Ipocrizia vremurilor în care trăim nu mai este un viciu personal, ci un mod sinucigaș de guvernare: Ne prefacem că apărăm casa, în timp ce lăsăm cheia sub preș pentru hoț, notează Alexandru Tănase.
Război hibrid, propagandă, „mâna Moscovei”, bani murdari, operațiuni de influență, rețele de dezinformare: un inventar repetat obsesiv, până la golirea lui de sens. În numele acestor amenințări, statul a cheltuit miliarde de lei, a inventat zeci de instituții, a scos partide din alegeri, a închis instituții media și a transformat „securitatea națională” într-un argument total – autosuficient, care nu mai cere demonstrație, ci doar supunere.
În același timp, chiar în Parlamentul Republicii Moldova – instituția care ar trebui să fie expresia concentrată a suveranității naționale – se desfășoară nestingherit reuniuni în care, sub masca unor „dezbateri intelectuale” (sic!), se reciclează, se reambalează și se legitimează tezele propagandistice ale Federației Ruse.
La 15 decembrie, la inițiativa deputatului Vlad Bătrîncea – același care a rupt harta României în plenul Parlamentului – a fost organizată o reuniune cu titlul aparent inocent: „Statutul de neutralitate, consacrat în 1994”. Scopul acestei acțiuni nu este nici subtil, nici inocent: subminarea ideologică a societății, cu ajutorul unor actori politici controlați de Kremlin.
Așa cum ne-am obișnuit, nu a urmat nicio reacție din partea puterii. Și nu e prima dată. Trebuie spus limpede: de la actuala guvernare nu mai am nicio așteptare pe dimensiunea identitar-ideologică – fără de care o societate nu se poate coagula într-un stat. Aceste noțiuni îi sunt, pur și simplu, străine.
Puterea reacționează la provocarea rusească doar în măsura în care îi sunt atinse reflexele de autoconservare: funcții, control, imagine, rating. În schimb, când miza este identitatea statului, adevărul istoric și fundamentele ideologice fără de care o comunitate politică nu se ține laolaltă, aceste teme sunt împinse metodic în planul al zecelea, ca și cum ar fi un moft de salon, nu o chestiune fundamentală.
După plecarea din Parlament a lui Oazu Nantoi – una dintre puținele voci cu expertiză, coloană vertebrală și greutate morală – în interiorul actualei puteri nu a mai rămas aproape nimeni capabil să confrunte argumentat și coerent diversiunile Moscovei. Iar golurile, în politică, nu rămân niciodată goale: ele sunt umplute rapid de Moscova, prin intermediul unor figuri precum Tkaciuk & Co.
Tezele-cheie ale „neutralității noastre multiseculare” au fost enunțate de ideologul partidei rusești de la Chișinău, Mark Tkaciuk – omul care apare ori de câte ori trebuie pusă o spoială „intelectuală” pe o banală diversiune imperială, ca să poată fi servită drept dezbatere.
De data aceasta, el a livrat teza potrivit căreia: „Neutralitatea este o alegere suverană a poporului Republicii Moldova”. Iar ca să dea „culoare” afirmației, Tkaciuk adaugă că toți cei care susțin că neutralitatea este un produs al serviciilor rusești – scris la Lubianka sau pe Piața Smolenskaia din Moscova – sunt niște cretini.
Nu-mi propun o polemică cu Mark Evghenievici. El cunoaște, fără îndoială, mai bine decât oricine geografia instituțiilor de la Moscova responsabile de Republica Moldova. Realitatea este cunoscută ambelor părți, iar divergența nu ține de interpretare, ci de fond. De aceea, voi încerca să operez mai degrabă cu fapte decât cu judecăți de valoare – nu pentru că acestea ar lipsi, ci pentru că, în acest caz, faptele sunt suficient de incriminatoare prin ele însele.
Proiectul Constituției Republicii Moldova din 1994 a fost elaborat de Comisia constituțională creată în cadrul Parlamentului Independenței. Acest proiect deriva din textul Declarației de Independență și conținea elementele fundamentale ale identității noastre constituționale: limba română și orientarea europeană a statului. În acel text nu exista nimic despre dreptul UTA Găgăuzia la secesiune, despre neutralitate și nici despre așa-numita „limbă moldovenească”. Acesta este un fapt notoriu, care nu necesită demonstrații suplimentare.
Inserarea în proiectul de Constituție, de către agrarieni și interfrontiști, a narativelor rusești – printre care și „neutralitatea” – nu a fost rezultatul vreunui moment de „iluminare democratică” și nici expresia firească a vreunei „configurații de forță” din societate. Majoritatea agrarian-interfrontistă a fost adusă controlat la putere în urma înfrângerii militare din războiul de pe Nistru din 1992 și a semnării tratatului de pace cu Federația Rusă – adică în condiții de constrângere geopolitică, nu de suveranitate deplină. Tocmai de aceea, puterea controlată de Moscova de la acea vreme a refuzat categoric ca proiectul să fie aprobat prin referendum, așa cum se întâmplă, de regulă, în cazul constituțiilor democratice. În acel război, Republica Moldova a fost partea învinsă și obligată să accepte, pe rând, condițiile de pace dictate de Moscova:
• demiterea guvernului Muravschi și instalarea guvernului agrariano-interfrontist Sangheli;
• menținerea pe teritoriul nostru a trupelor ruse de „pacificatori” (foști militari ai Armatei a 14-a și mercenari aduși din Rusia, rebotezați peste noapte drept „pacificatori”);
• intrarea în CSI;
• coordonarea de facto a politicii externe cu Moscova;
• acceptarea statutului de neutralitate la nivel constituțional.
