30 iulie 2026 marchează Ziua Suprasolicitării Planetei (Earth Overshoot Day), momentul în care omenirea a epuizat toate resursele naturale pe care Pământul le poate regenera într-un an. Cu alte cuvinte, din această zi și până la sfârșitul anului, trăim din „capitalul natural” al planetei, consumând mai mult decât poate natura să refacă, notează Antena3 CNN.

Data reprezintă un semnal de alarmă privind ritmul nesustenabil al consumului global și presiunea tot mai mare exercitată asupra ecosistemelor. De la păduri și terenuri agricole până la resurse piscicole și capacitatea planetei de a absorbi emisiile de dioxid de carbon, omenirea utilizează resurse într-un ritm pe care Pământul nu îl mai poate susține.

Potrivit organizației internaționale Global Footprint Network, încă din anii 1970 consumul de resurse al omenirii a depășit capacitatea de regenerare a planetei, acumulând ceea ce specialiștii numesc o „datorie ecologică”.

Dacă omenirea ar înceta chiar acum orice activitate care afectează mediul, planeta ar avea nevoie de 20,6 ani pentru a-și reface echilibrul ecologic. Cercetătorii avertizează însă că o parte din daunele produse ecosistemelor sunt deja ireversibile, potrivit revistei Earth.

Anul acesta, Earth Overshoot Day cade pe 30 iulie, cu aproximativ o săptămână mai târziu decât în 2025. Chiar și așa, tendința pe termen lung rămâne îngrijorătoare: comparativ cu anii 1970, această zi apare tot mai devreme în calendar, semn că presiunea asupra resurselor naturale continuă să crească.

În prezent, omenirea consumă resurse cu 73% mai rapid decât le pot regenera ecosistemele planetei. Cu alte cuvinte, pentru a susține actualul stil de viață la nivel global ar fi nevoie de 1,73 planete Pământ.

„Împingem la limită cât de multă distrugere ecologică poate suporta planeta. Suntem deja la un sfert din secolul XXI și îi datorăm Pământului cel puțin 20 de ani de regenerare ecologică, chiar dacă am opri astăzi orice nouă degradare”, a declarat Lewis Akenji, membru în conducerea Global Footprint Network.

Acesta avertizează că, dacă omenirea dorește ca Pământul să rămână locuibil, investițiile în adaptarea la schimbările climatice și în reducerea impactului asupra mediului trebuie să fie fără precedent.

Pe lângă calculul global, Global Footprint Network stabilește și Ziua Suprasolicitării pentru fiecare țară, în funcție de nivelul consumului și de capacitatea ecosistemelor naționale.

În România, Ziua Suprasolicitării Planetei a fost atinsă pe 19 iunie 2026. Acest lucru înseamnă că, dacă întreaga populație a lumii ar consuma resurse în același ritm ca românii, resursele regenerabile ale planetei pentru întregul an s-ar epuiza până la această dată.

La nivel mondial, Qatar a înregistrat cea mai timpurie Zi a Suprasolicitării în 2026, pe 4 februarie, urmat de Luxemburg (17 februarie), Singapore (23 februarie) și Kuweit (3 martie).

În Statele Unite, această zi a fost pe 14 martie, iar în China, pe 27 mai. La polul opus se află Honduras, care ajunge la Ziua Suprasolicitării abia pe 27 noiembrie, reflectând un nivel de consum mult mai apropiat de capacitatea de regenerare a ecosistemelor.

Specialiștii atrag atenția că fiecare zi cu care Earth Overshoot Day este împinsă mai târziu în calendar reprezintă un câștig pentru mediu și pentru generațiile viitoare. Reducerea risipei, eficiența energetică, protejarea pădurilor și schimbarea modelelor de consum sunt considerate printre cele mai importante măsuri pentru diminuarea datoriei ecologice pe care omenirea o acumulează de peste jumătate de secol.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

#30 iulie #epuizate #omenire #resurse #Ziua Suprasolicitării Planetei

Marte nu este o planetă moartă: noi semne de activitate vulcanică au fost detectate pe „Planeta Roșie”, a cărei suprafață găzduiește cei mai mari vulcani din Sistemul Solar, ceea ce sugerează posibilitatea de apariție a vieții, informează AFP.

