căruia trebuie să reflectăm sunt implicațiile de securitate pe care le-ar aduce aceste transformări.

Republica Moldova ar deveni, în scurt timp, un stat ostil Ucrainei și României. Este cunoscut obiectivul Federației Ruse în războiul din Ucraina. Moscova urmărește să încercuiască Kievul ca într-un clește. Faptul că Maia Sandu a făcut publice informații despre intenția aducerii a 10.000 de soldați ruși în Transnistria arată cât de mare este îngrijorarea.

Rușii își doresc cucerirea Odesei, iar deschiderea unui nou front – aducerea de trupe în vestul Ucrainei, adică în Transnistria – ar spori considerabil șansele de reușită.

Republica Moldova ar fi introdusă în postura de agresor, ar deveni un nou Belarus, chiar dacă Maia Sandu ar rămâne în funcția de președinte. Istoria ne arată că președintele moldovean poate fi suspendat temporar, astfel încât președintele Parlamentului să semneze în locul său documentele necesare.

România ar avea un stat vecin instabil, aliat strategic al Rusiei, la granița estică a Uniunii Europene și a NATO – cu o creștere semnificativă a riscurilor și un potențial ridicat de intensificare a războiului hibrid.

Cetățenii pro-europeni din Republica Moldova s-ar trezi, peste noapte, atrași într-un conflict. Probabil, în acel moment, retorica Rusiei s-ar schimba foarte puțin. Cuvântul „pace”, folosit obsesiv, ar fi transformat într-un mesaj de tipul: „Moldova trebuie să contribuie la instaurarea păcii în Ucraina, prin permiterea intrării trupelor ruse pe teritoriul său”.

Ce ar însemna o putere rusă la Chișinău din punct de vedere economic?

În ultimii patru ani, Uniunea Europeană a oferit Republicii Moldova un ajutor de 1,6 miliarde de euro – sub formă de granturi și împrumuturi. Banca Mondială a oferit 730 de milioane de dolari, tot prin granturi și împrumuturi.

Acești bani au fost direcționați spre dezvoltarea statului, a infrastructurii și pentru sprijinirea populației. Nu au dus neapărat la o schimbare resimțită imediat în nivelul de trai, dar au menținut statul moldovean pe linia de plutire. Moldova rămâne un stat care depinde de injecțiile financiare externe.

În timp ce Moscova folosea gazul ca armă de șantaj și creștea prețurile, România și Uniunea Europeană ajutau Chișinăul să facă față crizei energetice.

Un guvern pro-rus la Chișinău ar duce inevitabil la înghețarea fondurilor europene. Nu poți ajuta financiar un stat care devine ostil.

Pe cale de consecință, s-ar reduce și investițiile străine, turismul, iar unele firme care activează acum în Moldova s-ar putea retrage din cauza creșterii instabilității.

Ar putea Federația Rusă să susțină financiar Republica Moldova, așa cum a făcut UE?

Federația Rusă nu are istoric de programe economice comparabile cu cele ale UE sau FMI. Nu a oferit credite masive după 2022. Nu există precedent în care Rusia să fi adus bunăstare – nici măcar propriei populații. Singura constantă: îmbogățirea oligarhilor.

Poate că Rusia ar livra gaz mai ieftin, dar doar cu condiția ca Moldova să renunțe la diversificarea surselor energetice.

Concluzia: un guvern pro-rus înseamnă pierderea a miliarde din finanțarea occidentală, risc major de sărăcire, dependență energetică severă.

Ce ar însemna toate acestea pentru societatea moldovenească?

– Un risc crescut de tensiuni interne între segmentul pro-european (mai ales din Chișinău și rândul tinerilor) și cel pro-rus (din zonele rurale și autonome).
– Creșterea naționalismului moldovenist de tip sovietic (antiromânesc).
– Reprimarea discursului unionist sau românofon.

Cetățenii care s-au bucurat de beneficiile Acordului de Asociere și de libertatea de a circula în Vest s-ar trezi peste noapte trăind într-un stat izolat. Dintr-un stat prieten al UE, Moldova s-ar transforma într-un stat adversar al valorilor și principiilor europene și românești.

Pe scurt, acestea sunt teme serioase de reflecție. Toate aceste lucruri trebuie analizate atent de fiecare cetățean, chiar și de cei de etnie rusă, care apreciază libertatea.

Așa cum spuneam la început, aceste alegeri nu sunt importante doar pentru următorii patru ani. Ele sunt decisive pentru următorii 30 de ani. S-au făcut progrese remarcabile, iar pierderea lor ar fi o tragedie.

Moldovenii trebuie să dea un vot rațional, nu emoțional. Este firesc să existe nemulțumiri. Dar un vot de supărare poate avea consecințe mult mai grave decât supărarea însăși. Este indiscutabil că PAS are multe greșeli la activ, dar alternativa este incomparabil mai rea. Dacă Moldova va fi prinsă într-o reașezare globală de partea Rusiei, asta poate însemna 30–50 de ani pierduți. O întoarcere în anii ’40. O revenire la vremurile URSS.

Ar fi 30 de ani de independență irosiți. Iar lagărul lui Putin poate fi mai dur decât cel sovietic.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Autor: Cristian Hrițuc, fost consilier prezidențial a lui Traian Băsescu

Articolul Un vot pentru viitorul Moldovei. Sau pentru sfârșitul lui. Op-Ed de Cristian Hrițuc apare prima dată în Realitatea.md.

Articolul OPINIE Tatiana Cojocari: Ce se va întâmpla cu Transnistria, când Moldova aderă la UE apare prima dată în Realitatea.md.

Articolul Semnificația zilei de 9 Mai. Victorie împărtășită și unitate europeană. Op Ed de Igor Șarov apare prima dată în Realitatea.md.

Ziua Victoriei a fost transformată de Rusia într-un instrument de propagandă și revendicări teritoriale. Opinia aparține directorului Institutului de Studii Politice și Capital Social din Cernăuți, Marin Gherman, și a fost exprimată în cadrul dezbaterii publice la tema „9 mai la Moscova, Kiev și Chișinău, trei fețe total diferite”, organizată de Agenția de Presă IPN. Potrivit lui Marin Gherman, ziua de 9 mai, care ar trebui să comemoreze victoria împotriva nazismului în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost deturnată de Kremlin pentru a justifica viitoare acțiuni militare sau revendicări teritoriale în Europa.

Marin Gherman atrage atenția asupra modului în care Rusia a transformat Ziua Victoriei, marcată anual pe 9 mai, într-un instrument politic și propagandistic, mai ales după venirea la putere a președintelui rus, Vladimir Putin.

„Odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, în Rusia au apărut o serie de simboluri și nuanțe ale acestei sărbători, care nu au alt scop decât să genereze continuitate politică. Adică să fie folosit Marele Război pentru Apărarea Patriei, o altă invenție a propagandei ruse, pentru a justifica viitoare acțiuni și pretenții teritoriale ale Rusiei. Ceea ce înseamnă că Rusia poate interveni militar pe teritoriul oricărui stat din Europa”, a spus Marin Gherman.

