Ieri, încă o dronă rusească a survolat Republica Moldova în contextul unui nou atac masiv asupra Ucrainei. Altădată, asemenea episoade ar fi putut fi descrise admirabil prin lentila lui Hašek și a bravului soldat Švejk — acel univers al absurdului birocratic în care prostia, obediența și lașitatea capătă aparența unor virtuți administrative. Numai că realitatea moldovenească pare să fi depășit între timp satira central-europeană clasică.

Ceea ce vedem astăzi seamănă mai degrabă cu decorul tropical și grotesc din „Varză și regi” al lui O. Henry: o republică bananieră est-europeană, condusă de aventurieri provinciali gălăgioși și demnitari care confundă gravitatea statului cu solemnitatea mahalalei. În acest decor, o dronă rusească poate traversa nestingherită spațiul aerian al Republicii Moldova, iar reacția establishmentului oscilează între gluma de cârciumă, lamentația birocratică și filosofia prostului satului.

Socialistul Grigore Novac a sărit imediat în apărarea stăpânilor de la Moscova, criticând Ministerul Apărării de parcă drona ar fi fost lansată de la Sadova și nu de armata Federației Ruse. În logica acestui patriotism de gubernie, vina nu aparține celui care violează spațiul aerian al Republicii Moldova, ci celor care îndrăznesc să constate public umilința.

Renato Usatîi, fidel stilului său inconfundabil, a glumit că drona rusească doar „a făcut un test drive prin Moldova”, ca și cum survolarea unui stat suveran de către aparate militare străine ar fi un episod dintr-o emisiune de divertisment de sâmbătă seara.

Iar apogeul acestui carnaval intelectual a izvorât din puțul gândirii lui Vasile Tarlev — vulturul statalității de la Bașcalia — care a explicat cu gravitate doctorală că drona nici măcar nu aparține Federației Ruse și că Republica Moldova trebuie să „cumpere șâfer bronat care să țină avioanele”. Acesta a fost momentul, când și literatura absurdului a capitulat, recunoscând că realitatea moldovenească a depășit orice posibilitate de caricatură.

Ministerul Afacerilor Externe, cu maximă fermitate politică și profundă îngrijorare instituțională, a expediat al zecelea copy-paste diplomatic prin care „reiterează necesitatea respectării stricte a spațiului aerian al Republicii Moldova, în conformitate cu normele dreptului internațional”. Kremlinul probabil a intrat în panică văzând că a fost din nou reiterată reiterarea reiterării.

Igor Grosu ne-a liniștit strategic, explicând că expulzarea ambasadorului rus nu ar avea „efecte practice semnificative”. Cu alte cuvinte, statul moldovean trebuie să contemple filozofic propria umilire și să reacționeze cu acel calm resemnat specific administrațiilor coloniale: dacă nu poți opri violarea spațiului aerian, atunci relaxează-te, încearcă să găsești și partea „constructivă” a situației, după care exprimă-ți profundele îngrijorări instituționale. Simplu!

În acel moment, până și O. Henry probabil ar fi închis carnetul de notițe, recunoscând că realitatea moldovenească a depășit definitiv capacitatea literaturii de a satiriza absurdul.

Pentru că exact asta pare Republica Moldova uneori: o Anchurie est-europeană — confuză și tremurătoare, unde aventurierii politici, demagogii provinciali și diplomații fără coloană vertebrală încearcă să explice populației că o dronă rusească nu e chiar dronă rusească, iar dacă este, atunci poate nici Rusia nu este chiar Rusia. Iar dacă, totuși, se dovedește inevitabil că este Rusia, atunci ni se explică relaxat că drona doar „a făcut un test drive prin Moldova”.

În asemenea condiții, de ce să mai expulzezi ambasadorul rus, din moment ce vina nu aparține celui care violează spațiul aerian al Republicii Moldova, ci moldovenilor care nu și-au cumpărat la timp „șâfer bronat” ca să țină avioanele?