Instalarea guvernului pro-rusesc în frunte cu Sangheli a fost primul pas prin care interfrontiștii controlați de Kremlin și-au asigurat, prin alegerile din 1994, majoritatea constituțională necesară pentru a insera în textul fundamental al statului acele „soluții” convenabile ocupantului.
Neutralitatea trebuia să fie formula juridică prin care Chișinăul își interzicea singur opțiunile occidentale, în timp ce își păstra, pe teritoriul propriu, prezența militară rusească și dependența politică de Kremlin. Cu alte cuvinte, „neutralitatea” nu a fost gândită ca libertate de a sta deoparte, ci ca obligație de a sta cuminte – până când se vor întoarce rușii.
Distrugerea metodică a oricăror perspective europene ale Republicii Moldova nu este „o alegere suverană a poporului Republicii Moldova”, nici o succesiune de „accidente” și nici rezultatul unor „dinamici interne” ambalate retrospectiv. Este o linie de acțiune.
Toate aceste episoade fac parte dintr-un demers coordonat, derulat cu implicarea directă a serviciilor speciale rusești – iar aici, dacă tot ne place precizia, poate ne spune domnul Tkaciuk dacă vorbim de Lubianka sau de Piața Smolenskaia. Scopul este limpede și constant: menținerea controlului Moscovei asupra unei foste provincii sovietice care îndrăznise, pentru o clipă, să se creadă independentă.
Încă un detaliu, interesant și, în egală măsură, de un comic involuntar. Tkaciuk încearcă, metodic, să spele imaginea Rusiei, invocând ideea că în 1994 – când se vota Constituția moldovenească – Moscova ar fi fost „ocupată cu altceva”, s-ar fi integrat în NATO și nu ar fi avut timp pentru Republica Moldova. Este o narațiune convenabilă, menită să inducă ideea unei Rusii inofensive, lipsite de reflexe imperiale, ceea ce ar face din neutralitate un gest „firesc”, într-o lume aproape benignă. Dar și această poveste este un fals major – repetat cu o seninătate care frizează nerușinarea.
De fapt, povestea despre „Rusia anilor ’90 care se integra în NATO” este o minciună pură. Moscova nu a urmărit niciodată o integrare de tip occidental, ci, în cel mai bun caz, o infiltrație strategică. Obiectivul era obținerea dreptului de veto din interior, domesticirea NATO, transformarea lui într-un club inofensiv, bun de fotografii și pauze de cafea – numai nu de apărare –, o versiune militarizată a acelei paralizii instituționale pe care o vedem, de ani buni, la ONU.
Acest joc rusesc de-a „parteneriatul” nu a suspendat nici măcar o clipă intenția fundamentală a Rusiei: recucerirea spațiului post-sovietic, sub forme mai mult sau mai puțin camuflate. Dimpotrivă. În exact aceeași perioadă, Rusia a declanșat un război în Republica Moldova și alte două în Georgia – iar din regiunile ocupate atunci refuză, până în ziua de azi, să-și retragă trupele.
Astfel, poveștile despre Rusia pro-NATO sunt, în cel mai bun caz, povești de adormit copii.
Dacă neutralitatea ar fi fost, așa cum pretinde Mark Tkaciuk, un răspuns „rațional” și „responsabil” la problema transnistreană, atunci, la mai bine de trei decenii de la consacrarea ei constituțională, ar fi trebuit să vedem măcar un progres minim în direcția soluționării acestui conflict. Nu s-a întâmplat nimic. Nici retragerea trupelor rusești. Nici demilitarizarea regiunii. Nici reintegrarea statului. Neutralitatea nu a produs absolut nimic – cu excepția consolidării ocupației.
Mai mult decât atât, chiar autorul falsului despre „neutralitatea ca alegere suverană a Republicii Moldova” – Mark Tkaciuk – este autorul moral și politic al Memorandumului Kozak, un document care nu doar că nu rezolva problema transnistreană, ci o instituționaliza definitiv, sub forma unei federații artificiale, controlate structural de Moscova. În esență, planul Tkaciuk–Kozak urmărea legalizarea prezenței militare rusești pe teritoriul unui stat declarat, ipocrit, „neutru”.