Marin Gherman a explicat că, după război, Rusia a promovat o serie de mituri legate de rolul său în eliberarea Europei.

„Sunt promovate o serie de mituri precum că ei au eliberat România, Basarabia, Polonia, ei au eliberat jumătate din continentul european. Atât de bine au eliberat, încât au anexat teritorii și nu le-au mai dat niciodată înapoi. Un simbol folosit în contexte electorale este panglica Sfântului Gheorghe, inclusiv în Republica Moldova și Ucraina”, a explicat Marin Gherman.

Gherman amintește că în cel de-al Doilea Război Mondial, Ucraina a fost una dintre cele mai afectate republici sovietice, cu un număr imens de victime. În acest context, el consideră că acuzațiile Rusiei potrivit cărora ucrainenii ar fi „naziști” sau „neo-naziști” sunt nu doar false, ci și profund imorale.

„Ucraina a renunțat treptat la o serie de clișee propagandistice sovietice începând cu 2016. Pentru că din cele 25 de milioane de victime, majoritatea au fost pe teritoriul Ucrainei și Kievul, oficial, susține că cei mai mulți morți au fost etnici ucraineni. Contribuția poporului ucrainean la combaterea nazismului este cea mai importantă la nivelul întregii URSS. Au murit mai mulți ucraineni decât ruși. De aceea, să-i acuzi pe ucraineni că acum sunt naziști și neo-naziști este imoral și din perspectivă istorică, pentru că ucrainenii și-au dat viața cel mai mult în cel de-al Doilea Război Mondial pentru a combate nazismul”, a punctat directorul Institutului de Studii Politice și Capital Social din Cernăuți.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Dezbaterea publică la tema „9 mai la Moscova, Kiev și Chișinău, trei fețe total diferite” este ediția a 330-a din ciclul „Dezvoltarea culturii politice în dezbateri publice”. Proiectul este susținut de către Fundația germană „Hanns Seidel”.

Articolul Marin Gherman: Ziua Victoriei a fost transformată de Rusia în instrument de propagandă apare prima dată în Realitatea.md.

Ziua de 9 mai, marcată în Federația Rusă drept Ziua Victoriei asupra Germaniei naziste în al Doilea Război Mondial, ocupă astăzi un loc central în discursul oficial și identitar al regimului Putin. De la o comemorare solemnă a eroismului soldatului sovietic, această sărbătoare a fost transformată, în ultimele două decenii, într-un instrument ideologic de legitimare a autoritarismului, de mobilizare naționalistă și de reconfigurare a imaginarului colectiv. Cultul victoriei („победобесие”) și monopolul asupra memoriei istorice au devenit piloni ai noii mitologii de stat, în care Rusia este prezentată ca bastionul moral asediat de un Occident „decadent” și de fostele republici sovietice „trădătoare”, transmite IPN.md.

În perioada sovietică, Ziua Victoriei era comemorată cu o solemnitate relativ reținută, cel puțin până în anii ’60. Stalin însuși a menținut o atitudine ambivalentă față de această sărbătoare, evitând o glorificare excesivă a victoriei. Abia în 1965, în timpul lui Leonid Brejnev, 9 mai a fost declarată zi nelucrătoare, fiind introdusă celebrarea prin parade militare regulate și solemnizată ca mit fondator al identității sovietice.

Această reconfigurare a fost însoțită de o narațiune oficială, care atribuia victoria exclusiv eroismului soldaților sovietici și conducerii comuniste, ignorând sau minimizând contribuțiile altor membri ai coaliției antihitleriste. După prăbușirea URSS, în anii ’90, sărbătoarea a cunoscut o desacralizare treptată: într-o Rusie slăbită de crize economice și politice, Ziua Victoriei a fost păstrată mai degrabă ca o formă de nostalgie, cu o simbolistică mult diminuată.

Venirea lui Vladimir Putin la putere a marcat o reinvestire strategică a acestei date, care a devenit un element central în reconstituirea unei ideologii de stat, bazate pe forță, misiune istorică și „destin civilizator”. Putin a intuit potențialul enorm de mobilizare al mitului „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” și a transformat 9 mai într-un spectacol propagandistic dublu: intern, consolidând coeziunea socială printr-un naționalism controlat; extern, reafirmând aspirațiile imperiale ale Rusiei în fața lumii occidentale. Astfel, comemorarea s-a metamorfozat într-un ritual politic, în care glorificarea trecutului militar servește direct agendei autoritare a prezentului.

Mitul 9 mai – pilonul ideologiei „lumii ruse”

Instrumentarea Zilei Victoriei ca vehicul al naționalismului revizionist a adăugat o dimensiune agresiv-expansionistă sărbătorii. În această cheie, mitologia construită în jurul zilei de 9 mai legitimează atât autoritatea internă a regimului Putin, cât și acțiunile sale agresive externe. Războaiele din Georgia, anexarea Crimeii, invaziile din estul Ucrainei sunt prezentate ca acte de apărare legitimă împotriva „amenințărilor naziste”, fabricate propagandistic.

În viziunea Kremlinului, Ziua Victoriei a devenit o componentă esențială a conceptului politic de „Russkiy mir” – „lumea rusă”, o construcție ideologică menită să revendice spațiul post-sovietic sub pretextul unei continuități istorice. Acceptarea ritualurilor de 9 mai în spațiul post-sovietic este impusă ca probă a loialității față de Rusia. În această paradigmă, comemorarea nu mai este un simplu act de memorie, ci un test de apartenență geopolitică: cine celebrează alături de Moscova este „de-al nostru”, cine refuză este un „nazist”, care trebuie anihilat.

9 mai, „lumea rusă” și războiul genocidal împotriva Ucrainei

Războiul declanșat împotriva Ucrainei în 2022 a radicalizat și mai mult sensul zilei de 9 mai în propaganda rusă. Dacă anterior sărbătoarea era utilizată pentru glorificarea trecutului, acum ea servește drept justificare ideologică a unui război de exterminare etnică.

Moscova a fabricat o narațiune potrivit căreia Ucraina este o „entitate nazistă”, care trebuie „denazificată”. Această falsificare grotescă legitimează, în ochii propagandei, crimele de război, deportările, distrugerile și epurarea culturală a Ucrainei. Nu doar soldații ucraineni, ci și întreg poporul este țintit ca purtător al unei identități „inamice”.

Presa de stat și televiziunile rusești au normalizat apelurile deschise la exterminarea ucrainenilor, sub o retorică ce amintește frapant de metodele regimului nazist german. Astfel, regimul Putin preia tehnicile ideologice și justificările genocidare ale nazismului, inversând semnificația originară a luptei antihitleriste.

În realitate, astăzi Rusia practică ceea ce Hitler a teoretizat: distrugerea sistematică a unui popor sub pretextul purificării ideologice. Ucrainenii sunt vizați nu pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce sunt – o comunitate națională care refuză să fie rusificată.

