S-a născut odată cu începutul celui de-Al Doilea Război Mondial și a copilărit într-una dintre cele mai întunecate perioade din istoria Basarabiei. Astăzi, Nadejda Nagnibeda își amintește, cu durere, anii 1946-1947, când lipsa hranei și frica deveniseră parte din viața de zi cu zi.
În acele condiții extreme, foametea a dus la situații-limită, greu de imaginat astăzi. Mărturia femeii scoate la iveală realitatea crudă a acelor ani, când disperarea a împins oamenii la gesturi inimaginabile.
„Când a venit primăvara, ne duceam la deal după boabe de grâu… le fierbeam și le mâncam. Mă urcam în copaci după pui de păsări… Fata vecinului, Maria o chema, au pus-o într-o bortă de cuptor și toți treceam și îi dădeam bobârnacuri în cap, câte 10 bobârnacuri, să moară mai repede…”.
Atenție! Mărturii cu detalii, care vă pot provoca un puternic impact emoțional.
Foametea din 1946–1947 a fost pusă oficial pe seama secetei și a consecințelor războiului. Istoricii vorbesc însă despre o „foamete organizată”, în care autoritățile sovietice au confiscat până la ultimul grăunte de la populație, lăsând satele fără resurse.
În aceste condiții, oamenii au ajuns să se hrănească cu buruieni, rădăcini sau făină obținută din resturi. Supraviețuirea depindea de orice putea fi găsit.
Trauma acelor ani a rămas adânc întipărită în memoria celor care au trăit-o.
„Să nu arunci niciodată pâinea, sfânta pâine. Doamne ferește să mai ajungem la foamete și la nevoi.”
Povestea Nadejdei Nagnibeda este una dintre miile de mărturii care conturează drama unei generații crescute în foame, frică și pierdere – o filă dureroasă din istoria Basarabiei care nu trebuie uitată.
