Un bărbat în vârstă de 58 de ani din Statele Unite, prezentându-se la Departamentul de Științe Psihologice și ale Creierului al Colegiului Dartmouth, vede lumea un pic diferit. În interiorul creierului său, aceeași „tehnologie” de citire a feței ca a unui om normal deformează fețele în ceva monstruos. Demonic, chiar.

Diagnosticat cu o afecțiune neurologică rară, numită prosopometamorfozie sau PMO, pacientul oferă cercetătorilor o oportunitate unică de a înțelege mai bine modul în care sistemele vizuale procesează în mod tipic caracteristicile de identificare pentru a distinge prietenul de dușman.

Timp de mai mult de doi ani și jumătate înainte de a ajunge la laboratorul Dartmouth, bărbatul a privit fețele din jur distorsionându-se în caricaturi grotești. Semne apăreau pe frunți, obraji și bărbii. Ochile și gurile se întindeau.

Exemple ale feței unui bărbat și a unei femei distorsionate de PMO. (A. Mello et al., The Lancet, 2024)

La început, a fost distrugător, dar în timp bărbatul s-a obișnuit cu măștile bizare pe care mintea i le impunea celor pe care îi întâlnea. Încă îi recunoștea pe oameni, iar realitatea sa rămânea ferm ancorată în loc. Deși erau înfricoșătoare, aceștia nu erau demoni adevărați pe care îi vedea.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Totuși, ceva nu era în regulă. Viața nu era întotdeauna așa, în cele din urmă. Poate că istoricul său de tulburare bipolară sau de TSPT avea legatura? Poate că leziunea gravă la cap pe care a suferit-o în jurul vârstei de 40 de ani a lăsat o anumită traumă, sau doza toxică de monoxid de carbon pe care a inhalat-o patru luni înainte de apariția distorsiunilor ar fi putut juca un rol.

Pe măsură ce psihologii de la Colegiul Dartmouth, Antônio Mello, Daniel Stehr, Krzysztof Bujarski și Brad Duchaine, au efectuat o serie de teste, a devenit clar că subiectul lor nu experimenta PMO într-un mod complet tipic.

Deși afecțiunea poate apărea în multe feluri, transformând oamenii în demoni și dragoni, umflând bărbile și obrajii, strângând nasurile sau mărind ochii, de obicei afectează imagini desenate ale fețelor la fel de mult ca și fețele în carne și oase.

Ce au descoperit cercetătorii

„În alte studii ale condiției, pacienții cu PMO nu pot evalua cât de precis o vizualizare a distorsiunilor lor reprezintă ceea ce văd, deoarece și vizualizarea în sine prezintă, de asemenea, o față, deci pacienții vor percepe distorsiuni și în ea”, spune Mello, autorul principal al studiului de caz.

În acest caz, au fost afectate doar fețele din viața reală. O fotografie a acelorași trăsături a rămas neștirbită, oferind cercetătorilor o oportunitate unică de a cartografia precis schimbarea trăsăturilor. Prin furnizarea de fotografii ale voluntarilor prezenți în cameră, cercetătorii au putut studia comparații detaliate între imaginile contrastante. Istoric, prosopometamorfoza a fost considerată o formă de orbire facială sau prosopagnozie. Cu toate acestea, devine clar că cele două condiții nu trebuie să se însoțească una pe alta și mecanismele subiacente se suprapun doar parțial.

Acum, afecțiunea este văzută ca o distorsiune vizuală, una dintre cele 40 de exemple considerate sindromul Alice în Țara Minunilor, care de obicei distorsionează percepția pentru a face ca oamenii sau obiectele să pară mai mari sau mai mici decât sunt în realitate.

#boală #creier #descoperire #monstri #oameni

Schimbările climatice fac ca Pământul să devină treptat tot mai rotund, arată un nou studiu. Descoperirea este un semnal al schimbărilor climatice provocate de om, iar urmărirea formei Pământului poate ajuta la înțelegerea impactului real pe care îl au oamenii asupra calotelor glaciare, scrie antena3.ro.

Planeta noastră nu este o sferă perfectă. Din cauza mișcării de rotație, este ușor turtită la poli și bombată la mijloc. Noul studiu arată însă că Pământul se rotunjește într-un ritm tot mai accelerat, în mare parte din cauza schimbărilor provocate de topirea gheții de la poli.

Concluzia se aplică doar părții solide a planetei, pentru că oceanul continuă să se bombeze tot mai mult în zona Ecuatorului.

Studiul, publicat pe 9 septembrie în revista JGR Solid Earth, s-a bazat pe măsurători directe realizate prin sistemul global de navigație prin satelit (GNSS), pentru a urmări cum se schimbă forma planetei de-a lungul timpului. Deși oferă măsurători directe, sistemul are și limite.

De exemplu, există puține stații GNSS în apropierea Polului Nord și a Polului Sud și foarte puține în largul oceanelor, unde trebuie montate pe geamanduri.

Christoforos Kotsakis, profesor de geodezie la Universitatea Aristotel din Salonic, Grecia, a dezvoltat o nouă metodă de analiză a datelor GNSS, care surprinde mai bine schimbările de la suprafața planetei.

Cercetătorul a constatat că, între 2011 și 2015, polii s-au ridicat, iar bombarea de la Ecuator s-a redus, fiecare cu aproximativ un milimetru pe an. Pare puțin, având în vedere că diametrul Pământului la Ecuator este de aproximativ 12.756 de kilometri.

Schimbarea este însă mai mare decât cea din perioada 1997-2000, când Pământul se rotunjea cu aproximativ 0,5 milimetri pe an. Asta înseamnă că, de la un deceniu la altul, ritmul în care se rotunjește planeta crește cu 0,4 milimetri pe an.

Potrivit lui Kotsakis, fenomenul este provocat de topirea gheții de la poli, care reduce presiunea asupra scoarței terestre și îi permite acesteia să se ridice încet, la fel cum aluatul crescut revine la forma inițială după ce apeși cu degetul în el.
În același timp, masa tot mai mare din zona Ecuatorului apasă pe scoarță în acea regiune, reducându-i bombarea.

Există însă și o capcană: dacă luăm în calcul împreună partea solidă a Pământului și oceanul, planeta devine de fapt mai turtită, cu aproximativ 0,8 milimetri pe an, pentru că, pe măsură ce apa se deplasează dinspre poli, oceanul se bombează tot mai mult la Ecuator.

Această „greutate a apei” depășește efectul de rotunjire care are loc în roca de dedesubt.

Alte cercetări au arătat că aceste schimbări încetinesc și rotația Pământului.

Oamenii de știință urmăresc schimbările de formă ale Pământului și prin măsurători ale câmpului său gravitațional, care variază în funcție de masa fiecărei regiuni.

Kotsakis a constatat că datele GNSS și măsurătorile câmpului gravitațional nu se potrivesc perfect, ceea ce arată că forma planetei și câmpul ei gravitațional nu evoluează în perfectă sincronie.

Cele două metode pot fi însă folosite împreună pentru a urmări efectele majore ale schimbărilor climatice, în special topirea gheții din Groenlanda și Antarctica și mișcările variabile ale apei din oceane.