Ziua în care se testează suveranitatea Republicii Moldova

În fiecare an, în ziua de 9 mai, Republica Moldova este supusă unui test de reafirmare a suveranității sub presiunea de a se lăsa antrenată în orchestrarea ideologică a Kremlinului. Ceea ce mulți prezintă ca fiind „o simplă sărbătoare a victoriei” este, de fapt, o operațiune de influență politică masivă, prin care Rusia își menține pârghiile culturale, politice și simbolice asupra spațiului moldovenesc.

Participarea la sărbătorile de 9 mai în termenii impuși de Moscova nu este un act de curtoazie, ci o capitulare simbolică. Este o formă de validare a expansionismului rus, a ideologiei neonaziste, care legitimează exterminarea națiunilor „neascultătoare”.

În contextul actual, în care războiul din Ucraina demonstrează fără echivoc consecințele aservirii față de „lumea rusă”, Republica Moldova trebuie să înțeleagă faptul că refuzul de a celebra 9 mai în registrul impus de Kremlin este o chestiune de supraviețuire națională. Acceptarea panglicilor „Sfântul Gheorghe”, glorificarea simbolurilor sovietice, defilările cu steaguri roșii sunt semnale ale unei capitulări morale și politice.

Autoritățile Republicii Moldova au obligația constituțională și morală să apere demnitatea națională. Piața centrală a Chișinăului nu poate deveni o anexă a Pieței Roșii. Străzile orașelor moldovenești nu pot fi teatrul glorificării ocupației sovietice. În schimb, 9 mai trebuie să devină, asemenea Varșoviei, Vilniusului sau Kievului, o zi de comemorare a suferințelor provocate de regimurile totalitare.

Cei care aleg să sărbătorească 9 mai în termenii Kremlinului aleg, conștient sau nu, să se plaseze de partea agresorului, de partea trădării. Iar trădarea, într-un moment de răscruce istorică, nu poate fi tolerată.

Republica Moldova nu mai are luxul ambiguității. Viitorul său european și autentic național depinde de curajul de a spune clar și ferm: nu acceptăm 9 mai ca simbol al dominației Moscovei. 9 mai trebuie să fie ziua reafirmării hotărârii noastre de a trăi liberi, demni și independenți.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Articolul 9 mai – simbolul răsturnat: Rusia de la anti-nazism la neonazism. Op-Ed de Anatol Țăranu apare prima dată în Realitatea.md.

La finalul anului 2023, Republica Moldova alături de Ucraina au demarat procesul de aderare la UE. Tot atunci Georgia a obținut statutul de stat candidat pentru integrare în UE. Aceste trei state membre ale Parteneriatului Estic, deși împart un trecut similar, se remarcă printr-un grad diferit de determinare în ceea ce privește viitorul democrat. Fapt vizibil atât la nivel de populație în ansamblu, dar și mai mult, la nivelul tinerilor.

Spre exemplu, tinerii reprezintă catalizatorul protestelor din Georgia, care se desfășoară din 2023. Georgienii se opun ,,legii agenților străini”, împrumutată de guvernul georgian de la vecinii ruși, alegerilor parlamentare falsificate și pledează pentru continuarea parcursului european al țării. Cu cât guvernul Georgiei devine tot mai autoritar și aplică abuziv legea, cu atât tinerii se încăpățânează să își exercite dreptul democratic la protest și își exprimă în stradă dorința de a trăi într-o țară liberă și membră a UE. Imaginile cu steagul UE de la protestele din Georgia și mobilizarea mulțimii au făcut deja istorie. În Ucraina, tinerii au fost printre cei care au ieșit în stradă în 2013 ca reacție la refuzul președintelui de atunci Victor Ianukovici să semneze acordul de asociere politică și de liber schimb cu Uniunea Europeană (UE) în schimbul consolidării relației cu Rusia. Invazia rusă, tragedia de a pierde rude, casă, prieteni, bucăți din propria țară, nu îi face pe tinerii ucraineni decât să susțină cu o și mai mare determinare parcursul european al țării. Asta sugerează comportamentul lor care refuză capitularea, asta o spun și cifrele.

Tinerii ucraineni susțin în marea lor majoritate atât aderarea la UE cât și la NATO. Conform datelor din 2024, 77% dintre tinerii din Ucraina doresc ca aceasta să adere la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, iar 83% susțin aderarea Ucrainei la UE. Sentimentul tinerilor de aderare la UE este similar cu cel al populației per ansamblu, care nu clintește în dorința sa de a se apropia de UE în ciuda bombelor rusești care vor să îi convingă de altceva.

Prin comparație, tinerii georgieni cu vârstă cuprinsă între 18-34 de ani susțin aproape în unanimitate aderarea țării lor la UE, adică în proporție de 93%. Cifra este cu peste 10% mai mare decât susținerea generală a populației, care este oricum impresionant de mare – de 82%.

În Republica Moldova, spre deosebire de Ucraina și Georgia, susținerea generală a populației pentru aderarea țării la UE se ridică abia la 63%. Tinerii moldoveni cu vârstă cuprinsă între 18-29 își manifestă sprijinul pentru integrarea țării în UE într-o proporție de 71%. Practic, tinerii din Republica Moldova, deși sprijină majoritar aderarea țării la UE,  își doresc totuși într-o pondere mai mică, ca cei din Ucraina și Georgia, un viitor european.

Mai mult decât atât, cercetările existente, cât și rezultatul referendumului de modificare a constituției în vederea integrării în UE de pe 20 octombrie 2024, evidențiază un fenomen de ezitare și/sau indiferență în rândul tinerilor moldoveni: pe de-o parte vrem să fim europeni, pe de altă parte nu acționăm cu hotărâre când se ivește oportunitatea de a ne construi prin alegere proprie viitorul.

Astfel, întrebați cum ar proceda dacă ar trebui să aleagă la referendum între UE și Uniunea Eurasiatică (o uniune care de mult a rămas mai degrabă un simbol al URSS decât o entitate activă și viabilă pentru moldoveni), doar 65% dintre tineri ar alege UE. În contextul referendumului de pe 20 octombrie, circa 59% dintre tinerii cu vârsta cuprinsă între 18-29 ani afirmau că vor vota la referendum opțiunea „da”.

Vor tinerii moldoveni mai puțin în UE decât georgienii și ucrainenii?

Tinerii sunt în general percepuți drept agenți ai schimbării peste tot în lume. Aceștia tind să se identifice cu partidele democrate, să fie mai toleranți și mai deschiși la inovație.

Dacă e să vorbim despre rolul tinerilor în procesul de integrare UE, există așteptarea generală ca aceștia să fie motorul societății în promovarea idealurilor democratice și a valorilor Uniunii Europene. Ceea ce o și fac într-o oarecare măsură. Tinerii moldoveni în marea lor majoritate aspiră la o țară independentă, democratică și prosperă. Aceștia condamnă ferm formele corupției și văd în UE un model de dezvoltare pentru Republica Moldova. Tinerii înțeleg poate mai bine decât restul grupurilor demografice avantajele aderării Moldovei la UE dat fiind aspirațiile lor de a identifica oportunități de dezvoltare și beneficii economice pe termen lung.

Într-o societate politic și identitar fragmentată, anume tinerii ar trebui să fie grupul care coagulează societatea și o împinge să iasă din capcanele identitare și istorice.

