Telescopul spaţial James Webb a descoperit dioxid de carbon pe suprafaţa îngheţată a lui Charon, cel mai mare satelit natural al planetei pitice Pluto, conform unui studiu publicat marţi în Nature Communications, transmite AFP.

Această descoperire, alături de cea a unui alt compus chimic, apa oxigenată (peroxidul de hidrogen), vor contribui la înţelegerea modului în care aceste lumi îngheţate au evoluat la marginile Sistemului Solar. Pluto a fost îndelung considerată drept cea de-a 9-a planetă a Sistemului Solar, însă după descoperirea altor corpuri cosmice similare în regiunea de dincolo de planeta Neptun, în Centura Kuyper, a fost introdusă în categoria planetelor pitice din 2006.

Aceste obiecte sunt adevărate „capsule ale timpului care ne permit să înţelegem formarea Sistemului Solar”, a declarat pentru AFP Silvia Protopapa, cercetătoare în cadrul Southwest Research Institute din Colorado (SUA) şi autoare a studiului. Charon oferă o perspectivă de neegalat asupra acestor lumi îngheţate pentru că, spre deosebire de celelalte obiecte din centura Kuyper, inclusiv Pluto, suprafaţa sa nu este acoperită de gheaţă foarte volatilă precum metanul, a mai explicat ea.

Charon, cea mai mare dintre cele 5 luni ale lui Pluto, cu un diametru de aproximativ 1.100 km, a fost descoperită în 1978. Survolul din 2015 al sondei NASA New Horizons a dezvăluit o suprafaţă acoperită de apă îngheţată şi de amoniac, care îi conferă acestei lumi un aspect gri-roşiatic. De asemenea a fost descoperită materie ce se ridică din subsolul lui Charon.

Acest lucru a sugerat prezenţa dioxidului de carbon (CO2), un gaz esenţial pentru apariţia şi evoluţia vieţii pe Terra.

Se crede că obiectele din Centura Kuyper s-au format din discul protoplanetar, un uriaş inel de praf şi gaz cosmic care înconjura tânărul Soare acum 4,5 miliarde de ani. Acest disc protoplanetar, care se află şi la originea formării Pământului, ar fi putut conţine CO2. Dar sonda New Horizons nu detectase nicio urmă a acestui gaz.

La această întrebare rămasă deschisă s-a răspuns cu ajutorul telescopului James Webb, care are capacităţi de detectare mai mari. Această concluzie ne permite să ne imaginăm că dacă punem piciorul pe suprafaţa lui Charon am da peste un amestec de apă îngheţată şi gheaţă carbonică, forma solidă a CO2.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

În mod surprinzător, telescopul spaţial a detectat şi peroxid de hidrogen, potrivit Silviei Protopapa. Folosit pe Pământ ca dezinfectant, prezenţa sa pe Charon sugerează că asupra suprafeţei acestei lumi acţionează radiaţiile ultraviolete şi vântul solar. Aceste descoperiri reprezintă noi piese din puzzle-ul privind formarea şi evoluţia acestor lumi îndepărtate şi geneza Sistemului Solar, a mai precizat ea.

#James Webb #radiaţiile ultraviolete #telescop

Scenaristul și publicistul Mihai Poiată vorbește despre personalitatea complexă a regizorului Emil Loteanu, despre ambițiile sale artistice, dezamăgirile care i-au marcat cariera și dificultățile întâmpinate după revenirea la Chișinău. Într-un interviu acordat pentru Realitatea, Poiată evocă întâlnirile cu cineastul și explică de ce succesul nu i-a adus întotdeauna și satisfacția pe care o căuta.

Mihai Poiată povestește că prima întâlnire cu cinematografia lui Loteanu a avut loc în 1966, când a vizionat filmul „Poienile Roșii”, la Casa de Cultură din satul Cojușna. Pentru adolescentul de atunci, experiența a fost una neașteptată, mai ales că vedea pentru prima dată un film realizat în limba română.

„Eu priveam pentru prima oară un film în limba mea maternă. Eu nici nu admiteam gândul că pot fi produse, realizate filme în limba română sau moldovenească, cum îi ziceam noi pe atunci”, își amintește scenaristul.

Vorbind despre personalitatea regizorului, Poiată spune că Loteanu transforma fiecare apariție publică într-un adevărat spectacol. Avea grijă de imaginea sa, de felul în care se prezenta și de impresia pe care o lăsa asupra celor din jur.

„El făcea un spectacol din fiecare apariție a lui în public”, afirmă Mihai Poiată, adăugând că regizorul era artist chiar și în situațiile care nu aveau legătură directă cu arta. Unul dintre aspectele care îl caracterizau pe Loteanu era, în opinia scenaristului, importanța pe care o acorda recunoașterii publicului. Regizorul urmărea atent reacțiile spectatorilor și măsura succesul inclusiv prin durata aplauzelor de la premiere.

„El cronometra aplauzele, cât durează aplauzele, să zicem, la premieră, pentru că acestea erau un indiciu. El avea niște măsurări altele decât le avea un critic”, explică Poiată.

Potrivit acestuia, atunci când reacțiile publicului nu corespundeau așteptărilor sale, Loteanu devenea dezamăgit. Această sensibilitate față de succesul exterior ar fi contribuit la paradoxul destinului său: un artist cunoscut și apreciat, dar care nu părea să fie pe deplin mulțumit de propriile realizări.

Scenaristul a vorbit și despre dificultățile întâmpinate de Loteanu după revenirea la Chișinău. Mihai Poiată consideră că Loteanu s-a confruntat cu o realitate în care cinematografia locală nu beneficia de resursele financiare și condițiile necesare pentru producția de filme de lungmetraj.

Mihai Poiată a amintit și despre presiunile sistemului sovietic, despre mecanismele de cenzură prin care trebuiau să treacă producțiile cinematografice, dar și despre felul în care regizorul a reușit să-și păstreze o identitate artistică distinctă. În opinia lui Mihai Poiată, moștenirea lui Emil Loteanu nu trebuie redusă la imaginea unui cineast legendar, ci redescoperită prin vizionarea și analiza filmelor sale.

„Nu trebuie să facem nicio icoană din Emil. Atunci când se face icoană, atunci nu mai privim filmele.”

Filmele lui Loteanu continuă să transmită o lecție importantă despre relația dintre artă, istorie, mit și identitatea culturală, spune Mihai Poiată.

Interviul cu Mihai Poiată face parte din seria materialelor dedicate celor 90 de ani de la nașterea lui Emil Loteanu, unul dintre cei mai importanți regizori din cinematografia moldovenească.