La patru ani de la începutul războiului în Ucraina, viața pentru locuitorii Kievului continuă să fie un coșmar zilnic. Lena David, moldoveancă în vârstă de 46 de ani, stabilită în capitala Ucrainei din 2014, mamă a doi copii și femeie de afaceri, povestește pentru RFI prin ce trec ucrainenii de patru ani încoace.
„Credeam că în 2022 a fost greu, dar de fapt acum este cel mai greu. Nu mai avem frică de moarte. Ni se poate întâmpla în orice zi și am acceptat asta, iar asta e îngrozitor”, spune ea.
În dimineața zilei de 24 februarie 2022, Lena și băiatul ei cel mic, Luca, se pregăteau să meargă la școală când au primit vestea că trebuie să rămână acasă. În câteva ore, exploziile și sirenele au devenit parte din viața lor.
„În Kiev, în primele ore era destul de liniștit, am hotărât să plecăm și din neștiință am ales cred că cel mai strașnic loc care putea fi în acel moment în Ucraina. Un sătuc mic între Hostomel, Irpin, Bucea și Borodeanka. Și deja cum am ajuns în acel sătuc, în scurt timp a fost blocat și noi am rămas acolo. Practic două săptămâni. Fără mâncare, fără lumină, fără căldură”, povestește femeia.
În timpul încercării de a se salva, Lena și copilul ei au fost prinși de soldați ruși, ținuți ostatici și amenințați cu un Kalashnikov.
„Copilul meu striga: Nu o ucideți pe mama! și eu mă gândeam: Doamne, asta chiar se întâmplă în secolul XXI”, rememorează ea.
După ce au scăpat, au trecut prin zone devastate: mașini distruse, cadavre și familii împușcate. În cele din urmă, după două săptămâni, au ajuns la Chișinău, unde Lena a resimțit șocul unui oraș care trăia normal, fără frică.
„Cum puteți să vă trăiți viața și să râdeți când la câțiva kilometri de voi copiii sunt împușcați?”
Astăzi, Lena povestește că ucrainenii au învățat să trăiască fără teamă de moarte.
„Ne culcăm știind că mâine poate nu ne vom mai trezi. Dar dacă am accepta să ne oprim, invadatorii ar câștiga. Noi continuăm să trăim, să muncim, să ne facem business”, explică ea.
Totodată, descrie cum copiii din Ucraina au fost traumatizați.
„Ei merg la școală, joacă, merg în parcuri sau teatre, dar când încep bombardamentele, fețele lor nu mai arată frică. Este îngrozitor să vezi asta”.
În ciuda tuturor tragediilor, Lena și-a încurajat copiii să rămână conectați la Ucraina.
„Băiatul meu cel mare s-a întors la Kiev la 18 ani și spune că aici este locul lui. Pentru noi, Ucraina este casa noastră”, conchide ea.
