În țările nordice, o temperatură confortabilă în casă depinde de o bună izolație și de o bună retenție a căldurii, nu doar de încălzire. Astfel, oamenii reușesc să mențină căldura în case chiar și la -30 de grade Celsius, fără să plătească o avere pe facturi, scrie Antena 3 cu referire la publicația Blic.

Când vin zilele reci, cea mai simplă soluție este să dai căldura mai tare. Totuși, experiența din țările scandinave arată că o temperatură plăcută în locuință nu depinde doar de termostat, ci și de cât de bine reține casa căldura produsă.

Iernile lungi și aspre au influențat modul în care erau construite și decorate casele din nordul Europei. O bună izolație, prevenirea curenților de aer, utilizarea materialelor care rețin căldura, dar și detalii aparent minore, precum perdelele și covoarele, pot face o mare diferență.

Astfel, în timpul iernii, textilele au și o funcție practică. Perdelele mai groase pot reduce senzația de frig de lângă fereastră, în timp ce covoarele fac spațiul mai confortabil, mai ales în casele cu podele care se răcesc repede. Perdelele și jaluzelele ar trebui deschise în zilele însorite de iarnă pentru a lăsa lumina și căldura solară să pătrundă în cameră. Când se întunecă, închiderea lor poate frigul.

Este important, totuși, ca perdelele să nu acopere caloriferele, deoarece acestea pot împiedica răspândirea aerului cald prin cameră. Chiar și atunci când câldura este pornită, aerul rece care intră prin ferestrele și ușile slab etanșate poate face camera mai inconfortabilă, mai ales în casele mai vechi, unde e necesară verificarea ramelor, a îmbinărilor și a garniturilor de cauciuc.

Potrivit surselor citate, înlocuirea garniturilor uzate și a fisurilor poate reduce pierderile de căldură fără investiții majore. Totuși, aceasta nu înseamnă că trebuie evitată ventilația în timpul iernii. În loc ca fereastra să stea deschisă ore în șir, este mai eficientă o ventilație scurtă și intensă. Astfel, aerul este înlocuit rapid.

Sobele vechi păstrau căldura ore întregi

În casele tradiționale scandinave, sobele masive din piatră sau cărămidă jucau un rol important. Acestea acumulau o cantitate mare de căldură în timpul arderii, apoi o eliberau treptat chiar și atunci când focul se oprea. Principiul se bazează pe așa-numita masă termică. Materiale precum piatra, cărămida și betonul pot absorbi o cantitate mare de căldură și apoi o pot elibera lent.

Totuși, masa termică nu înlocuiește o izolație bună. Căldura se pierde dacă nu există o izolație adecvată a acoperișului, pereților și podelei sau dacă ferestrele și ușile nu sunt suficient de etanșe.

Aranjamentul mobilei poate afecta, de asemenea, încălzirea camerei. O canapea mare, o comodă sau o altă piesă de mobilier plasată direct în fața caloriferului poate împiedica răspândirea corespunzătoare a căldurii.

Camerele care sunt rar folosite nu trebuie neapărat încălzite la aceeași temperatură ca și camera folosită zi de zi. Prin închiderea ușii, este posibil să se mențină mai ușor temperaturi diferite în anumite părți ale casei, dar camerele mai reci ar trebui totuși ventilate în mod regulat pentru a reduce riscul de umezeală și mucegai.

Ce se poate face fără investiții mari

Primul pas este verificarea ușilor și ferestrelor. Garniturile uzate pot fi înlocuite, iar căldura soarelui poate fi folosită în timpul zilei. Acestea ar trebui închise seara, iar pe podelele reci se pot așeza covoare.

Totuși, dacă în cameră este rece chiar și atunci când încălzirea funcționează normal, problema poate fi mult mai gravă: izolație deficitară sau punți termice. În acest caz, perdelele, covoarele și alte soluții simple nu vor putea compensa pierderile mari de căldură.

Aceasta este una dintre principalele lecții ale abordării scandinave: cel mai important lucru este nu doar să producem cât mai multă căldură posibil, ci să împiedicăm pierderea acesteia.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

#căldură #casa #izolatie

Marte nu este o planetă moartă: noi semne de activitate vulcanică au fost detectate pe „Planeta Roșie”, a cărei suprafață găzduiește cei mai mari vulcani din Sistemul Solar, ceea ce sugerează posibilitatea de apariție a vieții, informează AFP.