„Vulcanismul pe Marte a început în urmă cu 4,5 miliarde de ani și se observă, prin datarea lavei, că rata de erupție a scăzut mult de 2 miliarde de ani încoace, deși cele mai recente erupții au o vechime de câteva zeci de milioane de ani”, a explicat Daniel Mege de la Centrul de Cercetări Spațiale din cadrul Academiei Poloneze de Științe, cercetător la Universitatea Berna din Elveția și autorul principal al unui studiu publicat joi în revista Sciences Advances. Ar fi oare Marte, așadar, pe cale „să adoarmă” din punct de vedere vulcanic?

Pentru a afla mai multe informații, o echipă internațională, condusă de Alexander Trokhimovskiy de la Institutul de Cercetări Spațiale din cadrul Academiei de Științe din Rusia, a contribuit la apropierea ‘observațiilor geologice de observațiile atmosferice’, a subliniat Daniel Mege, scrie Agerpres.

Clorură de hidrogen

Pentru a răspunde acestor întrebări, oamenii ar trebui să călătorească pe Marte și să se apropie de Alba Mons. Pe suprafața din jurul acestui vulcan gigantic, al cărui crater are o circumferință de 1.600 de kilometri, au fost reperate fisuri ce datează din urmă cu 1 milion de ani – un interval infim prin prisma timpului geologic.

În același timp, la doi kilometri deasupra acestor fisuri, în atmosfera marțiană, sonda spațială Trace Gas Orbiter (TGO) din misiunea ExoMars a Agenției Spațiale Europene (ESA) a măsurat concentrația clorurii de hidrogen, un gaz de origine vulcanică.

În atmosfera marțiană, prezența acestui gaz variază în funcție de anotimp: concentrația atinge nivelul maxim în timpul iernii din emisfera nordică, apoi dispare aproape complet în timpul verii – un fenomen cauzat, cel mai probabil, de ciclurile prafului și ale apei de pe „Planeta Roșie”.

Însă oamenii de știință au detectat o excepție de la acest tipar: concentrații mari de clorură de hidrogen au fost măsurate și la începutul verii, deasupra unor fisuri vulcanice de pe pantele vulcanului Alba Mons.

„Colegii noștri care se ocupă de studierea atmosferei nu reușeau să explice această concentrație prin modelele chimice”, a dezvăluit Daniel Mege.

Acest specialist în geologie și planetologie s-a folosit atunci de „intuiția sa de geolog”.

Pe Terra, atunci când sunt analizate cele mai abundente gaze dintr-un vulcan activ, sulful este primul descoperit, abia apoi urmează clorura de hidrogen, în cantități mai mici. „Însă acest raport se inversează în perioadele de repaus ale vulcanilor”, a subliniat Daniel Mege.

„Mai știm, de asemenea, grație meteoriților marțieni căzuți pe Terra, că magma marțiană este de patru ori mai bogată în clorură decât magma terestră”, a adăugat el.

Încă din acest stadiu al cercetărilor, o concluzie se impune: cercetătorii tocmai au detectat un semnal al vulcanismului latent.

„Marte nu este o planetă moartă din punct de vedere geologic în profunzimile sale, ci se află pur și simplu în stare de somn”, a rezumat ESA într-un comunicat.

Circulație hidrotermală

Această concluzie deschide noi perspective legate de apariția vieții pe Marte, o chestiune care preocupă comunitatea științifică de multă vreme.

Atmosfera planetei Marte este extrem de ostilă vieții terestre, atât din cauza temperaturilor scăzute, cât și a radiațiilor ridicate. Însă situația ar putea fi diferită sub scoarța marțiană.

„Atunci când ai un sistem magmatic, există o circulație hidrotermală care se declanșează. Este vorba despre apa caldă din adâncime, vapori care urcă prin fisuri până la suprafață. De altfel, într-un astfel de cadru noi credem că viața a apărut pe Terra. Avantajul acestor sisteme hidrotermale este că poți avea condiții de temperatură, de presiune, care sunt stabile în timp și independente de ceea ce se petrece în atmosferă. Or, scoarța marțiană și scoarța terestră au aproape aceeași compoziție, același tip de roci. A fost nevoie de doar câteva milioane de ani pentru ca viața să apară pe Terra, putem să ne imaginăm că același lucru s-ar putea întâmpla și pe Marte”, a sugerat Daniel Mege.

„Marea întrebare de acum înainte este următoarea: oare această viață a putut să se dezvolte și să se mențină pe termen lung, chiar până în zilele noastre? Răspunsul, așa cum se întâmplă adeseori, va veni odată cu trecerea timpului”, a concluzionat autorul principal al studiului.