Jaful spectaculos de la Luvru, estimat la peste 100 de milioane de dolari, ar fi fost comis nu de o rețea internațională de crimă organizată, ci de hoți de cartier din nordul Parisului, potrivit procurorului capitalei, Laure Beccuau. „Nu vorbim despre criminalitate cotidiană, dar nici despre grupări sofisticate. Este o infracțiune clasică, nu una organizată la nivel înalt”, a declarat ea pentru postul franceinfo.
Suspecții locuiesc în Saint-Denis, una dintre cele mai sărace suburbii pariziene. Detalii apărute în presa franceză confirmă amatorismul operațiunii: hoții ar fi pierdut în timpul fugii cea mai valoroasă piesă – coroana împărătesei Eugénie –, au abandonat scule și haine la locul faptei și nici măcar nu au incendiat camionul folosit în jaf, o practică obișnuită printre bandele profesioniste.
Incidentul s-a produs duminică dimineața, 19 octombrie. În mai puțin de șapte minute, doi bărbați au parcat o platformă de ridicare lângă muzeu, au urcat la etajul al doilea, au spart o fereastră, au tăiat vitrinele cu polizoare unghiulare și au fugit cu opt bijuterii din epoca napoleoniană pe scutere conduse de complici. Patru persoane au fost arestate, însă obiectele furate nu au fost recuperate.
Directoarea muzeului, Laurence des Cars, a recunoscut în fața Senatului francez că „Luvrul a eșuat în a proteja corespunzător” piesele regale. O anchetă internă a arătat că singura cameră video orientată spre balconul folosit de hoți era montată greșit, iar o treime din sălile aripii Denon nu aveau deloc supraveghere video. Reducerile bugetare și deficitul de personal din ultimii ani au slăbit sistemul de securitate, a spus Des Cars, promițând o reformă amplă a acestuia.
În spatele acestei dileme se ascunde o întrebare surprinzător de simplă, formulată pentru prima dată în 1973: Care este numărul minim de camere CCTV de 360 de grade sau paznici necesari pentru a supraveghea complet un muzeu?
Este ceea ce matematicienii numesc „problema muzeului” sau „problema galeriei de artă”, relatează BBC.
Imaginați-vă că planul muzeului este o formă geometrică cu pereți drepți — un poligon. Camerele sunt fixe, dar pot „vedea” în toate direcțiile. Scopul este ca orice punct din muzeu să fie vizibil din cel puțin o cameră.
Dacă muzeul are forma unui hexagon, o singură cameră este suficientă. Dacă este în formă de „L”, poziționarea devine mai dificilă, dar tot o singură cameră poate acoperi totul. Pentru un muzeu în formă de „Z”, e nevoie de două.
Pentru forme mai complicate, lucrurile devin mai puțin intuitive. În anii ’70, matematicianul Václav Chvátal a găsit soluția generală:
„Numărul minim de camere necesare este egal cu numărul de colțuri al muzeului împărțit la trei.”
De exemplu, o sală cu 15 colțuri are nevoie de cel mult cinci camere. Dacă rezultatul nu este un număr întreg, se rotunjește în jos.
Câțiva ani mai târziu, în 1978, profesorul american Steve Fisk a demonstrat elegant această teoremă. Metoda sa, numită triangulare și colorare în trei culori, presupune împărțirea spațiului în triunghiuri și identificarea celor mai eficiente puncte de amplasare pentru camere.
Rezultatul? Se poate obține acoperire completă cu un număr minim de camere, indiferent de complexitatea formei.
Pentru un muzeu precum Luvrul — alcătuit în mare parte din săli dreptunghiulare — soluția este și mai simplă: o singură cameră poate acoperi complet o încăpere.
Des Cars a mai admis că nici perimetrul exterior al muzeului nu este complet monitorizat: „Nu am detectat la timp sosirea hoților. Slăbiciunea sistemului nostru de protecție externă este bine cunoscută”, a spus ea.
Matematica oferă însă și o variantă pentru exterior: problema fortăreței sau problema închisorii, care calculează pozițiile optime pentru camerele ce trebuie să supravegheze zidurile din afară.
Indiferent de model, esența este aceeași — găsirea unghiurilor perfecte pentru o vizibilitate completă.
Cu alte cuvinte, dacă o galerie are 15 colțuri, cinci camere amplasate strategic pot acoperi întreaga suprafață, indiferent de complexitatea formei.
Problema de geometrie din spatele acestei reguli se bazează pe împărțirea planului muzeului în triunghiuri și colorarea colțurilor în trei culori diferite – o metodă denumită „tricolorație”. Alegând una dintre cele trei culori și amplasând camere doar în colțurile respective, se obține acoperirea completă a spațiului.
De exemplu:
- O sală rectangulară (4 colțuri) are nevoie de o singură cameră.
- O galerie în formă de „L” are nevoie de două camere.
- Un muzeu cu 15 colțuri are nevoie de cinci camere, conform teoremei lui Chvátal.
Acest model simplu este folosit astăzi nu doar în arhitectura muzeelor, ci și în planificarea urbană, în poziționarea dronelor de supraveghere, a senzorilor de poluare sau chiar în algoritmi de viziune computerizată.
Pentru muzee precum Luvrul, care combină aripi construite de-a lungul a cinci secole și zeci de planuri arhitecturale diferite, aplicarea teoriei ar necesita cartografiere digitală completă a spațiilor – un proces costisitor, dar crucial.
„Fiecare cameră neacoperită reprezintă un unghi mort”, spune profesorul de matematică aplicată Alain Fréchet de la Sorbona. „Într-un muzeu precum Luvrul, un singur unghi mort poate valora 100 de milioane de dolari.”
Ministerul francez al Culturii a anunțat deja un plan național de reevaluare a sistemelor de securitate din marile muzee. Însă, pe termen lung, soluția ar putea veni din matematică: algoritmi inspirați din „problema galeriei de artă” sunt deja folosiți de unele instituții pentru a calcula automat cele mai eficiente poziții ale camerelor.
În timp ce bijuteriile dispărute rămân de negăsit, cazul Luvrului ar putea aduce o schimbare de paradigmă — una în care arta și știința colaborează pentru a proteja patrimoniul cultural al lumii.
