În perioada Războiului Rece, o fotografie cel puțin inedită avea să șocheze întreaga suflare omenească. Aceasta îi ilustra, sărutându-se, pe Erich Honecker, președintele Germaniei de Est și Leonid Brejnev, liderul URSS.

„Sărutul Fratern” aceasta este denumirea pe care o poartă imaginea ce îi ilustrează pe cei doi lideri. Povestea fotografiei își are originile într-o zi aparent banală, de octombrie 1979.

Atunci, Uniunea Sovietică și Germania de Est au semnat un acord care nu presupunea nimic ieșit din comun, ci doar o înțelegere politico-economică cu privire la faptul că rușii aveau să furnizeze nemților petrol, gaze naturale și echipamente militare pe o perioadă de 11 ani. La rândul lor, și nemții aveau propriile obligații, conform prevederilor înțelegerii de la vârful puterii. Aceștia le dădeau rușilor nave militare, tot felul de mașinării și produse chimice.

Ce se ascunde, de fapt, în spatele fotografiei

Însă ziua aceea mai avea o semnificație deosebită. În acea zi se împlineau 30 de ani de la apariția Germaniei de Est. Ei bine, deși astăzi ni se pare ciudat, sărutul pe buze era o manifestare specifică liderilor comuniști, care își arătau astfel apropierea, solidaritatea și uniunea de breaslă.

Așa au făcut și Erich Honecker, președintele Germaniei de Est și Leonid Brejnev, liderul URSS. La semnarea înțelegerii, în cadrul unei ceremonii oficiale, cei doi și-au împreunat buzele, spre stupefacția tuturor, iar gestul avea să facă înconjurul lumii și să reprezinte, chiar până în zilele noastre, un subiect incitant și care stârnește numeroase controverse și discuții aprinse.

Pentru Brejnev acest gest nu era deloc străin, ba chiar putem spune că făcea parte din obiceiurile sale, el apelând la această manifestare de mai multe ori de-a lungul carierei politice impresionante, care a marcat istoria lumii.

Imaginea a rămas moștenire posterității și avem ocazia de a o vedea și comenta și noi, astăzi, la multe decenii distanță, datorită fotografului Regis Bossu.

#Germania #Leonid Brejnev #sarut #URSS

Marte nu este o planetă moartă: noi semne de activitate vulcanică au fost detectate pe „Planeta Roșie”, a cărei suprafață găzduiește cei mai mari vulcani din Sistemul Solar, ceea ce sugerează posibilitatea de apariție a vieții, informează AFP.

„Vulcanismul pe Marte a început în urmă cu 4,5 miliarde de ani și se observă, prin datarea lavei, că rata de erupție a scăzut mult de 2 miliarde de ani încoace, deși cele mai recente erupții au o vechime de câteva zeci de milioane de ani”, a explicat Daniel Mege de la Centrul de Cercetări Spațiale din cadrul Academiei Poloneze de Științe, cercetător la Universitatea Berna din Elveția și autorul principal al unui studiu publicat joi în revista Sciences Advances. Ar fi oare Marte, așadar, pe cale „să adoarmă” din punct de vedere vulcanic?

Pentru a afla mai multe informații, o echipă internațională, condusă de Alexander Trokhimovskiy de la Institutul de Cercetări Spațiale din cadrul Academiei de Științe din Rusia, a contribuit la apropierea ‘observațiilor geologice de observațiile atmosferice’, a subliniat Daniel Mege, scrie Agerpres.

Clorură de hidrogen

Pentru a răspunde acestor întrebări, oamenii ar trebui să călătorească pe Marte și să se apropie de Alba Mons. Pe suprafața din jurul acestui vulcan gigantic, al cărui crater are o circumferință de 1.600 de kilometri, au fost reperate fisuri ce datează din urmă cu 1 milion de ani – un interval infim prin prisma timpului geologic.

În același timp, la doi kilometri deasupra acestor fisuri, în atmosfera marțiană, sonda spațială Trace Gas Orbiter (TGO) din misiunea ExoMars a Agenției Spațiale Europene (ESA) a măsurat concentrația clorurii de hidrogen, un gaz de origine vulcanică.

În atmosfera marțiană, prezența acestui gaz variază în funcție de anotimp: concentrația atinge nivelul maxim în timpul iernii din emisfera nordică, apoi dispare aproape complet în timpul verii – un fenomen cauzat, cel mai probabil, de ciclurile prafului și ale apei de pe „Planeta Roșie”.

Însă oamenii de știință au detectat o excepție de la acest tipar: concentrații mari de clorură de hidrogen au fost măsurate și la începutul verii, deasupra unor fisuri vulcanice de pe pantele vulcanului Alba Mons.

„Colegii noștri care se ocupă de studierea atmosferei nu reușeau să explice această concentrație prin modelele chimice”, a dezvăluit Daniel Mege.

Acest specialist în geologie și planetologie s-a folosit atunci de „intuiția sa de geolog”.

Pe Terra, atunci când sunt analizate cele mai abundente gaze dintr-un vulcan activ, sulful este primul descoperit, abia apoi urmează clorura de hidrogen, în cantități mai mici. „Însă acest raport se inversează în perioadele de repaus ale vulcanilor”, a subliniat Daniel Mege.

„Mai știm, de asemenea, grație meteoriților marțieni căzuți pe Terra, că magma marțiană este de patru ori mai bogată în clorură decât magma terestră”, a adăugat el.

Încă din acest stadiu al cercetărilor, o concluzie se impune: cercetătorii tocmai au detectat un semnal al vulcanismului latent.

„Marte nu este o planetă moartă din punct de vedere geologic în profunzimile sale, ci se află pur și simplu în stare de somn”, a rezumat ESA într-un comunicat.

Circulație hidrotermală

Această concluzie deschide noi perspective legate de apariția vieții pe Marte, o chestiune care preocupă comunitatea științifică de multă vreme.

Atmosfera planetei Marte este extrem de ostilă vieții terestre, atât din cauza temperaturilor scăzute, cât și a radiațiilor ridicate. Însă situația ar putea fi diferită sub scoarța marțiană.

„Atunci când ai un sistem magmatic, există o circulație hidrotermală care se declanșează. Este vorba despre apa caldă din adâncime, vapori care urcă prin fisuri până la suprafață. De altfel, într-un astfel de cadru noi credem că viața a apărut pe Terra. Avantajul acestor sisteme hidrotermale este că poți avea condiții de temperatură, de presiune, care sunt stabile în timp și independente de ceea ce se petrece în atmosferă. Or, scoarța marțiană și scoarța terestră au aproape aceeași compoziție, același tip de roci. A fost nevoie de doar câteva milioane de ani pentru ca viața să apară pe Terra, putem să ne imaginăm că același lucru s-ar putea întâmpla și pe Marte”, a sugerat Daniel Mege.

„Marea întrebare de acum înainte este următoarea: oare această viață a putut să se dezvolte și să se mențină pe termen lung, chiar până în zilele noastre? Răspunsul, așa cum se întâmplă adeseori, va veni odată cu trecerea timpului”, a concluzionat autorul principal al studiului.