Când Republica Moldova își declara independența, cea mai mare rezistență a venit, evident, din partea taberei pro-ruse și a agenților Moscovei din teren. Era cumva firesc, deoarece independența față de URSS/Rusia însemna un act în doi pași – inițial, desprinderea de imperiu prin crearea unui instrument statal, iar apoi reunirea acestui teritoriu cu România, prin decizia suverană a statului respectiv. Exact cum a fost la 1917-1918.

Această perspectivă era prezentată clar, aproape cu subiect și predicat, în însăși Declarația de Independență, adoptată la 27 august 1991. Sub această idee au subscris atunci toți deputații care au votat pentru ea și aceeași idee era împărtășită și asumată plenar de cei peste un milion de oameni adunați în acea zi în Piața Marii Adunări Naționale, care așteptau cu sufletul la gură să se producă actul eliberator.

Prin urmare, Moscova și toți cei de aici aflați în slujba ei s-au opus cât au putut acestei desprinderi. Pentru ei, independența Republicii Moldova echivala cu un mare act de trădare.

Războiul din 1992 a avut același fundament ideologic. El a fost provocat și susținut de ruși exclusiv pentru a împiedica împlinirea voinței politice pe care o manifestau noul stat și populația lui.

Scenariul 1917-1918 a eșuat însă, din mai multe motive, unele dintre care încă urmează să le aflăm (sau nu le vom mai afla niciodată), iar, ca urmare, Republica Moldova a încremenit în proiect. S-a oprit la jumătatea drumului. Rușii au obținut o primă victorie majoră atunci – au blocat avansul spre România. Și atunci a început un proces intens de conservare a acestui spațiu, pentru a-l menține în zona gri, neutră.

În primă fază, au decupat rapid Biserica din corpul Mișcării de Eliberare Națională, despre care am scris deja, iar apoi au lansat o amplă campanie de dezinformare, pentru a deruta populația de aici.

Îmi amintesc chiar și ideea care se propaga intens atunci, atribuită unui anonim celebru, pe care am auzit-o de la un tânăr pedagog care venise în vizită la noi acasă: „Când a fost mai bine? Când au plecat românii și încă n-au venit rușii”, le spunea acesta părinților mei, încântat de-a dreptul de această „observație genială”. Ideea respectivă fusese inventată pentru „elite”, pentru cei cu minte și cunoaștere puțină, dar cu rânză mare. Promovarea ideii unei identități moldovenești de sine stătătoare, „nici cu românii, nici cu rușii”, avea menirea să flateze mândria locală și să justifice izolarea.

Pentru cei mulți și „simpli” însă, a fost resuscitat vechiul bau-bau cu „jandarmul român”, care înfigea copii de țâță în baioneta puștii. Resuscitarea sperietorilor sovietice despre românul violent a funcționat eficient în rândul populației rurale prost informate, cultivând frica de unirea cu România.

A urmat revanșa politică a coloanei a cincea, prima dată în 1994, când agrarienii (vechea nomenclatură) au câștigat puterea. Noua majoritate a adoptat Constituția din 1994, introducând în textul ei sintagma de „limbă moldovenească”, care înlocuia „limba română” din Declarația de Independență, și statutul de neutralitate permanentă, consfințind astfel oprirea Republicii Moldova „la jumătatea drumului”.

Au mai urmat niște zvâcniri și tentative de spargere a status quo-ului creat de ruși, dar deja era mult mai complicat, din cauza sărăciei extreme care a lovit populația, a jafurilor de dimensiuni cosmice, comise după declararea independenței, și a unei dezamăgiri cvasi-generale printre oamenii de rând. „Decât să luptăm pentru limbă, mai bine să luptăm ca să avem ce pune pe limbă!” – vă amintiți sloganul de campanie al comuniștilor, înainte să câștige puterea cu o majoritate zdrobitoare?

Și așa am ajuns într-o nouă situație bizară: exact cei care luptau feroce contra independenței Republicii Moldova au devenit, în mai puțin de zece ani, cei mai aprigi susținători aparent ai aceleiași „independențe”. De ce? Moscova nu mai avea cum să reanexeze fizic acest teritoriu, cel puțin la acea etapă, dar îl putea controla, atât timp cât acesta rămânea formal „independent”. Așadar, toată lupta pentru „statalitate” s-a dat, din acel moment, nu pentru a apăra interesele moldovenilor, ci pentru a promova interesele Rusiei, pentru a preveni cu orice preț reunificarea cu România.

Astfel, schimbarea de paradigmă din anii ’90 a transformat „independența” dintr-un act de eliberare națională într-un instrument de izolare și control în beneficiul Moscovei.

„Integrarea europeană”

Între timp, a apărut și a treia opțiune geopolitică – aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană, prin consolidarea unei „națiuni civice moldovenești” de factură europeană. Deși acest curent (venit pe filieră marxistă occidentală) nu se manifesta deschis împotriva României, în esență reprezenta o extensie a ideii de „independență” față de aceiași români, chiar dacă, concomitent, promova izolarea și față de vechea metropolă rusească. Cu argumente mult mai sofisticate.