Dacă acest lucru se întâmplă în Georgia și Ucraina, tinerii din Moldova par să fie rezultatul divizării sociale profunde și a dilemelor de securitate. O ipoteză care reiese din analiza datelor comparative din cele trei state, indică faptul că moldovenii de 18-29 de ani nu înțeleg pe deplin sensul democrației, nu pot face diferența dintre riscuri și oportunități, și cad în capcana tranzacționalismului politic, a confortului psihologic oferit de poziția individului neutru, fără a fi pe deplin conștienți de consecințele pe termen lung ale unui asemenea confort.

Spre exemplu, în cele două state care au trecut printr-un război cu Rusia, atât tinerii georgieni, cât și cei ucraineni, favorizează într-o proporție majoritară aderarea sau cooperarea cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.

În Republica Moldova, deși pare că tinerii înțeleg mai bine decât restul populației importanța unei umbrele de securitate pentru pace și prosperitate și sprijină cu circa 10-15% mai mult apropierea de NATO, doar 36% dintre tineri sunt gata să susțină activ apropierea Moldovei de NATO. Iar acest fapt are loc în contextul în care de peste 30 de ani Rusia calcă în picioare neutralitatea țării, având ilegal trupe militare în regiunea transnistreană.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

În aceeași ordine de idei, deși în rândul tinerilor moldoveni predomină simpatia față de liderii europeni, peste un sfert dintre tineri manifestă încredere în liderul autoritar rus Vladimir Putin și cam tot atâția pentru Alexandr Lukașenko. Este important aici de precizat, că, cu cât nivelul de educație al tinerilor este mai ridicat, cu atât descrește simpatia pentru cei doi lideri autoritari.

Poziția tinerilor față de războiul rus din Ucraina întărește ipoteza că aceștia nu înțeleg pe deplin contextul internațional. 50% dintre tinerii moldoveni consideră că acțiunile militare care au loc în Ucraina sunt „un război nejustificat al Rusiei împotriva Ucrainei”, iar aproximativ o cincime consideră că este „un război nedeclarat între Rusia și NATO/Occident”, în timp ce 11% califică războiul din Ucraina ca pe o „operațiune militară specială rusească justificată”, aproximativ 5% au spus că „nu au niciun sentiment, nu le pasă”, în timp ce 11% nu știu cum să descrie războiul.

Prin comparație, tinerii georgieni în proporție de 84% văd în Rusia un pericol pentru independența Georgiei, iar peste 70% consideră Rusia o amenințare pentru securitatea națională, economia și valorile țării. Aceeași tendință se poate observa și în rândul tinerilor ucraineni. Pe când în Moldova, doar puțin peste jumătate dintre tineri consideră Rusia o amenințare de securitate națională.

Astfel, deși generația post-1990 a Republicii Moldova ar trebui să fie reperul moldovenilor care au trăit în comunism și dictatură lipsiți de oportunitatea deplină de a însuși ce reprezintă libertatea și dreptul de a alege, tinerii moldoveni sunt produsul unui clivaj social și politic național, care îi deosebește de semenii lor din Georgia și Ucraina.

Cu toate că tinerii moldovenii continuă să susțină idealurile democratice, în unele aspecte ce țin de securitate, valori sau aspecte politice, aceștia se poziționează cu o treaptă mai jos decât celelalte grupuri demografice. Faptul că Republica Moldova, deși de peste 30 de ani ieșită de sub comunism, încă perpetuează teama dialogului social pe teme de securitate și politică externă, afectează în mare parte rolul pe care ar trebui să îl joace tinerii în viața politică a țării.

Spre exemplu, faptul că părinții nu abordează în familie subiecte de politică externă și națională duce la fenomenul că o mare parte a tinerilor nu sunt interesați de politică și nu dezvoltă cultură civică. În sondajele din 2024, doar 20% dintre tineri afirmau că discută cu rudele și familia aspecte politice.

În contextul referendumului constituțional de pe 20 octombrie, doar 25% dintre tineri cu vârsta cuprinsă între 18-29 de ani indicau că au discutat cu două luni înainte de referendum cu cineva apropiat despre referendum și doar 14% dintre tineri spuneau că sunt la curent despre cum va fi formulată întrebarea supusă referendumului constituțional.

Într-o societate în care lipsește dialogului între generații, tinerii nu au cum să își joace rolul de motor al progresului social și de coagulator al direcției de politică externă a țării. Iar aici intervine rolul organizațiilor de tineret. Acestea, cu părere de rău, în lipsa unei culturi politice sănătoase și a unei moșteniri culturale, care încă nu tolerează dezbaterea socială și dreptul la opinie al tinerilor, trebuie nu doar să promoveze beneficiile materiale ale aderării unui stat la UE, dar și să discute tot mai des și interactiv despre idealurile și valorile democratice și ce înseamnă dictatura pentru trecutul, prezentul și viitorul unei țări.

Articolul Rolul tinerilor în procesul de integrare europeană. Op-Ed de Tatiana Cojocari apare prima dată în Realitatea.md.

„Nimic nu s-a obținut”, „a fost strașnic”, „un dezastru” și „zeci de tineri au rămas cu sechele”, sunt câteva dintre amintirile locuitorilor capitalei cu privire la protestul groaznic din 7 aprilie 2009, când zeci de mii de tineri au ieșit în Piața Marii Adunări Naționale (PMAN) pentru libertate, democrație și un viitor european al țării noastre. Protestul sincer a fost însă deturnat și întrerupt brutal. Sute de tineri au fost maltratați în comisariatele de poliție și judecați la miez de noapte.

Ce țin minte oamenii despre 7 aprilie 2009, aflați în materialul video.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Potrivit IPN, după evenimentele din aprilie 2009, persoanele care au spus că au avut de suferit de pe urma acțiunilor polițiștilor au adresat 77 de plângeri. În alte 31 de cazuri procurorii s-au autosesizat, în total fiind pornite 108 de procese penale. În 71 de cazuri au fost pornite cauze penale, iar cele mai multe – 42 au fost  inițiate pentru tortură. Alte 19 cauze au fost pornite pentru exces de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu, iar zece – pentru alte categorii de infracțiuni.

Toate persoanele cu funcție de răspundere au fost achitate sau scoase de sub urmărire penală. Peste 600 de persoane au fost maltratate, reținute și bătute cu cruzime în aprilie 2009. Acestea nu au beneficiat de o justiție independentă și echitabilă. Au fost deținute în condiții inumane, fără apă și mâncare. Cel puțin cinci persoane și-au pierdut viața în condiții suspecte, deși statul și-a asumat doar un singur deces.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Moldova în opt cauze cu referire la dosarul 7 aprilie 2009, iar alte peste 40 de cereri erau în curs de examinare.

Moldova: Se împlinesc 16 ani de la protestele din 7 aprilie

Articolul VIDEO Ce-și amintesc oamenii din Chișinău despre ziua de 7 aprilie 2009 apare prima dată în Realitatea.md.

