Pe 18 mai 2025, Republica Moldova a trăit un moment de solidaritate națională fără precedent, mobilizându-se masiv în jurul alegerilor prezidențiale din România, notează Alexandru Tănase într-un editorial publicat de Cotidianul. De la demnitari la cetățeni de rând, zeci de mii de basarabeni au spus clar: „Suntem români și punctum!” și au mers la vot. În acest timp, în plină euforie identitară, pe furiș, s-a produs o diversiune de proporții. Pe 15 mai Consiliul pentru Prevenirea și Eliminarea Discriminării a emis o decizie halucinantă: denumirea și predarea disciplinei „Istoria românilor” ar fi discriminatorii față de celelalte etnii.

Conținutul acestui aviz reprezintă, de fapt, o reluare, sub gir instituțional, a vechilor teze staliniste despre o pretinsă „națiune moldovenească” distinctă de cea română, constituind o lovitură directă la temelia identității românești a Republicii Moldova.

Fără un minim efort de analiză critică, fără contextualizări istorice sau sociologice, instituția preia mecanic un fals deja demontat de experți, organizații internaționale și chiar de evidența statistică de bun-simț. La baza acestei decizii stau două recensăminte marcate de lipsă de rigoare și transparență, care pretind, în mod neverosimil, că românii ar reprezenta doar 7% din populația Republicii Moldova.

Pentru a conferi o aparență de legalitate acestui aviz, Consiliul recurge la manipulări și la invocarea selectivă a unor documente internaționale, încercând să acrediteze ideea falsă că afirmarea identității românești ar echivala cu discriminarea altor identități.

Mai șocantă decât decizia în sine este absența totală a oricărei reacții din partea celorlalte autorități ale statului. O tăcere complice. Ne-am obișnuit, se pare, ca conducătorii noștri iubiți (cacofonia este deliberată) să reacționeze prompt și cu maximă gravitate la orice flatulență a grupului Șor-Tauber-Bășcăneasa de la Comrat. Pentru orice fâs, se convoca Consiliul Suprem de Securitate, se modifică legi și au loc razii! De astă dată ignor total!

Cât despre tăcerea rușinoasă a Bucureștiului — mai are rost să ne mirăm? În cei zece ani ai epocii „dulapului cu rochii de damă” de la Cotroceni, România n-a avut nicio reacție articulată, niciun gest clar, coerent sau demn de un stat care pretinde că are un interes național real în această parte a lumii. Aș vrea să cred, sincer, că măcar de acum înainte lucrurile vor începe să se schimbe.

Patruzeci de ani de ocupație sovietică au fost suficienți pentru a construi, între Prut și Nistru, o ficțiune toxică atent calibrată: două limbi, două popoare — română și „moldovenească” — prezentate ca entități etnice și lingvistice complet distincte. N-a fost o simplă rătăcire istorică, ci o strategie ideologică rece și metodică, menită să destructureze o identitate, să amputeze memoria colectivă și să transforme un popor într-o masă de manevră. Iar această moștenire otrăvită nu a fost abandonată — ea continuă, și azi, să hrănească narativele expansionismului rusesc.

Românii au fost portretizați drept „cotropitori”, „ocupanți”, o amenințare venită din afară. În contrapondere, „moldovenii” erau înfățișați ca un popor autohton, vulnerabil, ce trebuia „protejat” — paradoxal — chiar de propria identitate, deja confiscată. Așa au luat naștere, și s-au cimentat în mentalul colectiv, stereotipurile toxice: moldoveanul opus românului, limba moldovenească opusă limbii române, poporul moldovenesc opus poporului român.

Citiți editorialul integral pe cotidianul.md.