Această abordare a schimbat fundamental regulile jocului după anii 2000 și, mai ales, după 2009. Dacă în anii ’90, unioniștii erau agresați fizic pe străzi sau etichetați de coloana a cincea drept „trădători”, noul curent pro-european modern a adoptat o strategie mult mai subtilă. Pentru o bună parte a „elitei pro-europene” (întruchiparea tânărului pedagog care a înghițit momeala „nici cu rușii, nici cu românii”), influențată de teoriile constructiviste și de multiculturalismul civic occidental, ideea unirii cu România a început să fie privită ca un proiect vetust și depășit, iar mesajul politic unionist a fost etichetat ca fiind utopic și extremist.

Altfel spus, în timp ce prorușii asumați le dădeau unioniștilor pumni în nas, proeuropenii le aplicau lovituri discrete sub centură, ridiculizându-i, marginalizându-i, decredibilizându-i.

De altfel, multă lume a uitat, dar procesul de integrare europeană în sine a fost pornit de președintele comunist Vladimir Voronin, chiar în primul său mandat, după ce a semnat, în februarie 2004, Planul de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană.

Prin urmare, între proruși și proeuropeni existau mult mai multe similitudini și idei comune decât între proeuropeni și unioniști. Din nou, sperietoarea cu „jandarmul român” a făcut front comun cu narativul „cel mai bine a fost când au plecat rușii, iar românii încă n-au venit”.

Astfel, integrarea europeană a funcționat ca o supapă de siguranță pentru conservarea statului moldovenesc în forma lui brută, fapt convenabil și Rusiei, deoarece Moscova a înțeles că, dacă un satelit politic nu mai poate fi ținut prin forța atracției, mai bine să devină „pro-european”, rămânând „independent”, decât să reapară riscul scoaterii frontierei de pe Prut.

Între altele, cei care cred că Rusia este adversar al integrării europene a Republicii Moldova s-ar putea să se afle într-o mică-mare confuzie. Da, Moscova și-ar dori, probabil, și reia sub control absolut acest spațiu, să-l aducă înapoi pe orbita „lumii ruse”, dar nu văd de ce s-ar opune categoric ca acest stat „independent”, conservat în forma actuală chiar prin propriul efort, să ajungă în zona de influență europeană. Chiar Putin a spus-o, cu gura lui, că n-are nimic împotrivă ca Moldova să se integreze în UE.

Un stat „independent” fragil, aflat în anticamera Uniunii Europene, dominat de complexe și frustrări, discriminat în raport cu alți „frați” din „marea familie europeană”, i-ar fi chiar mai util Rusiei decât dacă l-ar lua la propria întreținere. Ar putea face din el o ditamai „coloană a cincea” cu structură statală, ceea ce ar fi chiar mai util în confruntarea sa cu Vestul.

Altfel spus, pentru Moscova, o Republică Moldova integrată oficial sau informal în structurile vestice, dar măcinată de corupție, vulnerabilități instituționale și fracturi identitare, ar fi o investiție mult mai eficientă decât o anexare propriu-zisă.

În schimb, dacă-l scapă în România, s-a terminat. Din momentul în care acest teritoriu ar deveni parte a statului român, el intră automat și organic sub umbrela de securitate deplină a NATO și în interiorul dur al Uniunii Europene. Toate pârghiile de șantaj ar fi neutralizate de instituțiile unui stat mult mai mare și mai consolidat. În acel moment, spațiul dintre Prut și Nistru este pierdut definitiv.

De aceea, „statalismul”, fie cu litere chirilice, fie în straie tehnocrate pro-europene, rămâne cea mai sigură garanție că Republica Moldova nu va trece niciodată linia roșie care ar scoate-o definitiv din zona de vulnerabilitate. Prin urmare, menținerea acestui status quo de „independență fragilă”, de factură rusească, nu este un eșec al Moscovei, ci, în mod pervers, poate fi chiar un succes al ei.

De aceea, vom asista, cel mai probabil, la un nou aparent paradox geopolitic, când cei care astăzi se opun vehement aderării Republicii Moldova la UE vor deveni, peste noapte, cu toții pro-europeni, exact așa cum, altădată, dușmanii Independenței au devenit cei mai aprigi apărători ai ei.

Notă de final

Așadar, perspectiva istorică ne obligă, în cele din urmă, la o concluzie pragmatică. Dincolo de dezbaterile sterile, de convingeri personale, simpatii și antipatii, realitatea dură arată că Republica Moldova se apropie de o barieră structurală. Acest stat, blocat de decenii la jumătatea drumului, se confruntă astăzi cu un faliment instituțional, economic și moral pe care nicio retorică politică nu-l mai poate ascunde.

Trebuie să încetăm să ne mai hrănim cu iluzii. Integrarea europeană, în contextul actual, nu se poate produce, ci doar va prelungi o agonie structurală. Niciun strateg politic, oricât de ingenios, nu poate salva un proiect statal care și-a epuizat resursele de supraviețuire.

Războiul de la granițele noastre aduce pericole imense, dar ne deschide și o ultimă portiță de oportunitate. Iar ferestrele istoriei nu rămân deschise la nesfârșit. Astăzi, singurul act de reală suveranitate care ne-a mai rămas în putere este să avem curajul de a cere reunificarea cu România.

România este singurul spațiu stabil unde ne putem salva limba, tradiția și proprietățile, singurul loc unde suntem cu adevărat așteptați și unde putem beneficia de securitate.

În caz contrar, riscăm ca pe Prut să cadă, la un moment dat, o nouă cortină grea și impenetrabilă, iar izolarea în care ne vom pomeni ne-ar putea fi fatală de această dată, și ca stat, și ca neam.

Gândiți-vă bine, dragi moldoveni de dincoace de Prut!