Probabil nici Hašek, nici O. Henry nu și-ar fi imaginat vreodată că realitatea moldovenească va depăși într-o zi literatura absurdului politic. Švejk măcar trăia într-un imperiu muribund care își ascundea prostia sub uniformă militară, iar personajele lui O. Henry măcar aveau decența tropicală a republicilor bananiere clasice. În Moldova însă, grotescul a devenit politică de stat, iar umilința geopolitică este administrată birocratic, cu aer grav și comunicate pline de „profunde îngrijorări”.

Când o dronă militară rusească traversează nestingherită spațiul aerian al statului, iar reacția elitelor oscilează între glume de cârciumă, filosofie provincială și copy-paste-uri diplomatice, înțelegi că problema Republicii Moldova nu mai este doar Rusia. Problema este obișnuința noastră cu umilința și transformarea lașității în „maturitate politică”.

Iar aceasta este poate cea mai mare victorie a Kremlinului: nu dronele, nu propaganda și nici agenții săi provinciali, ci capacitatea de a scoate la iveală provincialismul unei părți a elitelor politice moldovenești, pentru care demnitatea națională pare inutilă, iar coloana vertebrală — un risc diplomatic.

P.S. Mă gândeam: ce-ar fi fost dacă, pentru fiecare caz în care o dronă rusească violează suveranitatea Republicii Moldova, am expulza automat câte cinci diplomați ruși? Calm, fără isterii, fără „profunde îngrijorări”, fără teatralism birocratic. Pur și simplu să anunțăm Moscova, cu politețea rece a unui stat care se respectă, că aceasta va fi reacția standard la fiecare nouă încălcare a spațiului nostru aerian. Și, desigur, să fi început cu Ozerov.

După ce terminam cu ambasadorii, ne apucam de coloana a cincea.

Ceva îmi spune că, într-un asemenea caz, Kremlinul ar înțelege mult mai repede limbajul demnității decât dialectul moldovenesc al resemnării administrative.

editorial de Alexandru Tanase

#Alexandru Tanase #drona #Editorial

Unirea cu România ar putea deveni „Planul B” al Republicii Moldova în cazul în care aderarea la Uniunea Europeană este blocată, analizează publicația britanică The Economist, într-un articol dedicat perspectivelor europene ale Republicii Moldova și relației cu România.

Potrivit The Economist, liderii de la Chișinău au început să vorbească tot mai des despre această posibilitate, în condițiile în care Republica Moldova își propune să adere la UE până în 2030. Publicația amintește că președinta Maia Sandu a declarat că ar vota „da” la un referendum privind unirea cu România, în timp ce vicepremierul Eugen Osmochescu a descris această variantă drept „Planul B”.

The Economist îl menționează și pe președintele României, Nicușor Dan, pe care îl descrie drept unionist, alături de mai mulți politicieni români. Publicația subliniază totodată apropierea lingvistică și istorică dintre cele două state, arătând că majoritatea moldovenilor vorbesc română, iar cea mai mare parte a teritoriului actual al Republicii Moldova a făcut parte din România între 1918 și 1940, transmite Calea Europeană.

Aderarea la UE, posibilă până în 2029, dar vulnerabilă politic

În analiza sa, The Economist apreciază că există o posibilitate realistă ca Republica Moldova să îndeplinească până în 2029 condițiile necesare aderării la Uniunea Europeană. În același timp, publicația atrage atenția că procesul ar putea fi blocat din motive politice în state membre precum Franța.

Publicația britanică amintește că legislația constituțională franceză prevede un referendum sau aprobarea cu o majoritate de trei cincimi în ambele camere ale Parlamentului înainte ca Franța să accepte aderarea unor noi state la UE.

În acest context, The Economist evocă inclusiv scenariul în care Marine Le Pen, descrisă drept o politiciană naționalistă de dreapta care se opune extinderii UE, ar putea deveni președinta Franței până în 2029. O eventuală blocare a aderării ar putea crește atractivitatea unei variante pe care publicația o compară cu reunificarea Germaniei: intrarea în UE prin unirea cu un stat vecin care este deja membru.

