Mărturii cutremurătoare din Ucraina: „Mă urăsc pentru că pot face un duș, că am Wi-Fi; Suntem prizonieri în propriul nostru oraș”
Din mijlocul suferinței și incertitudinii, Kristina se teme că Ucraina ar putea fi literalmente ștearsă de pe hartă. La fel ca milioane de tineri din această țară odată înfloritoare, simte că nu mai are un viitor printre bombe, trăind în buncăre. Sunt câteva mărturii cutremurătoare și strigăte de ajutor care vin din Ucraina, de la tineri din Harkov, Herson și Liov.
„Nu am auzit când au lansat atacul cu bombă. A început la 5:00 dimineața, iar după o oră m-a sunat tata și mi-am zis: „O, Doamne, de ce mă sună tata? Poate începe războiul? Și, într-adevăr, începuse războiul….”, povestește tânăra.
Kristina și partenerul ei au fugit, luând trenul spre Liov. Și-au lăsat casa și rudele în Harkov, împreună cu toate planurile și visele lor, năruite de războiul lui Putin. Specializată în marketing, Kristina nu este îngrijorată doar de propriul viitor, ci și de viitorul țării sale.
„Mi-e teamă că atunci când totul se va termina, Ucraina nu va mai exista pe harta lumii. Aceasta este cea mai mare frică a mea. Sper că ne vom reconstrui țara, pentru că o iubesc foarte, foarte mult”, spune Kristina, cu ochii în lacrimi.
Refugiații, cu gândul la cei lăsați acasă: „Mă urăsc că eu sunt aici, în siguranță”
Ajunsă la Liov, încearcă să se concentreze asupra lucrurilor pozitive.
„Acesta a fost cel mai fericit moment din săptămâna aceasta. Am mâncat normal și mi-am spălat părul. Și, într-un fel, a fost minunat! În Harkov, nu mai poți face aceste lucruri”, spune Kristina.
Dar fericirea a fost de scurtă durată. Curând, Kristina a început să se simtă vinovată pentru că și-a părăsit familia în Harkov.
„Mă urăsc pentru că pot face un duș. Mă urăsc pentru că am Wi-Fi. Mă urăsc pentru că ei sunt în Harkov, iar eu sunt aici în siguranță”, spune tânăra, plângând.
Viața într-un adăpost antiaerian
Iuri Holub e în Harkov. Prima dată am luat legătura cu el imediat după începerea războiului. Este un suporter înfocat. Fie München sau Amsterdam – pe timp de pace, niciun stadion nu era prea departe pentru el și soția sa, Viktoria. Acum sunt blocați într-un adăpost antiaerian din orașul său natal. El și soția sa au stat într-o pivniță din centrul Harkovului, împreună cu vecinii și cu câinii și pisicile lor.
„Nu lovesc doar ținte militare aici, ci și clădiri obișnuite de apartamente. Nici măcar nu putem să ieșim să luăm o gură de aer. Sperăm că aliații noștri ne vor ajuta să-i oprim pe acești idioți, pe dușmani. Rămânem în adăpost, pentru că afară sunt atât de mulți sabotori care pun capcane și ucid oameni pe străzi”, explică Iuri.
Iuri iese în fiecare zi pentru a încerca să găsească mâncare pentru familia sa și pentru ceilalți din clădire. Nici combustibil nu se mai găsește în Harkov.
Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!
„Acest oraș este foarte mare, iar oamenii au nevoie de combustibil pentru mașini, ca să ajungă la supermarketurile rămase deschise. Oamenii așteaptă în mașini ore în șir pentru a face rost. Dar e ceea ce trebuie să facem ca să supraviețuim aici”, povestește tânărul.
Iuri arătă rafturile goale, spunând că abia a mai găsit pâine și nu se găsește nici pește, lapte, griș sau orz. Un căruț cu ouă proaspete a dispărut în câteva minute.
Cea mai bună veste: „Suntem în viață!”
Bărbatul a încercat să-și scoată soția și rudele din oraș. Era prea riscant să rămână. În cele din urmă, pare că a găsit o cale: „Suntem la gară, încercăm să ne evacuăm familiile. Stăm lângă tren și sperăm că totul va merge bine”.
Soția sa, Viktoria, a pornit spre granița cu Polonia fără el. „Suntem la gară. Totul pare în regulă: suntem în viață”, îl anunță Viktoria.
O poveste de dragoste și război
500 de kilometri mai la sud, în Herson, Katerina s-a pus și ea la adăpost.
„Poate că azi dau ultimul meu interviu – e ultima mea discuție. Și tot timpul îi scriu prietenului meu că îl iubesc, pentru că nu știu care mesaj poate fi ultimul”, povestește Katerina.
Prizonieri în propriul oraș
Familia Katerinei are un mic magazin. În primele zile de război, și-au aprovizionat vecinii cu produse alimentare. Dar pe măsură ce forțele ruse s-au apropiat, acest lucru a devenit prea periculos.
„Și lor le este foame și nu am vrut să ne împuște sau să vină să ne ia toată mâncarea. Așa că ne ascundem”, spune Katerina.
Herson a fost primul mare oraș ucrainean ocupat de forțele ruse. Unii locuitori încă se aventurează în stradă pentru a demonstra împotriva războiului – dar nu și Katerina. Îi e frică să iasă din clădire.
Familia ei încă are suficiente provizii. Ies doar ca să baricadeze ușile și ferestrele, notează digi24.ro
„Suntem prizonieri în propriul nostru oraș. Suntem prizonieri în casele noastre. Suntem prizonieri și suntem neputincioși. În acest moment, aici este adăpostul nostru, unde dormim. Aici e locul mamei, puțin mai jos al meu și, în lateral, al tatei”, povestește tânăra din Herson.