„Conform legii, din cele 10 ore de emisie proprie ale furnizorului public, 20% ar trebui să fie dedicate programelor în limbile minorităților naționale. Totuși, dacă analizăm grila de programe la Moldova 1, este evident că acest procent este departe de a fi respectat. Un aspect esențial trecut cu vederea este că Teleradio-Moldova nu înseamnă doar Moldova 1 și Radio Moldova, ci și Moldova 2, Radio Moldova Tineret și Radio Moldova Muzical. Întrebarea firească este: de ce găgăuzii, ucrainenii, bulgarii și alte etnii nu beneficiază de conținut cultural și muzical propriu pe aceste platforme publice? De ce aceste posturi nu sunt utilizate pentru a asigura diversitatea lingvistică și culturală?

Iar întrebarea principală rămâne: dacă actualele posturi publice nu reușesc să asigure conținut pentru minorități, de ce guvernarea preferă să cheltuie bani publici pe încă un canal nou, în loc să îmbunătățească ceea ce deja există?”, se întreabă deputata PSRM.

În continuarea mesajului, Adela Răileanu scrie:

„dacă într-adevăr interesul este susținerea minorităților, atunci există deja cinci posturi publice care pot și trebuie să fie utilizate în acest scop. Cea mai bună politică nu este propaganda, ci promovarea autentică a valorilor acestui popor, indiferent de limba pe care o vorbește fiecare comunitate. Oamenii apreciază ceea ce se face concret pentru ei, nu strategiile de manipulare și dezinformare”.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Un nou post de televiziune public în limba rusă ar urma să apară în Republica Moldova, conform unui anunț făcut de doi deputați ai partidului de guvernământ. Moldova 3, spune Eugeniu Sinchevici, deputat PAS. Parlamentarii s-au inspirat din experiența Estoniei și Ucrainei, au recunoscut aceștia într-o conferință de presă.

Proiectul a stârnit un val de critici în spațiul public, începând de la deputați, politicieni, jurnaliști și experți. Toți au criticat la unison documentul, menționând că inițiativa nu își are rostul.

După Moldova 1 și 2, în țară va apărea Moldova 3 în limba rusă. Sinchevici: TRM va elabora un concept atractiv

Articolul Deputată PSRM: „Moldova 3” – o decizie confuză și lipsită de logică apare prima dată în Realitatea.md.

Procuratura Anticorupție (PA) a consultat proiectul de lege înregistrat de un grup de deputați din partidul de guvernământ care prevede lichidarea PA și PCCOCS și crearea unei instituții noi – Procuratura Anticorupție și Combaterea Crimei Organizate (PACCO). Instituția a emis un comunicat prin care își exprimă îngrijoarea cu privire la acest document care urmează să fie supus consultărilor publice.

„Legea propusă prezintă un pericol pentru securitatea națională pentru că va duce la creșterea criminalității, inclusiv corupția la nivel înalt și crima organizată. Dosarele Procuraturii Anticorupție vor fi afectate și vor beneficia toți cei implicați în acte de corupție la nivel înalt. Procuratură specializată pe corupția de nivel înalt necesită alocarea resurselor suficiente pentru investigarea acestei categorii de infracțiuni. O singură procuratură specializată ridică riscul de corupție și abuz în cadrul acestei procuraturi.

Proiectul de lege încalcă multiple principii constituționale. Legea propusă subminează statul de drept, separarea puterilor în stat și independența procuraturii. Comisia Europeană a criticat tentative similare față de alte state.

Argumentarea autorilor se bazează pe premise false. Există o lipsă de legături de cauzalitate între „problema” depistată și soluția propusă. Progresele și rezultatele Procuraturii Anticorupție sunt apreciate de Comisia Europeană și alte organizații internaționale. În decembrie 2024, Guvernul Republicii Moldova a apreciat rezultatele Procuraturii Anticorupție față de organizații internaționale”, se arată în comunicatul instituției.

Această opinie a fost expediată în adresa președintelui Parlamentului, președintei Comisiei juridice, numiri și imunități, ministrei Justiției, președintelui Consiliului Superior al Procurorilor, procurorului general al Republicii Moldova. De asemenea, nota informativă a fost trimisă delegației Uniunii Europene la Chișinău, Rețelei Anticorupție pentru Europa de Est și Asia Centrală a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, Grupului de State împotriva Corupției, consilierului principal al Diviziunii Guvernanță și Anticorupție al Fondului Monetar Internațional.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Amintim că deputații PAS au înregistrat un proiect de lege care prevede fuziunea PA și PCCOCS și crearea unei noi instituții – Procuratura Anticorupție și Combaterea Crimei Organizate (PACCO). Noul șef al instituției urmează să aibă și câțiva adjuncți, însă, deocamdată, nu este clar câți. Acesta va fi desemnat de Procurorul General, Ion Munteanu. Vor urma consultări pe platforma parlamentară, unde vor fi invitați reprezentanții Procuraturii Generale, ai Consiliului Superior al Procurorilor, ai Ministerului Justiției, dar și alte instituții interesate, pentru a identifica cele mai bune soluții.

Procuratura Generală s-a arătat rezervată în privința proiectului. Într-un comunicat de presă, reprezentanții PG spun că, în urma unei analize preliminare a proiectului, „au fost identificate riscuri pe termen scurt, mediu și lung”. Iar ministra Justiției, Veronica Mihailov-Moraru, nu exclude că va solicita opinia Comisiei de la Veneția în privința creării PACCO.

Crearea PACCO: Ministra Justiției nu exclude că va solicita opinia Comisiei de la Veneția

Articolul Procuratura Anticorupție a consultat proiectul care prevede crearea PACCO. A identificat câteva riscuri apare prima dată în Realitatea.md.

Chiar și după obținerea independenței Republicii Moldova în 1991, identitatea moldovenească antiromânească, construită în perioada sovietică, a rămas profund înrădăcinată în societate. Partidele pro-ruse continuă să promoveze ideea moldovenismului distinct, pentru a menține influența Rusiei în regiune...

În anul care s-a încheiat s-au împlinit 100 de ani de la crearea fantomei statale moldovenești în stânga Nistrului, denumită cu mult fast Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Crearea acestei așa-zise republici, în anul 1924, a fost prezentată de propaganda sovietică drept o măsură generoasă a regimului comunist, menită să sprijine dezvoltarea etno-culturală a moldovenilor de pe malul stâng al Nistrului. Însă, în realitate, moldovenii/românii reprezentau doar o treime din populația acestei autonomii, majoritatea locuitorilor fiind ucraineni și ruși.

La originile autonomiei

Ideea autonomiei moldovenești a luat naștere la Moscova, în cercurile comuniștilor emigranți români activi în cadrul Cominternului (Internaționala Comunistă). Aceștia au jucat un rol esențial în formularea și promovarea proiectului, care se baza pe refuzul sovieticilor de a recunoaște unirea Basarabiei cu România din 1918, precum și pe planurile expansioniste ale URSS-ului de a recupera acest teritoriu. Crearea RASSM în stânga Nistrului a fost o manevră strategică, prin care Moscova urmărea să-și consolideze pretențiile asupra Basarabiei și să creeze premise pentru o eventuală reanexare. Astfel, autonomia moldovenească a servit ca instrument politic pentru a justifica și pregăti expansiunea teritorială a Uniunii Sovietice în regiune.