Sprijinul pentru unire a crescut în Republica Moldova

Potrivit datelor citate de The Economist, aproximativ 70% dintre români susțin unirea cu Republica Moldova, în timp ce în Republica Moldova sprijinul este de aproximativ 40%.

Iulian Groza, directorul Institutului pentru Politici și Reforme Europene, spune pentru publicația britanică faptul că sprijinul pentru unire în Republica Moldova s-a dublat în ultimul deceniu.

The Economist notează că Republica Moldova are aproximativ 2,9 milioane de locuitori, dintre care circa 850.000, inclusiv persoane aflate în străinătate, dețin cetățenia română. Potrivit analizei, obținerea cetățeniei române este în multe cazuri motivată mai degrabă pragmatic decât ideologic, deoarece le permite cetățenilor moldoveni să muncească în UE.

Aceeași perspectivă pragmatică ar putea determina însă o parte dintre moldoveni să considere că renunțarea la independență în favoarea integrării în România le-ar oferi simultan acces la UE și NATO, mai arată The Economist. Publicația amintește că numeroși cetățeni moldoveni cu cetățenie română votează deja la alegerile din România și au contribuit la alegerea lui Nicușor Dan.

Declarațiile de la Chișinău, mesaj pentru Bruxelles

Unirea nu se află în prezent pe agenda imediată, susține Rufin Zamfir, expert român în comunicare, citat de The Economist.

Potrivit acestuia, declarațiile liderilor moldoveni privind unirea trebuie interpretate drept „un mesaj indirect adresat partenerilor europeni”. Dacă perspectiva aderării la UE va fi amânată sau diluată, spune Zamfir, „credibilitatea Planului B crește… [și] devine o variabilă politică pe care Bruxelles-ul nu o poate ignora”.

Transnistria și Găgăuzia, obstacole pentru o eventuală unire

The Economist subliniază că unirea cu România nu ar fi însă un proces simplu. România nu dispune de resursele economice necesare pentru a finanța o reunificare de amploarea celei dintre Germania de Vest și Germania de Est, în timp ce Republica Moldova este o țară săracă și nu controlează Transnistria, regiune separatistă susținută de Rusia.

Un alt obstacol îl reprezintă Găgăuzia. Publicația amintește că un acord din 1994 oferă regiunii autonome, unde populația este în mare parte prorusă, posibilitatea de a-și declara independența în cazul unei uniri a Republicii Moldova cu România.

Totuși, The Economist consideră că aceste probleme nu sunt neapărat imposibil de rezolvat. În contextul actual, Rusia dispune de capacități limitate pentru a sprijini Transnistria sau Găgăuzia, iar aproximativ 70% dintre exporturile Transnistriei sunt deja destinate Europei, în contextul relațiilor comerciale ale Republicii Moldova cu UE.

În cazul Găgăuziei, publicația britanică amintește că cei aproximativ 100.000 de locuitori sunt răspândiți în patru enclave, iar perspectiva unei independențe înconjurate de frontiere ale UE nu ar fi neapărat atractivă.

„O Românie Mare” pentru aderarea la UE

The Economist amintește că Republica Moldova nu este singurul stat din regiune în care există ideea unei unificări. În Albania și Kosovo există, de asemenea, un sprijin majoritar pentru unirea celor două țări.

În timp ce Albin Kurti, premierul interimar al Kosovo, susține fuziunea, premierul Albaniei, Edi Rama, consideră că problema se va rezolva odată cu aderarea ambelor state la UE.

În cazul Republicii Moldova, concluzia analizei The Economist este că unirea cu România rămâne puțin probabilă pe termen scurt, dar nu poate fi exclusă în următorul deceniu dacă perspectiva aderării la UE este blocată sau amânată.

„Este puțin probabil, dar nu de neconceput”, scrie The Economist, evocând scenariul în care, pentru a obține accesul la Uniunea Europeană, Republica Moldova ar putea face loc unei „Românii Mari”.