Peste 11 milioane de oameni au trecut pragul catedralei Notre-Dame de la redeschiderea ei oficială, de anul trecut. Adică mai mulți ca înainte de incendiu. „O carte gigantică de piatră”, cum a numit-o Victor Hugo, relatează mediafax.ro.

Anul trecut, pe 7 decembrie, catedrala Notre-Dame din Paris se redeschidea, după cinci ani de lucrări de renovare și restaurare ce au urmat incendiului uriaș din 15 aprilie 2019.

De atunci, peste 11 milioane de vizitatori i-au trecut pragul, chiar mai mulți decât înainte de incendiu.

Imensul șantier deschis după incendiu a coagulat donații nu doar de la întreaga Franță, ci din lumea întreagă. 843 de milioane de euro s-au strâns relativ repede, iar lucrările au putut începe.

Acum, catedrala, construită între 1163 și 1345, e mai frumoasă ca oricând. Stilul ei gotic străpunge cerul Parisului, propunând umanității întregi un pariu îndrăzneț, pe care nu are cum să-l piardă – pariul pe Fecioara Maria, căreia îi este dedicată.

Mai mult decât un obiectiv turistic

Acest monument care transcende timpul a fost locul unor evenimente istorice extrem de importante: încoronarea lui Napoleon (1804), beatificări, funeralii de stat, ceremonii naționale.

Însă singura problemă cu această catedrală sunt cozile foarte lungi ale vizitatorilor, care au acces gratuit, în ciuda unei taxe de intrare de 5 euro pe care, la un moment dat, Rachira Dati, o ceruse, spre exasperarea totală a clerului, care a respins-o vehement.

Au fost celebrate 1600 de slujbe în acest an și s-a observat, de asemenea, o creștere însemnată a pelerinajelor – peste 650 – dintre care o treime din afara Franței.

Responsabilii catedralei sunt încântați și doresc să mențină această componentă spirituală și culturală.

Mai e nevoie de 140 de milioane de euro

În ce privește coroana de spini a Mântuitorului, adusă în 1239 de regele Ludovic al IX-lea, și care, înainte de incendiu, era expusă în mod obișnuit doar în prima vineri a fiecărei luni, acum aceasta e expusă în fiecare vineri, între 15.00 și 18.30.

Vitraliile realizate de artista Claire Tabouret vor fi instalate la sfârșitul lui 2026. Ele vor înlocui șase dintre cele șapte ferestre de pe laterala sudică.

Mai e nevoie de 140 de milioane de euro pentru a finaliza restaurarea catedralei, care, oricum, nu era într-o stare bună nici înaintea incendiului, după cum specifică „Rebâtir Notre-Dame de Paris”, instituția publică responsabilă de restaurare, care a lansat un apel nou la donații.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

#Catedrala Notre-Dame #Paris

Talka Sada, un tată dintr-un sat sărac din regiunea Terai din sudul Nepalului, străbate munții afectați de inundații în căutarea fiului său, dispărut în urma dezastrului provocat de revărsarea râului Bhotekoshi pe 26 august.

Vinod, fiul lui Sada, în vârstă de 19 ani, lucra ca muncitor la o centrală hidroelectrică din districtul Rasuwa, zona cea mai grav afectată de inundații, relatează publicația Al Jazeera.

Tânărul se afla acolo de o lună, efectuând munci ocazionale precum amestecarea cimentului. Ultimul contact telefonic dintre tată și fiu a avut loc cu o zi înainte de catastrofă. De atunci, Vinod și alți patru tineri muncitori, cu vârste între 17 și 19 ani, au dispărut fără urmă. „Nu vă pot spune cât de mult plânge soția mea. Și eu sunt în durere profundă și nu știu ce să fac”, a declarat Sada, ștergându-și lacrimile.

Bărbatul a plecat în căutarea fiului alături de fratele său Îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni negri, Talka Sada a pornit într-o călătorie istovitoare alături de fratele său, în speranța de a-și găsi fiul. Cu un rucsac gri pe umeri și o pungă portocalie care îi servește drept pelerină de ploaie, bărbatul a străbătut deja sute de kilometri, cheltuind cei 2.000 de rupii nepaleze (aproximativ 13 dolari), bani împrumutați cu dobândă ridicată. „Am împrumutat bani ca să vin din Saptari până aici. Plătesc o dobândă de 20 de rupii pentru fiecare 100 de rupii împrumutate”, a spus el.

Călătoria a început cu un drum de nouă ore cu autobuzul până în capitala Kathmandu, unde Sada a verificat toate spitalele din oraș în căutarea fiului său printre supraviețuitori sau pe listele celor decedați. Însă fotografiile și cadavrele recuperate erau de multe ori greu de recunoscut, fiind descompuse sau mutilate. Neavând nicio veste despre Vinod, Sada a pornit pe jos spre districtul Nuwakot, aflat la aproximativ 60 km distanță de Kathmandu, mai aproape de centrala unde lucra fiul său.

Drumul spre Nuwakot a fost plin de dificultăți

Drumul spre Nuwakot a fost plin de dificultăți, trecând pe drumuri distruse și prin sate acoperite de noroi și resturi. În Trishuli, un mic oraș de pe drum, Sada și fratele său au plătit 1.500 de rupii pentru o noapte la un han, primind în schimb o porție modestă de orez. „Dacă mai trebuie să stăm aici încă o noapte, nu-mi va mai rămâne niciun ban să mă întorc acasă”, a spus el.

Sada și fratele său s-au lovit de refuzuri și indiferență

În căutarea lor disperată, Sada și fratele său s-au lovit de refuzuri și indiferență, fiind respinși de la morgi și taberele militare organizate pentru a ajuta victimele dezastrului. Tatăl își explică această atitudine prin discriminarea etnică cu care se confruntă comunitatea sa.

Originar din comunitatea marginalizată Musahar, Sada crede că statutul său de Madhesi și bariera lingvistică sunt motivele pentru care autoritățile îi ignoră rugămințile.

„Suntem săraci. Ne consideră Madhesi și bihari. Nu putem vorbi fluent nepaleza, de aceea doar ne resping și ne trimit de la un loc la altul. / Chiar dacă este un cadavru, avem dreptul să-l vedem. Ne-am înregistrat numele peste tot, la secțiile de poliție, la taberele militare. Dar nimeni nu ne ajută”, a spus Sada printre lacrimi.

Autoritățile nepaleze, copleșite de amploarea crizei, susțin că depun toate eforturile pentru a ajunge la victime și a le oferi sprijin. Totuși, frustrările și sentimentul de neputință sunt evidente printre cei afectați.

„Nu pot vorbi cu el. Nu-i aud vocea. Așa că toți sunt cu inimile frânte acasă”, a spus Sada, referindu-se la durerea familiei sale.

Stările lui Sada alternează între speranță și disperare Pe măsură ce orele trec fără nicio veste, stările lui Sada alternează între speranță și disperare.

„Fiul meu este tânăr. Muncește zilnic. Este agil. Sigur ar fi putut să meargă sau să fugă undeva”, spune el cu o licărire de speranță. Dar imediat, vocea i se frânge. „Nu mai am speranță. Dacă Vinod ar fi fost în viață, cu siguranță ar fi sunat de undeva, chiar dacă doar să bea apă”.

Cu toate acestea, renunțarea nu este o opțiune pentru tatăl devastat. El și fratele său se pregătesc să-și continue drumul către centrala hidroelectrică unde lucra fiul său.