„Vulcanismul pe Marte a început în urmă cu 4,5 miliarde de ani și se observă, prin datarea lavei, că rata de erupție a scăzut mult de 2 miliarde de ani încoace, deși cele mai recente erupții au o vechime de câteva zeci de milioane de ani”, a explicat Daniel Mege de la Centrul de Cercetări Spațiale din cadrul Academiei Poloneze de Științe, cercetător la Universitatea Berna din Elveția și autorul principal al unui studiu publicat joi în revista Sciences Advances. Ar fi oare Marte, așadar, pe cale „să adoarmă” din punct de vedere vulcanic?

Pentru a afla mai multe informații, o echipă internațională, condusă de Alexander Trokhimovskiy de la Institutul de Cercetări Spațiale din cadrul Academiei de Științe din Rusia, a contribuit la apropierea ‘observațiilor geologice de observațiile atmosferice’, a subliniat Daniel Mege, scrie Agerpres.

Clorură de hidrogen

Pentru a răspunde acestor întrebări, oamenii ar trebui să călătorească pe Marte și să se apropie de Alba Mons. Pe suprafața din jurul acestui vulcan gigantic, al cărui crater are o circumferință de 1.600 de kilometri, au fost reperate fisuri ce datează din urmă cu 1 milion de ani – un interval infim prin prisma timpului geologic.

În același timp, la doi kilometri deasupra acestor fisuri, în atmosfera marțiană, sonda spațială Trace Gas Orbiter (TGO) din misiunea ExoMars a Agenției Spațiale Europene (ESA) a măsurat concentrația clorurii de hidrogen, un gaz de origine vulcanică.

În atmosfera marțiană, prezența acestui gaz variază în funcție de anotimp: concentrația atinge nivelul maxim în timpul iernii din emisfera nordică, apoi dispare aproape complet în timpul verii – un fenomen cauzat, cel mai probabil, de ciclurile prafului și ale apei de pe „Planeta Roșie”.

Însă oamenii de știință au detectat o excepție de la acest tipar: concentrații mari de clorură de hidrogen au fost măsurate și la începutul verii, deasupra unor fisuri vulcanice de pe pantele vulcanului Alba Mons.

„Colegii noștri care se ocupă de studierea atmosferei nu reușeau să explice această concentrație prin modelele chimice”, a dezvăluit Daniel Mege.

Acest specialist în geologie și planetologie s-a folosit atunci de „intuiția sa de geolog”.

Pe Terra, atunci când sunt analizate cele mai abundente gaze dintr-un vulcan activ, sulful este primul descoperit, abia apoi urmează clorura de hidrogen, în cantități mai mici. „Însă acest raport se inversează în perioadele de repaus ale vulcanilor”, a subliniat Daniel Mege.

„Mai știm, de asemenea, grație meteoriților marțieni căzuți pe Terra, că magma marțiană este de patru ori mai bogată în clorură decât magma terestră”, a adăugat el.

Încă din acest stadiu al cercetărilor, o concluzie se impune: cercetătorii tocmai au detectat un semnal al vulcanismului latent.

„Marte nu este o planetă moartă din punct de vedere geologic în profunzimile sale, ci se află pur și simplu în stare de somn”, a rezumat ESA într-un comunicat.

Circulație hidrotermală

Această concluzie deschide noi perspective legate de apariția vieții pe Marte, o chestiune care preocupă comunitatea științifică de multă vreme.

Atmosfera planetei Marte este extrem de ostilă vieții terestre, atât din cauza temperaturilor scăzute, cât și a radiațiilor ridicate. Însă situația ar putea fi diferită sub scoarța marțiană.

„Atunci când ai un sistem magmatic, există o circulație hidrotermală care se declanșează. Este vorba despre apa caldă din adâncime, vapori care urcă prin fisuri până la suprafață. De altfel, într-un astfel de cadru noi credem că viața a apărut pe Terra. Avantajul acestor sisteme hidrotermale este că poți avea condiții de temperatură, de presiune, care sunt stabile în timp și independente de ceea ce se petrece în atmosferă. Or, scoarța marțiană și scoarța terestră au aproape aceeași compoziție, același tip de roci. A fost nevoie de doar câteva milioane de ani pentru ca viața să apară pe Terra, putem să ne imaginăm că același lucru s-ar putea întâmpla și pe Marte”, a sugerat Daniel Mege.

„Marea întrebare de acum înainte este următoarea: oare această viață a putut să se dezvolte și să se mențină pe termen lung, chiar până în zilele noastre? Răspunsul, așa cum se întâmplă adeseori, va veni odată cu trecerea timpului”, a concluzionat autorul principal al studiului.