Moldovenii nu au nevoie de dușmani. Ei au căutat întotdeauna salvatori sau stăpâni. Îi așteptau sau îi căutau, ca să-i scape de sclavie, de cotropitori, de haraci, de ocupație și de ciume multicolore. Rareori ai noștri și-au pus întrebări despre cine îi salvează, în ce mod și de ce o fac pentru poporul mioritic.

Se pare că în ADN-ul conducătorilor poporului mioritic lipsesc moleculele independenței, libertății, autoconducerii, asumării deciziilor și a responsabilității față și pentru neamul nostru – pe alocuri leneș la citit, dar plin de frici și invidie pentru succesul celor de peste gard.

„Sportul nostru național” a fost întotdeauna să ne punem unul altuia bețe-n roate. Să-i vorbim de rău pe cei cărora le zâmbim. Asta în loc să ne bucurăm de succesul lor și să depunem efort pentru a deveni mai buni azi. Să citim, să învățăm, să devenim un popor liber în gândire, independent economi și geopolitic. Să fim oameni care sunt nu doar sufletiști, dar și profesioniști în diverse domenii.

Au știut oare vreodată moldovenii să se bucure de viața bună a vecinului? Cumătrului? Prietenului? Probabil nu. Să ne amintim de celebra întrebare a lui Dovlatov: Cine a scris patru milioane de denunțuri pe vremea lui Stalin?

Dacă s-ar face concurs la ipocrizie și invidie, probabil am fi printre primii. Ne bucurăm masiv de succesul Zdubilor la Eurovision, de victoriile Sheriffului în meciuri cu echipe greu de bătut, distribuim știri cu sportivii moldoveni reveniți acasă cu aur, argint și bronz, dar ne mănâncă ranchiuna când vedem cum un coleg avansează în carieră sau cum un amic merge de câteva ori pe an în concediu.

Chiar dacă nu avem nevoie de dușmani, găsim motiv să ni-i facem. Ce-i drept, cauza pentru care cineva devine brusc rău este de cele mai mult ori stupidă. De la vecinul care pornește televizorul prea tare, până la prietenul care nu împărtășește aceeași opinie despre situația politică sau domnul deputat, care a scos o prostie pe gură. Și nu știu de ce suntem convinși că ura sau invidia ne va ajuta și comentariile răutăcioase vor soluționa probleme naționale, iar vărsatul zoilor în capul cuiva ne va oferi o mai mare valoare.

Ce prostie!

Jocurile astea de-a „ești rău, dacă nu ești de acord” și „cine nu-i ca mine, e dușmanul meu” ar fi putut rămâne prin mahalale sau prin bucătării, dacă nu știau de ele cei de sus. Ei folosesc acest viciu al nostru în propriile interese și ne promit că ne vor salva. Precum spunea actorul, „vin ai noștri, pleacă ai noștri, noi rămânem tot ca proștii”. Oare de ce?

Scurgerile din ultimele zile de pe Telegram ne arată că, de fapt, cei de la guvernare (și nu doar) le practică, doar că intențiile sunt diferite. Dar asta e altă poveste, despre luptă pentru interese, putere și bani.

Putem să fim vizitați de Ursula von der Leyen, de Roberta Metsola, de Antonio Guterres, de Emmanuel Macron, de Olaf Scholz, chiar și de Joe Biden la braț cu Vladimir Putin o dată pe lună. Și fiecare dintre ei să ne spună cât de minunați suntem și cât de mult vor să ne ajute. Oricum o să ne certăm cine dintre ei e mai bun, de ce și cât de mult nu are dreptate interlocutorul. Pentru că, se pare, în codul nostru genetic e scris să găsim motiv pentru a arunca pietre în poarta consăteanului și a-i demonstra că nu are dreptate, chiar dacă nu ne privește și nu am fost întrebați.

Iarba pare întotdeauna mai verde sau mai uscată de cealaltă parte a gardului. Ne încurcă fructele care cad de pe copacul vecinului, deși le mâncăm cu plăcere și râdem de proprietar. Doar că uităm de ceva important: Să udăm și să îngrijim gazonul din propria curte, să ne bucurăm de bucuriile altora și să le împărtășim pe ale noastre cu oamenii care ne înconjoară.

Vorba poporului: Bine faci, bine găsești!

Dacă fiecare dintre noi ar încerca să se dezvolte, să muncească pentru a deveni mai bun, să crească personal, emoțional și profesional, oare am mai avea timp de ură și invidie?

Am mai avea nevoie de salvatori sau am fi noi înșine propriii eroi?

Ne-ar mai deranja vacanțele amicilor, succesul colegilor sau viziunile contrare celor pe care le avem?

Dacă fiecare dintre noi ar încerca să își facă lucrul cât de bine poate și să aprecieze munca altora, oare ne-ar mai trebui salvatori?

Speranța este că vor veni generații care nu se vor mai gândi la capra vecinului și care vor scăpa de traumele psihologice pe care neamul nostru le transmite de la părinți la copii. Deocamdată doar speranța că educația și setea de libertate ne va uni într-un proiect de țară a viitorului.