Aici se rupe definitiv orice mască. Neutralitatea, așa cum a fost concepută de ruși, nu apare ca un principiu constituțional, ci ca un instrument geopolitic: opozabil Occidentului și NATO, dar perfect compatibil cu prezența armatei ruse. O neutralitate asimetrică, selectivă, croită exact pe nevoile Kremlinului: interzisă pentru Vest, permisă pentru Moscova.
Dacă Memorandumul Kozak ar fi fost semnat, Republica Moldova ar fi devenit o struțocămilă constituțională: un stat „neutru” cu trupe rusești permanente, un stat „suveran” cu drept de veto transnistrean asupra deciziilor sale fundamentale, un stat „unitar” transformat într-o federație disfuncțională, blocată din naștere. Transnistrizarea Republicii Moldova nu era un efect colateral al planului, ci esența lui.
Tkaciuk continuă să descrie agresiunea rusă din 1992 drept un „război civil” care ar fi putut fi evitat. Este unul dintre cele mai persistente și mai toxice falsuri ale propagandei rusești. În Transnistria nu a existat niciodată un război civil. A existat o intervenție armată externă, planificată și executată de Federația Rusă.
Trupele rusești dislocate în regiune au transportat din Rusia zeci de mii de așa-ziși „cazaci” – în realitate, militari trecuți formal în rezervă –, i-au înarmat și i-au folosit ca forță de șoc împotriva Republicii Moldova. Când poliția moldovenească a încercat să restabilească ordinea constituțională pe propriul teritoriu, generalul rus Alexandr Lebed a dat ordinul explicit de deschidere a focului asupra polițiștilor și voluntarilor moldoveni. Același Alexandr Lebed, fiind general activ al Federației Ruse a fost membru a așa numitului „soviet suprem” de la Tiraspol!
Așa a fost ocupat teritoriul din stânga Nistrului. Nu printr-un conflict „intern”, sau „război fratricid”, ci printr-o operațiune militară rusească, camuflată ulterior, prin propagandă, sub eticheta convenabilă de „război civil”. Iar dacă, Doamne ferește,
Putin ajunge mâine la Odesa, poimâine va fi la Chișinău – și toți participanții la șabatul putinist din 15 decembrie, ținut în clădirea Parlamentului, se vor îmbulzi primii cu flori, pâine și sare la porțile capitalei.
Neutralitatea este un lux pe care și-l permit doar statele puternice. Republica Moldova – cu un PIB mai mic decât al județului Prahova, cu o coloană a cincea activă și cu elite rătăcite identitar – nu-și permite acest lux. Nicio clauză constituțională de neutralitate nu oprește un agresor în lipsa unor garanții militare reale.
Istoria e necruțătoare: neutralitatea Belgiei era garantată internațional prin Tratatul de la Londra (1839), inclusiv de marile puteri europene, dar pentru Hitler a fost doar un obstacol militar. Memorandumul de la Budapesta „garanta” securitatea Ucrainei, iar Rusia a atacat tocmai în calitate de stat garant. Neutralitatea Belgiei n-a salvat Belgia. Neutralitatea Ucrainei n-a salvat Ucraina. Iar neutralitatea Republicii Moldova, cu trupe rusești de ocupație pe teritoriul ei, nu este politică de securitate – este o ficțiune periculoasă.
O altă chestiune de principiu: neutralitatea nu este o valoare constituțională.
Constituția nu este un „pact sinucigaș”. Valorile constituționale sunt independența și suveranitatea; neutralitatea este doar un instrument menit să le apere. Când nu le mai servește, instrumentul se aruncă – nu se venerează.
Nicio interpretare de bună-credință nu poate duce la concluzia că un stat ar fi obligat să nu-și facă alianțe politice ori militare și să nu se apere doar pentru că într-un articol scrie „neutralitate”. Neutralitatea nu poate fi transformată într-o interdicție de a supraviețui.
Iar dacă tot vorbim despre neutralitate, să spunem lucrurilor pe nume: Rusia este singurul actor care o încalcă, prin prezența militară pe teritoriul Republicii Moldova. De altfel, Curtea Constituțională a stabilit limpede că dislocarea oricăror trupe străine pe teritoriul Republicii Moldova este neconstituțională – prin urmare, prezența rusă este ilegală. Tot Curtea a reținut că, în cazul unor amenințări grave la adresa independenței, integrității teritoriale sau securității statului, autoritățile sunt obligate să ia toate măsurile necesare, inclusiv militare – inclusiv prin alianțe, dacă acestea sunt indispensabile apărării.
Prin urmare, neutralitatea Republicii Moldova nu este un act de suveranitate, ci o relicvă a unei înfrângeri geopolitice: impusă sub presiune militară, menținută prin propagandă și folosită ca instrument de dominare. A o transforma în dogmă nu este doar o eroare strategică – este o formă de complicitate istorică.
În fața unor asemenea diversiuni ideologice, organizate chiar din interiorul Parlamentului, o guvernare responsabilă nu ar fi trebuit să tacă sau să se facă nevăzută, ci să reacționeze clar și public, pentru a delimita fără echivoc statul de narațiunile care îi subminează însăși rațiunea de a exista.
