O decizie luată acum aproximativ 5.000 de ani explică direct felul în care măsurăm timpul și astăzi. În octombrie 1793, noua Republică Franceză a pornit un experiment ambițios, dar sortit eșecului: a decis să schimbe modul în care este împărțit timpul, scrie antena3.ro.
Revoluționarii au stabilit că ziua va avea 10 ore, nu 24. Fiecare oră urma să fie împărțită în 100 de „minute zecimale”, iar fiecare minut în 100 de „secunde zecimale”.
Acest sistem făcea parte dintr-un calendar revoluționar mai amplu, care încerca să „raționalizeze” (și să elimine influența religioasă) structura anului, inclusiv prin introducerea unei săptămâni de 10 zile. Au început chiar lucrările de adaptare a ceasurilor la noul sistem, în primării au apărut ceasuri zecimale, iar activitățile oficiale erau consemnate după noul calendar.
În scurt timp însă, totul a devenit extrem de complicat, spune Finn Burridge, specialist în comunicare științifică la Royal Museums Greenwich din Londra, potrivit BBC.
Conversia ceasurilor existente s-a dovedit dificilă, Franța s-a izolat de țările vecine, iar populația din mediul rural nu a acceptat ideea ca ziua de odihnă să vină doar o dată la 10 zile. În cele din urmă, sistemul zecimal a rezistat puțin peste un an.
Pentru a înțelege însă de ce folosim și azi 24 de ore într-o zi, 60 de minute într-o oră și 60 de secunde într-un minut, trebuie să ne întoarcem mult mai înapoi în timp, înainte chiar de apariția ceasurilor. Este povestea unuia dintre cele mai vechi sisteme de numerație și motivul pentru care acest mod aparent ciudat de a măsura timpul a supraviețuit civilizațiilor care l-au creat.
Baza de 60
Totul începe cu sumerienii, un popor antic care a trăit în Mesopotamia (aproximativ teritoriul Irakului de astăzi) între anii 5300 și 1940 î.Hr. Ei sunt considerați una dintre primele civilizații urbane și sunt creditați, printre altele, cu inventarea scrierii. Sistemul lor de numere se baza pe cifra 60.
Există o teorie interesantă: dacă îți privești mâna și numeri articulațiile degetelor (fără degetul mare), ajungi la 12. Dacă repeți acest număr de cinci ori, folosind degetele celeilalte mâini, ajungi la 60.
Este una dintre explicațiile posibile pentru alegerea bazei 60, deși nu există dovezi clare. Cert este că această alegere are efecte până în prezent.
Sumerienii aveau nevoie de un sistem de numerație pentru a ține evidența agriculturii și a orașelor în creștere. Foloseau tăblițe de lut pe care imprimau cifre, iar în timp acest sistem a evoluat în celebra scriere cuneiformă.
Descoperite abia în secolul al XIX-lea, aceste tăblițe arată că sumerienii foloseau mai multe sisteme de numerație, dar cel bazat pe 60 a devenit dominant, inclusiv pentru astronomie și, implicit, pentru măsurarea timpului.
Avantajul acestui sistem era clar: 60 se împarte ușor la foarte multe numere (2, 3, 4, 5, 6, 10, 12, 15, 20, 30), fără fracții. Asta îl făcea ideal pentru calcule practice, cum ar fi măsurarea terenurilor sau împărțirea moștenirilor.
Originea timpului
Nu există dovezi clare că sumerienii măsurau timpul în sensul modern, dar babilonienii – care au venit după ei – au început să folosească ceasuri solare și de apă în jurul anului 1000 î.Hr.
Primii care au împărțit ziua în ore au fost egiptenii antici. Textele religioase din jurul anului 2500 î.Hr. menționează deja 12 ore ale nopții. Ulterior, ziua a ajuns să fie împărțită în 24 de ore.
De ce 12 și nu alt număr? Nu se știe exact. Poate avea legătură cu constelațiile, cu modul de numărare pe degete sau cu ciclurile stelare.
Primele instrumente de măsurare a timpului au apărut în Egipt în jurul anului 1500 î.Hr., dar erau folosite mai ales în contexte religioase.
Inițial, cea mai mică unitate de timp era „tura de lucru”, dimineața sau după-amiaza. Abia în perioada romană, orele au devenit standard, iar uneori erau împărțite și în jumătăți.
Apariția minutelor
Între timp, babilonienii au dus lucrurile mai departe. Ei au preluat sistemul de bază 60 de la sumerieni și l-au folosit în astronomie.
În jurul anului 1000 î.Hr., au dezvoltat un calendar bazat pe ciclul solar, de aproximativ 360 de zile – un număr foarte convenabil într-un sistem bazat pe 60.
Au împărțit ziua și noaptea în câte 12 unități, la fel ca egiptenii. Ulterior, pentru calcule astronomice, au început să împartă aceste unități în subdiviziuni mai mici.
Au apărut astfel „minutele” și „secundele”, deși nu erau folosite în viața de zi cu zi, ci doar pentru calcule legate de poziția stelelor și planetelor.
Grecii au preluat acest sistem, iar prin lumea elenistică el s-a răspândit mai departe.
Cum a devenit timpul precis
Abia în ultimele câteva sute de ani, ceasurile au devenit suficient de precise pentru ca minutele și secundele să fie folosite în mod curent.
În Evul Mediu au apărut primele ceasuri mecanice, dar erau imprecise. În secolele următoare, pendulul și apoi ceasurile moderne au îmbunătățit precizia.
În secolul XX, ceasurile atomice au revoluționat complet măsurarea timpului, ajungând la o acuratețe incredibilă.
De ce nu schimbăm sistemul
Deși pare complicat, sistemul cu ore, minute și secunde este atât de bine înrădăcinat încât ar fi extrem de dificil de schimbat.
Chiar și încercarea Franței de a introduce timpul zecimal a eșuat rapid, deși alte reforme, precum sistemul metric, au avut succes.
În cele din urmă, timpul pe care îl folosim astăzi nu este un dat natural, ci rezultatul unor alegeri făcute de oameni, de-a lungul a mii de ani. Iar tocmai pentru că funcționează suficient de bine, a rămas neschimbat până azi.
