Palatul Versailles va creşte cu 3 euro preţul biletului de intrare pentru vizitatorii non-europeni, un sistem de tarife diferenţiate implementat de Ministerul Culturii francez şi deja adoptat de Muzeul Luvru, transmite g4media.ro.

Începând de la 14 ianuarie, cetăţenii din afara Spaţiului Economic European (SEE, care include Uniunea Europeană, Islanda, Liechtenstein şi Norvegia) vor trebui să plătească 35 de euro pentru a vizita domeniul regelui Ludovic al XIV-lea, comparativ cu suma de 32 de euro în prezent, ceea ce reprezintă o creştere de 9,4%.

Această decizie, luată la 27 noiembrie, în timpul unei şedinţe a consiliului de administraţie al instituţiei publice care administrează Palatul Versailles, ar urma să genereze 9,3 milioane de euro în plus pe an, conform estimărilor bazate pe numărul de vizitatori din 2024.

Anul trecut, Palatul Versailles a primit 8,4 milioane de vizitatori, dintre care 83% din străinătate.

Reprezentând 15% din totalul vizitatorilor, americanii conduc în topul vizitatorilor străini de la Palatul Versailles, aceştia fiind urmaţi de chinezi şi de italieni (6% în ambele cazuri), conform raportului anual al instituţiei, care găzduieşte, de asemenea, grădinile şi cele două palate Trianon.

La sfârşitul lunii noiembrie, Muzeul Luvru a decis, de asemenea, să majoreze preţul biletului de intrare pentru rezidenţii din afara SEE, care vor trebui să plătească 32 de euro începând de la 14 ianuarie, comparativ cu 22 de euro în prezent, o creştere de 45%.

Acest sistem de tarife diferenţiate a fost anunţat la sfârşitul lunii ianuarie de ministrul Culturii, Rachida Dati, şi urmează să fie implementat treptat până în 2026 în cazul tuturor instituţiilor culturale cele mai frecventate de vizitatorii din afara UE.

„Poziţia mea în această privinţă este foarte clară: vreau ca vizitatorii din afara UE să plătească mai mult pentru biletul de intrare şi ca acest supliment să fi folosit pentru finanţarea renovării patrimoniului naţional”, a declarat ministrul pentru cotidianul Le Figaro la sfârşitul lunii ianuarie, susţinând o „ruptură reală” în politica tarifară din Franţa.

Potrivit Ministerului Culturii, acest sistem de tarife diferenţiate ar urma să genereze anual un total de „20 până la 30 de milioane de euro” în venituri suplimentare şi se va aplica anul viitor şi în cazul vizitelor la Opera din Paris, la Sainte-Chapelle şi la Castelul Chambord.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

#bilet de intrare #Palatul Versailles

Talka Sada, un tată dintr-un sat sărac din regiunea Terai din sudul Nepalului, străbate munții afectați de inundații în căutarea fiului său, dispărut în urma dezastrului provocat de revărsarea râului Bhotekoshi pe 26 august.

Vinod, fiul lui Sada, în vârstă de 19 ani, lucra ca muncitor la o centrală hidroelectrică din districtul Rasuwa, zona cea mai grav afectată de inundații, relatează publicația Al Jazeera.

Tânărul se afla acolo de o lună, efectuând munci ocazionale precum amestecarea cimentului. Ultimul contact telefonic dintre tată și fiu a avut loc cu o zi înainte de catastrofă. De atunci, Vinod și alți patru tineri muncitori, cu vârste între 17 și 19 ani, au dispărut fără urmă. „Nu vă pot spune cât de mult plânge soția mea. Și eu sunt în durere profundă și nu știu ce să fac”, a declarat Sada, ștergându-și lacrimile.

Bărbatul a plecat în căutarea fiului alături de fratele său Îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni negri, Talka Sada a pornit într-o călătorie istovitoare alături de fratele său, în speranța de a-și găsi fiul. Cu un rucsac gri pe umeri și o pungă portocalie care îi servește drept pelerină de ploaie, bărbatul a străbătut deja sute de kilometri, cheltuind cei 2.000 de rupii nepaleze (aproximativ 13 dolari), bani împrumutați cu dobândă ridicată. „Am împrumutat bani ca să vin din Saptari până aici. Plătesc o dobândă de 20 de rupii pentru fiecare 100 de rupii împrumutate”, a spus el.

Călătoria a început cu un drum de nouă ore cu autobuzul până în capitala Kathmandu, unde Sada a verificat toate spitalele din oraș în căutarea fiului său printre supraviețuitori sau pe listele celor decedați. Însă fotografiile și cadavrele recuperate erau de multe ori greu de recunoscut, fiind descompuse sau mutilate. Neavând nicio veste despre Vinod, Sada a pornit pe jos spre districtul Nuwakot, aflat la aproximativ 60 km distanță de Kathmandu, mai aproape de centrala unde lucra fiul său.

Drumul spre Nuwakot a fost plin de dificultăți

Drumul spre Nuwakot a fost plin de dificultăți, trecând pe drumuri distruse și prin sate acoperite de noroi și resturi. În Trishuli, un mic oraș de pe drum, Sada și fratele său au plătit 1.500 de rupii pentru o noapte la un han, primind în schimb o porție modestă de orez. „Dacă mai trebuie să stăm aici încă o noapte, nu-mi va mai rămâne niciun ban să mă întorc acasă”, a spus el.

Sada și fratele său s-au lovit de refuzuri și indiferență

În căutarea lor disperată, Sada și fratele său s-au lovit de refuzuri și indiferență, fiind respinși de la morgi și taberele militare organizate pentru a ajuta victimele dezastrului. Tatăl își explică această atitudine prin discriminarea etnică cu care se confruntă comunitatea sa.

Originar din comunitatea marginalizată Musahar, Sada crede că statutul său de Madhesi și bariera lingvistică sunt motivele pentru care autoritățile îi ignoră rugămințile.

„Suntem săraci. Ne consideră Madhesi și bihari. Nu putem vorbi fluent nepaleza, de aceea doar ne resping și ne trimit de la un loc la altul. / Chiar dacă este un cadavru, avem dreptul să-l vedem. Ne-am înregistrat numele peste tot, la secțiile de poliție, la taberele militare. Dar nimeni nu ne ajută”, a spus Sada printre lacrimi.

Autoritățile nepaleze, copleșite de amploarea crizei, susțin că depun toate eforturile pentru a ajunge la victime și a le oferi sprijin. Totuși, frustrările și sentimentul de neputință sunt evidente printre cei afectați.

„Nu pot vorbi cu el. Nu-i aud vocea. Așa că toți sunt cu inimile frânte acasă”, a spus Sada, referindu-se la durerea familiei sale.

Stările lui Sada alternează între speranță și disperare Pe măsură ce orele trec fără nicio veste, stările lui Sada alternează între speranță și disperare.

„Fiul meu este tânăr. Muncește zilnic. Este agil. Sigur ar fi putut să meargă sau să fugă undeva”, spune el cu o licărire de speranță. Dar imediat, vocea i se frânge. „Nu mai am speranță. Dacă Vinod ar fi fost în viață, cu siguranță ar fi sunat de undeva, chiar dacă doar să bea apă”.

Cu toate acestea, renunțarea nu este o opțiune pentru tatăl devastat. El și fratele său se pregătesc să-și continue drumul către centrala hidroelectrică unde lucra fiul său.