Vitalie Ciobanu
pentru Europa Liberă

„Este întrebarea pe care și-o pun mulți moldoveni în contextul crizei de la granița ruso-ucraineană, care poate oricând degenera într-o invazie la scară mare”.

Când auzi din diferite surse occidentale că atacul rusesc era programat să înceapă pe 16 februarie, adică miercuri, că amploarea și direcția acestui atac poate fi diferită – el poate veni din Est, din Nord sau din Sud, prin ocuparea regiunii Odessa, de unde trupele lui Putin pot face ușor joncțiunea cu Transnistria –, întrebarea „cine va apăra Republica Moldova?” nu e mai este una formală, ci foarte presantă, pentru că teritoriul nostru poate oricând deveni teatru de război.

Suntem în 16 februarie și ne aflăm, se poate spune, într-o realitate paralelă celei profețite. Ne aflăm într-o realitate mai bună. Data de 16 revenea atât de insistent în discursurile oficialilor occidentali, încât până și președintele ucrainean Zelenski a evocat-o în mesajul adresat concetățenilor săi, acum două zile, cerându-le să facă din 16 februarie o zi a Unității Naționale, ca răspuns la agresiunea rusească. Faptul că acest atac încă nu a avut loc, scrie presa internațională, se datorează puterilor din Vest care au dejucat planurile Kremlinului, făcându-le publice. Și dacă nu le-ar fi divulgat, dacă serviciile de intelligence occidentale ar fi fost mai puțin perspicace, ce s-ar fi întâmplat? Numai Putin știe.

Pericolul persistă, în ciuda unor declarații deocamdată neconfirmate pe teren că rușii au început să-și retragă o parte din unitățile militare de la hotarul cu Ucraina. Departamentul de Stat recomandă cetățenilor americani să nu călătorească în Republica Moldova, iar celor aflați în Transnistria să părăsească imediat această regiune separatistă, cu trupe rusești staționate acolo. Genul acesta de mesaj n-are darul să ne liniștească, după ce angajații ambasadelor occidentale începuseră să plece din Kiev, sub amenințarea războiului ce stă să izbucnească.

Așadar, de vreme ce Republica Moldova nu are garații de securitate, e firesc să te întrebi: cine ne va apăra în cazul unei ofensive rusești? Răspunsul guvernanților este previzibil: „Suntem stat neutru, toate demersurile noastre se bazează pe această clauză constituțională, instituțiile sunt pregătite, știu ce au de făcut, există protocoale pe care le examinăm în funcție de situație. Nimic nu indică asupra unui atac dinspre Transnistria. Excludem acest scenariu.” Ce bine ar fi ca și realitatea să-l excludă!…

Momentan, e singurul mesaj posibil. Șansa Republicii Moldova este să mizeze pe rezolvarea crizei prin mijloace pașnice, să insiste pe respectarea dreptului internațional, să invoce normele constituționale. Cu o Transnistrie în coastă, înarmată până-n dinți, nu există o altă posibilitate pentru a stăpâni lucrurile gata oricând să derapeze. Dar și pe plan intern, este deocamdată singurul discurs plauzibil, chiar dacă frustrant pentru cei ce-și doresc opțiuni mult mai clare și mai ferme în materie de securitate. „Neutralitatea” este numitorul comun care adună majoritatea cetățenilor moldoveni sub aceeași umbrelă conceptuală, fie și firavă: suntem nealiniați, nu vrem război, vrem relații bune cu toată lumea.

Nimeni din partenerii noștri nu pune la îndoială această teză. Doar Putin, în mod ciudat, nu se lasă înduplecat de pacifismul moldovenilor, de ospitalitatea lor, de nesmintita lor bună dispoziție, de eterna lor disponibilitate pentru dialog și colaborare. Cum nu-l conving nici asigurările Occidentului că nu urzește planuri să cucerească Rusia.

Președintele rus și camarila sa și-au cultivat o mentalitate de cetate asediată, visează la reconstituirea imperiului, la o „ridicare din genunchi a Rusiei” care să pună toate țările din jur în poziție de inferioritate. Dacă noi, europenii, vorbim despre dreptul inalienabil al popoarelor de a-și alege drumul, Kremlinul vine cu o redactare specifică: dar nu în detrimentul securității altora! Și pe temeiul acestui adaos își poate oricând inventa un dușman care să justifice apărarea etnicilor ruși de „genocidul ucrainean” sau „georgian”, sau „moldovenesc”. E limpede, vorbim limbi diferite, avem interese divergente.

Odată ce Duma de stat i-a cerut lui Putin recunoașterea regiunilor separatiste ucrainene Luhansk și Donețk, ajunge o scânteie ca războiul să reînceapă cu o sporită intensitate. Este capcana rusească întinsă Georgiei: în august 2008 tancurile rusești au ajuns la câțiva kilometri de Tbilisi.

Când îi întrebi pe cetățenii de rând „cine ne va apăra de o invazie?”, oamenii surâd amar: „Dar cine are nevoie de Republica Moldova?” Alții răspund sarcastic: „Cum cine? Armata a 14-a, vedeți că nu mai pleacă?”

Trupe ruse în regiunea transnistreană

Se estimează că în stânga Nistrului sunt dislocați aproximativ 2 000 de militari ruși. Reprezintă forțe de menținere a păcii agreate, dar și rămășițe ale fostei armate a 14-a sovietice, actualmente GOTR, al căror statut este contestat.

Subiectul ne depășește. Există sentimentul unanim al unei fatalități care vine peste tine ca un tăvălug în acest teritoriu de frontieră care a fost mereu Basarabia. Nu i te poți opune, cum nu poți preveni un cutremur de pământ sau o revărsare de ape. De aceea, moldovenii, majoritatea dintre ei, preferă să se gândească la grijile imediate, la avalanșa prețurilor în creștere. Scumpirea zi de zi a carburanților este marea noastră calamitate, nu războiul din Ucraina!

Republica Moldova probabil nu va fi lăsată singură în fața unui dezastru militar, însă ceea ce trebuie știut e că apărarea unei țări se hrănește în primul rând din resursele interne, începe prin cultivarea unui spirit național. De la numitorul comun minim, al „neutralității” – care împacă oarecum diverse tendințe și opinii politice –, se cuvine să mergem spre o conștiință a identității și apartenenței noastre europene. Tocmai asta se întâmplă, sub ochii noștri, în Ucraina atacată de Rusia.

Întrebarea „cine va apăra Republica Moldova?” are mai degrabă un răspuns indirect și plural: ne vor apăra liniile electrice și gazoductul Iași- Chișinău, ne vor apăra marile proiecte de infrastructură care vor lega Republica Moldova de România și de Europa. Ne va apăra investiția masivă în Educație și Cultură. În sănătatea fizică și spirituală a națiunii.

Trebuie să ne protejăm spațiul informațional de propagandă și dezinformare. Să reformăm justiția, să eliminăm corupția și, desigur, să întărim pe cât se poate capacitățile de apărare propriu-zise. Când inamicul va ști că Republica Moldova este capabilă să dea o ripostă, fie și limitată în timp, că are diverse soluții la îndemână, va fi mult mai circumspect înainte de a se avânta într-o aventură militară.

Dar pentru toate acestea e nevoie de timp. De răgaz pentru a valorifica asistența occidentală, pentru a materializa acordurile semnate între guvernele de la Chișinău și București. E nevoie de timp pentru reconstrucție și dezvoltare, în așa fel ca certitudinea apartenenței noastre la Lumea Liberă să nu mai poată fi deturnată. Până acum acest răgaz ne-a lipsit și nimeni nu știe cât va dura intervalul pe care putem miza.