Noi descoperiri făcute în urma studierii creierului și a experiențelor aproape de moarte arată că granița dintre viață și moarte ar putea fi mult mai neclară decât se credea până acum, relatează The Guardian.
Pacienta 1 avea 24 de ani și era gravidă cu al treilea ei copil când a fost deconectată de la aparate. Era anul 2014. Cu doi ani în urmă, ea a fost diagnosticată cu o tulburare care îi provoca bătăi neregulate ale inimii. În timpul primelor două nașteri, femeia a avut convulsii și a leșinat. La patru săptămâni după ce a rămas însărcinată pentru a treia oară, ea s-a prăbușit pe podea în casa.
Mama ei a sunat la urgențe, dar până au ajuns paramedicii, Pacienta 1 a fost inconștientă pentru mai bine de 10 minute. Inima ei se oprise. După ce a fost transportată la un spital unde nu a putut fi tratată, Pacienta 1 a fost dusă la departamentul de urgențe al Universității din Michigan. Acolo, medicii au fost nevoiți să îi administreze șocuri la nivelul pieptului de trei ori cu un defibrilator ca să îi repornească inima. A fost transferată la unitatea de terapie neurointensivă, unde doctorii i-au monitorizat activitatea cerebrală.
Femeia nu răspundea la stimuli externi și avea o umflătură mare în creier. După ce a rămas într-o comă profundă timp de trei zile, familia ei a decis că cel mai bine ar fi să fie deconectată de la aparatele care o țineau în viață. În acel moment, după ce nu i s-a mai administrat oxigen și asistentele i-au scos tubul prin care respira, Pacienta 1 a devenit unul dintre cele mai fascinante subiecte științifice din istoria recentă.
Timp de mai mulți ani, Jimo Borjigin, profesoară de neurologie la Universitatea din Michigan, a studiat problema a ceea ce se întâmplă cu noi atunci când murim. Borjigin a citit despre experiențele la granița morții prin care au trecut unii oameni care au supraviețuit unui stop cardiac și care au trăit o călătorie psihică extraordinară înainte de a fi resuscitați. Uneori, acești oameni spun că simt că au făcut o călătorie în afara corpului lor înspre surse de lumină copleșitoare, acolo unde au fost întâmpinați de rude care au trecut în neființă.
Alții spun că au înțeles altfel viața sau că au întâlnit ființe de o bunătate profundă. Borjigin nu a crezut că aceste povești erau adevărate – nu credea că sufletele oamenilor aflate pe moarte călătoreau cu adevărat înspre o lume de apoi – dar bănuia că ceva foarte real se întâmpla în creierul pacienților.
„Moartea este o parte atât de esențială a vieții, dar nu știam aproape nimic despre creierul care moare”, a spus Borjigin.
Aproape 10-20% dintre persoanele care au fost resuscitate au povestit cum au trăit experiențe în care simțeau cum sufletul sau propria lor ființă se desprindea de corpul lor. O parte dintre ei au susținut chiar că au putut să vadă de sus cum doctorii încercau să îi resusciteze. Una din zece persoane susține că a trecut printr-o experiență aproape de moarte care a implicat un stop cardiac sau o experiență similară în condiții ce i-au adus la un pas de moarte, potrivit mai multor sondaje și studii internaționale. Asta înseamnă că 800 de milioane de suflete din toată lumea s-ar putea să fi pătruns parțial în „lumea de dincolo”.
Noile descoperiri ar putea rescrie tot ceea ce știm despre moarte
În anii ’70, un grup mic de cardiologi, psihiatrii, sociologi medicali și psihologi sociali din America de Nord și Europa au început să investigheze posibilitatea ca experiențele aproape de moarte să demonstreze că moartea nu este sfârșitul existenței, iar conștiința de sine poate exista independent de creier. Așa s-a născut domeniul studierii experiențelor aproape de moarte.
„Acum am ajuns într-un punct în care avem atât instrumentele, cât și mijloacele să răspundem din punct de vedere științific la întrebarea veche de când lumea: Ce se întâmplă când murim?” a scris Sam Parnia, un specialist de renume în domeniul resuscitărilor și unul dintre experții mondiali în experiențele aproape de moarte. Cu toate că rezultatele obținute de Parnia au fost destul de ambigue, Borjigin, împreună cu alți colegi, a studiat îndeaproape activitatea cerebrală a Pacientei 1, după ce a fost deconectată de la aparate.
Până în anii ’60, pentru cei mai mulți oameni din întreaga istorie, stopul cardiac era sfârșitul vieții lor. Totul s-a schimbat după ce au apărut regulile privind ventilația artificială, compresiile toracice și defibrilarea externă, cunoscută sub denumirea de resuscitare cardiopulmonară (RCP). Pe măsură ce tot mai mulți oameni au fost resuscitați, oamenii de știință au descoperit că, chiar și în ultimele etape, moartea nu este un punct fix, ci un proces. După stopul cardiac, sângele și oxigenul nu mai circulă prin corp, celulele încep să se descompună, iar activitatea electrică normală a creierului este întreruptă.
Dar organele nu cedează ireversibil imediat și creierul nu încetează să mai funcționeze cu totul dintr-o dată. De multe ori, mai există șansa ca pacientul să se întoarcă la viață. Deteriorarea celulelor poate fi oprită sau încetinită semnificativ, iar inima și funcția creierului pot fi repornite. În alte cuvinte, procesul morții poate fi inversat.