De la început, în cadrul Cominternului, au existat două abordări principale în ceea ce privește politica față de teritoriile locuite de români din Basarabia și regiunile învecinate. Prima era reprezentată de adepții așa-numitului curent „românizator”, care susțineau că populația moldovenească face parte integrantă din națiunea română, iar limba moldovenească nu era decât un dialect al limbii române. Această viziune era promovată în special de comuniștii români afiliați Cominternului, care urmăreau extinderea revoluției proletare în România.

Cel de-al doilea curent, denumit „moldovenist”, promova ideea că moldovenii constituie o națiune separată de români, având o limbă distinctă. Potrivit susținătorilor acestei concepții, crearea unei republici moldovenești în cadrul URSS ar servi drept bază pentru atragerea Basarabiei în sfera de influență sovietică.

Conflictele între aceste două curente conceptuale au influențat decisiv formarea RASSM și au determinat conținutul politicilor identitare sovietice aplicate moldovenilor/românilor de pe teritoriile de la est de Prut. Deși ambele curente erau motivate de interesul expansiunii comuniste, ele se diferențiau prin obiectivele finale. „Românizatorii” vedeau în revoluția mondială calea principală, în timp ce „moldoveniștii” urmăreau un scop restrâns: recucerirea Basarabiei și integrarea ei în URSS.

În final, curentul „moldovenist” a ieșit victorios în această confruntare. Interesul imperialist sovietic, axat pe anexarea Basarabiei, a prevalat asupra viziunii globale a revoluției mondiale promovate de Comintern. Astfel, crearea RASSM a reflectat mai degrabă prioritățile geopolitice ale Moscovei decât idealurile revoluționare internaționale.

Nașterea moldovenismului antiromânesc

Politica sovietică din RASSM a promovat prin cele mai dure metode ideea existenței unei națiuni moldovenești distincte de cea română. Astfel, în RASSM s-a impus o limbă moldovenească, scrisă cu alfabet chirilic, și s-a dezvoltat, prin politici de stat totalitariste, identitatea culturală moldovenească, separată de cea românească. Pe sovietici nu i-a oprit nici faptul că ei înșiși recunoșteau limba moldovenească, folosită în RASSM ca pe o variantă arhaizată a graiului moldovenesc, cu influențe ucrainene și rusești, și inaptă pentru susținerea unei culturi avansate.

Autonomia sovietică moldovenească, programată de propaganda comunistă ca un mecanism de culturalizare a etnicilor moldoveni, a produs în realitate un experiment deprimant de deconstrucție identitară prin deznaționalizare și mankurtizare a băștinașilor. În acest fel, RASSM s-a dezvoltat într-un laborator în care se experimenta modelul sovietic de inginerie socială și lingvistică, unde limba și cultura moldovenească au fost modelate artificial, pentru a se conforma politicii expansioniste sovietice, acest experiment fiind, după 1940, implementat și în Basarabia.

Politica sovietică în RASSM a promovat, prin metode dure și coercitive, ideea existenței unei națiuni moldovenești distincte de cea română. În acest scop, s-a impus o limbă moldovenească scrisă cu alfabet chirilic, iar identitatea culturală moldovenească a fost modelată artificial, separată de cea românească, prin politici totalitariste de stat. Deși recunoșteau că moldoveneasca folosită în RASSM era varianta arhaizată a graiului moldovenesc, contaminat din abundență cu ucrainisme și rusisme, sovieticii au continuat să o promoveze, chiar dacă aceasta era inaptă pentru susținerea unei culturi avansate.

Autonomia sovietică moldovenească, prezentată de propaganda comunistă ca un mecanism de emancipare și culturalizare a etnicilor moldoveni, a fost, în realitate, un experiment sumbru de deconstrucție identitară. Prin politici de deznaționalizare și mankurtizare, băștinașii au fost detașați de rădăcinile lor istorice și culturale. Astfel, RASSM a funcționat ca un laborator de inginerie socială și lingvistică, în care limba și cultura moldovenilor/românilor au fost remodelate artificial, pentru a servi obiectivelor expansioniste ale URSS-ului. Acest experiment, testat și perfecționat în stânga Nistrului, a fost ulterior implementat și în Basarabia, după anexarea acesteia în 1940, devenind un instrument de control și asimilare a populației locale.

După cum a demonstrat practica, înființarea RASSM nu a fost motivată de o dorință autentică de a proteja drepturile moldovenilor, ci a reprezentat un proiect strategic al URSS, menit să justifice pretențiile asupra Basarabiei. Pentru a atinge acest scop, sovieticii au experimentat prin crearea unei identități moldovenești distincte de cea românească. Acest proiect și-a atins obiectivul în 1940, când Basarabia a fost anexată de URSS, iar RASSM a fost integrată în nou-înființata RSS Moldovenească.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Moldovenismul ca politică de stat în RSS Moldovenească

După formarea RSS Moldovenești, autoritățile sovietice au implementat politici care accentuau artificial „diferențele” între moldoveni și români. Era susținută ideea că moldovenii vorbesc o limbă separată de cea română, denumită „limba moldovenească”, scrisă cu alfabet chirilic. Istoriografia sovietică a fost folosită pentru a-i prezenta pe români și moldoveni ca două popoare distincte, cu istorii separate. Figuri istorice, precum Ștefan cel Mare, au fost reinterpretate într-un mod aberant din punct de vedere științific, eliminând orice legătură cu România și promovând o narațiune istorică ce servea intereselor sovietice.

Identitatea „moldovenească”, distinctă de cea „românească”, a fost un concept promovat intens în perioada RSS Moldovenești (1940–1991), fiind parte integrantă a politicilor sovietice de deznaționalizare și de creare a „homo sovieticus”. În Moldova de la est de Prut, această identitate a fost construită prin combinația unor factori politici, lingvistici, educaționali și istorici, având ca scop principal separarea moldovenilor de români și justificarea includerii acestui teritoriu în componența URSS.

Intelectualii, profesorii și scriitorii care îndrăzneau să promoveze ideea unității românești au fost persecutați, deportați sau eliminați. Literatura românească clasică a fost supusă cenzurii sau reinterpretată într-un context „moldovenist”, iar orice mișcare unionistă sau pro-românească a fost reprimată cu brutalitate. Astfel, politica sovietică a transformat Moldova într-un spațiu de experimentare socială și culturală, în care identitatea moldovenească a fost modelată pentru a servi intereselor imperiale ale Uniunii Sovietice.

Moștenirea identității moldovenești sovietice

Chiar și după obținerea independenței Republicii Moldova în 1991, identitatea moldovenească antiromânească, construită în perioada sovietică, a rămas profund înrădăcinată în societate. Partidele politice pro-ruse continuă să promoveze ideea moldovenismului distinct, folosind-o ca instrument pentru a menține influența Rusiei în regiune. În Transnistria, de exemplu, limba moldovenească scrisă cu alfabet chirilic este încă utilizată ca simbol al separării față de România și al legăturilor cu Moscova. Recensămintele din Republica Moldova reflectă o divizare în societate: o parte a populației se identifică „moldoveni”, în timp ce alții se declară „români”, ilustrând un conflict identitar care persistă până astăzi.

Propaganda rusă și identitatea moldovenistă

Mijloacele de propagandă rusești, inclusiv posturile de televiziune și agențiile de știri afiliate Kremlinului, alături de declarațiile oficialilor ruși, inclusiv purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe Maria Zaharova, promovează activ ideologia moldovenismului, menită să discrediteze apropierea Republicii Moldova de România, Uniunea Europeană și NATO. Sunt difuzate constant mesaje care susțin moldovenismul ca instrument de separare identitară, prezentând integrarea europeană drept o amenințare la adresa Republicii Moldova.

În loc de concluzie

Identitatea moldovenească de sorginte antiromânească a fost inițial o construcție politică impusă de regimul sovietic, având scopul de a diviza populația românească din Basarabia și de a împiedica aspirațiile renașterii naționale în acest teritoriu. În prezent, această ideologie este preluată de Rusia, servind intereselor geopolitice ale Kremlinului prin conceptul „lumii ruse”. Moscova conștientizează că doar într-un climat de moldovenism antiromânesc poate înflori obediența față de Rusia și reticența față de valorile europene în societatea moldovenească.

În contrast, identitatea românească în Republica Moldova reprezintă o respingere a influenței ruse și o deschidere necondiționată către valorile civilizației europene. Rămâne ca acest adevăr să fie pe deplin înțeles de către politicienii pro-europeni de la Chișinău, mulți dintre ei continuând să mențină ambiguități în politicile identitare. Prin astfel de ezitări, aceștia oferă Moscovei oportunitatea de a influența direcția geopolitică a Republicii Moldova.

Articolul Opinie de Anatol Țăranu: Moldovenismul antiromânesc, de la Comintern la Zaharova apare prima dată în Realitatea.md.

„Blocul Alternativa pentru Rusia se întrece cu Dodon, cine va lovi mai crunt Diaspora”, este reacția președintelui Parlamentului, Igor Grosu, după apariția blocului pe scena politică din țara noastră.

În cadrul emisiunii Rezoomat de la RLIVE TV, ediția de marți, 4 februarie 2025, și deputata Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS), Doina Gherman, a comentat apariția blocului „Alternativa”. Gherman a spus că blocul are menirea să îngroape integrarea europeană a țării, iar alegerile parlamentare sunt cele mai importante de la independență încoace.

Ceban, Chicu, Stoianoglo și Tkaciuk vor forma blocul politic „Alternativa”: Pledăm pentru integrare europeană

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

La sfârșitul lunii ianurie curent, Ion Ceban, Ion Chicu, Mark Tkaciuk și Alexandr Stoianoglo au anunțat că formează blocul politic „Alternativa”. Anunțul a fost făcut în cadrul unei conferințe de presă, desfășurată la Agenția IPN. Ion Ceban a menționat că formațiunea va pleda pentru integrare europeană, va promova limba română și condamnă războiul din Ucraina. În același timp, potrivit lui, blocul își propune să muncească „în interesele țării”, fiind încrezător că el și colegii săi au suficientă „experiența și profesionalism”.

Ceban, Chicu, Stoianoglo și Tkaciuk vor forma blocul politic „Alternativa”: Pledăm pentru integrare europeană

Articolul Igor Grosu, despre apariția blocului „Alternativa” apare prima dată în Realitatea.md.

Imaginează-ți că, de la o zi la alta, ești nevoit să-ți părăsești locuința din cauza amenințărilor care ți-ar putea pune viața în pericol. Nu-ți poți lua mare lucru cu tine: doar strictul necesar și speranța că, pe malul drept al Nistrului, statul te va ajuta să o iei de la capăt. Însă, odată ajuns acolo, descoperi că nimeni nu știe unde să te cazeze, ce ajutor să-ți ofere și cum să te protejeze de noi pericole. Mai mult decât atât, tocmai ai aflat că o criză energetică riscă să lase în frig zeci de mii de oameni în această iarnă, inclusiv pe cei strămutați. Aceasta nu este ficțiune, dar realitatea pe care o trăiesc multe dintre persoanele strămutate intern (PSI) din regiunea transnistreană.

Vadim Vieru este avocat și expert în domeniul drepturilor omului din Republica Moldova, ocupând funcția de director de programe în cadrul Asociației Promo-LEX. De-a lungul carierei sale, a fost implicat activ în promovarea și apărarea drepturilor omului, concentrându-se pe probleme legate de justiție și situația din regiunea transnistreană.

Strămutarea internă – un fenomen ignorat vreme de trei decenii

Republica Moldova, printr-un șir de factori istorici și politici, a evitat să-și asume clar responsabilitatea față de persoanele din regiunea transnistreană, care sunt forțate să-și părăsească locuințele. Rezultatul? În prezent, nu există o lege care să reglementeze statutul PSI, să le protejeze drepturile și să le ofere acces la servicii de bază, precum adăpost, asistență psihologică, protecție socială sau reintegrare profesională.

Sub umbrela „conflict înghețat”, locuitorii din stânga Nistrului trăiesc o dramă continuă: încălcări grave ale drepturilor omului, amenințări, arestări ilegale și detalii care amintesc mai degrabă de epoci trecute, decât de Europa secolului XXI. În acest context, unii ajung să fugă noaptea peste linia administrativă, cu frica în suflet că, la întoarcere, ar putea fi victime ale unor tratamente inumane.

Statul rămâne perplex în fața lor. Nu există proceduri clare de identificare și de protejare ale PSI. Nimeni nu știe exact câte sunt, unde se pot duce și cu cine trebuie să vorbească. Agențiile de asistență socială, care ar putea interveni, nu recunosc acest statut, iar centrele de plasament existente — puține și specializate pe alte tipuri de vulnerabilități — nu-i pot primi legal, dacă nu întrunesc criteriile stabilite pentru alte categorii (de exemplu, victime ale violenței în familie, traficului de ființe umane ori persoanele vârstnice).

Confruntați cu un asemenea vid instituțional, mulți dintre cei strămutați intern caută sprijin la ONG-uri sau la autoritățile centrale, în speranța că cineva va găsi o soluție. Dar soluțiile apar, de regulă, ad-hoc, prin derogări de la regulamente existente, apeluri în miezul nopții și un labirint birocratic. Exact atunci când un om are nevoie, poate, de cel mai elementar lucru: un acoperiș sigur deasupra capului.

O criză energetică ce lovește în primul rând vulnerabilii

În paralel cu această dramă, Republica Moldova se confruntă și cu una dintre cele mai grave crize energetice din istoria sa recentă. Decizia Federației Ruse de a sista livrările de gaze prin Ucraina, lipsa unui acord de tranzit după 2024 și prețurile volatile de pe piețele internaționale au pus autoritățile de la Chișinău într-o situație critică: cum să asigure încălzirea și electricitatea pentru milioane de oameni, inclusiv pentru cei din regiunea transnistreană?

Majoritatea energiei electrice în Moldova nu mai provine din centrala de la Cuciurgan, Guvernul importă din Vest energia pentru malul drept, însă dacă ai o legislație incompletă pentru persoanele strămutate, iar acestea se află într-un centru de plasament improvizat, neîncălzit corespunzător, cum gestionezi protecția lor pe timp de iarnă?

Creșterea prețurilor la energie, falimentul unor întreprinderi, riscul penuriilor de electricitate și gaze, precum și tensiunile politice alimentate de Federația Rusă pun și mai multă presiune pe guvern și pe cei mai vulnerabili. În acest context, persoanele strămutate, care și-au pierdut deja casa, devin adesea „victime colaterale” ale unei lupte geopolitice mai mari. Fără locuință stabilă, fără perspective și cu facturi enorme pentru un posibil spațiu închiriat, mulți aleg să plece din țară sau, mai grav, să se reîntoarcă în regiunea transnistreană, riscând persecuții. Un cerc vicios care rupe vieți și distruge familii.

De la statistici la istorii de viață

Un bărbat din Bender, care a fost reținut abuziv de miliția transnistreană pentru comentarii critice la adresa simbolurilor rusești, fuge spre Chișinău și cere adăpost pentru el și familia sa. “Unde să mă duc?”, întreabă disperat când află că nu are dreptul să fie primit în niciun centru de plasament pentru persoane adulte. Instituțiile statului, în cel mai bun caz, îl ghidează spre un ONG care gestionează provizoriu un spațiu de cazare, finanțat cu greu. Dar nici acel spațiu nu îi poate ține mult timp — nu există bani, nu există un contract cadru cu statul.

O mamă cu doi copii mici, hăituită la Tiraspol, ajunge să doarmă în casa unor cunoscuți, pentru că nu are acte de identitate “pe malul drept” și nu poate închiria un spațiu în legalitate. În plină iarnă, se trezește fără încălzire centrală, deoarece proprietarul nu a putut achita facturile la prețurile uriașe. Pentru ea, reîntoarcerea în regiune ar însemna să-și pună în pericol viața și siguranța copiilor. Statul? Tace. Nu există încă un mecanism de urgență, pentru că, de fapt, legislația națională nu o recunoaște ca “strămutată intern”.

Astfel de cazuri umane, concrete, arată că lipsa unei politici coerente, combinată cu o criză energetică devastatoare, poate transforma viețile unor cetățeni într-un calvar imposibil de gestionat de un simplu om de rând.

Ce soluții există?

1. Elaborarea și adoptarea rapidă a unei legi privind persoanele strămutate intern (PSI).

Aceasta trebuie să includă:

• o definiție clară a PSI;
• dreptul expres la adăpost și servicii de sprijin;
• instituirea unei structuri naționale responsabile;
• finanțare din partea statului pentru centre de plasament adaptate;
• proceduri flexibile, care să permită intervenție de urgență.

2. Crearea unui mecanism unic de coordonare.

În contextul crizei energetice, este vital să existe o “celulă de criză” în care să participe reprezentanți din cadrul ministerelor, ai societății civile, ai partenerilor internaționali. Această “celulă” ar coordona relocarea PSI, asigurarea căldurii și alimentării cu electricitate și ar monitoriza în timp real centrele de plasament sau locuințele lor provizorii.

3. Parteneriate stat-ONG-uri.

ONG-urile au jucat până acum rolul principal în a prelua cazurile grave, oferind adăpost temporar. Din păcate, resursele acestora sunt limitate și depind de granturi. Guvernul trebuie să încheie acorduri de parteneriat și să aloce bugete dedicate pentru ca aceste adăposturi să devină parte dintr-un sistem oficial.

4. Informarea și consilierea PSI.

O linie telefonică 24/7, un birou de asistență și un ghid publicat pe site-urile oficiale pot salva vieți, oferind informații despre centrele de plasament, condițiile de acces, ajutoarele sociale și modul de obținere a actelor de identitate.

5. Protecție suplimentară în contextul crizei energetice.

PSI necesită prioritate la compensațiile pentru încălzire, la transportul și distribuirea lemnelor de foc (în zonele rurale) și la orice măsură temporară de economisire a energiei. Nimeni nu ar trebui să înghețe în plină iarnă și, mai ales, nimeni nu ar trebui să simtă că statul îl abandonează după ce și-a pierdut deja locuința.

6. Colaborare cu partenerii externi.

Uniunea Europeană, SUA, România și alte state donatoare pot fi dispuse să ofere sprijin financiar și logistic pentru a îmbunătăți infrastructura energetică și pentru a crea un sistem de protecție robust pentru PSI. Guvernul trebuie să-și clarifice nevoile și să prezinte proiecte concrete.

7. Acțiunea și solidaritatea sunt critic de importante

O criză nu anulează pe cealaltă. Criza energetică reprezintă un test pentru reziliența Republicii Moldova, iar strămutarea internă din regiunea transnistreană e un test pentru umanitatea și responsabilitatea noastră colectivă. Din păcate, realitatea arată că cele două crize se intensifică reciproc, transformând persoane deja vulnerabile în victime sigure.

Este momentul ca autoritățile să-și asume un angajament clar și ferm:

1. Să adopte de urgență reglementări care să protejeze aceste persoane ce fug din calea abuzurilor.
2. Să planifice și să finanțeze soluții durabile pentru cazarea lor, indiferent de provocările energetice și politice.
3. Să trateze criza energetică, nu doar ca pe un fenomen economic, ci și ca pe un risc major pentru drepturile omului și stabilitatea socială.

O țară care aspiră la valorile europene nu poate închide ochii la suferința propriilor cetățeni care au nevoie de siguranță și de un minim confort termic, mai ales iarna. Oricât ar părea de complicat, e în puterea noastră să nu îi mai lăsăm pe cei strămutați să se simtă “orfani” de propria țară. Criza e mare și se va înrăutăți dacă rămânem indiferenți. Dar această situație poate fi și o oportunitate de a demonstra că Republica Moldova își cunoaște și își protejează cetățenii — indiferent de malul Nistrului pe care trăiesc.

Între frig și amenințări, există mereu loc pentru speranță. Iar speranța începe cu recunoașterea faptului că nimeni nu ar trebui să sufere în tăcere, lipsit de adăpost și de căldură. Este responsabilitatea noastră, ca societate, și a guvernanților, ca instituții, să punem oamenii pe primul loc.

Articolul Locuitorii regiunii transnistrene, între strămutare forțată și criză energetică. Op-Ed de Vadim Vieru apare prima dată în Realitatea.md.

Reamintim, pe 3 ianuarie curent, ANRE a ajustat prețurile și tarifele pentru energia termică și energia electrică.

S-a scumpit lumina! ANRE a aprobat noile tarife la energia electrică în Moldova

Cum va arăta factura la căldură în Chișinău și Bălți? ANRE a aprobat noile tarife pentru energie termică

Articolul Ion Ceban critică majorările tarifelor la energie și propune soluții: „Guvernul are toate pârghiile legale” apare prima dată în Realitatea.md.