Sau, pe scurt, NIM! Aceasta este abrevierea numelui celui mai mare festival de muzică autohtonă din țara vecină.
NIM este, în același timp, declarația de identitate a unei generații întregi. La moldoveni, identitatea și muzica sunt același lucru, iar asta spune mai mult despre ei decât orice analiză politică sau sociologică.
Cele două zile petrecute la Chișinău mi-au oferit multe lecții și multe dovezi că se poate. Că folclorul poate fi brand internațional, că patriotismul poate fi în același timp real, decent și cool, că o generație poate fi coagulată în jurul a altceva complet diferit decât droguri, sex și violență.
Doamnelor și domnilor, vă invit și pe dumneavoastră să ascultați muzica și să înțelegeți de ce festivalul Născut în Moldova este revoluția culturală pe care România a ratat-o și pe care o evită constant.
Să cânte muzica!
“Doina te quiero, hora te quiero
Limba română moldovano vero
Focul din vatră, Doga, Vieru”
El este Vlad Sabajuc, pe numele de scenă Satoshi, are 27 de ani și este din Cahul, iar pe scena Stadionului Dinamo din Chișinău a entuziasmat mii de oameni. E un rapper care citează în refren doina și hora, care îi invocă în melodiile lui pe Eugeniu Doga și pe Grigore Vieru.
Care spune că focul din vatră e un reper, nu doar o simplă metaforă și care, în aceeași piesă, cântă:
Patria-mamă, te amo
Forever ne cheamă
La lucru, la zeamă, noi trecem vama
Familia e baza
Acestea sunt versurile care reprezintă esența generației de tineri pe care o înțelegem prea putin. O generație care a ales să-și iubească țara chiar dacă părinții ei au găsit-o prea mică și prea nevolnică, chiar dacă multe rânduri de alegeri au fost furate și influențate de unii mai puternici, chiar dacă Rusia a împins din toate părțile, chiar dacă jumătate din populație a plecat la muncă în Occident.
O generație care nu face din patriotism o scuză sau un slogan electoral, ci o stare de spirit asumată zilnic, pe scenă și în afara ei.
Un steag ca o mantie protectoare
Una dintre cele mai puternice imagini pe care le-am văzut la Chișinău este cea a tinerilor care își fac mantie din steagul moldovenesc.
Să te înfășori cu steagul uneia dintre cele mai sărace țări din Europa, țara care ți-a alungat părinții la muncă în afară, nu înseamnă doar că nu o urăști pentru cum este, ci, probabil, că o iubești pentru cum va deveni prin chiar efortul tău. Înseamnă că ți-ai ales un proiect în loc să-ți alegi o scuză.
Cât de ușor ar fi fost altfel și câte ocazii ți-ar da Moldova să o faci. Să-ți fie silă de ea, să o înjuri, să o părăsești fără să te uiți înapoi, să o folosești ca explicație pentru toate eșecurile tale.
Sunt țări care îți oferă mai multe motive să le iubești și totuși sunt iubite mai puțin. Moldova îți oferă sărăcia, corupția, războiul de la graniță, jumătate din familie plecată, un trecut sovietic care nu s-a terminat cu totul și un viitor care nu a început cu totul și, cu toate acestea, tinerii ei aleg să cânte despre ea. Nu din neștiință, nu din naivitate, nu din lipsă de alternativă.
Dintr-o luciditate pe care noi, românii, am pierdut-o demult sau pe care, poate, n-am avut-o niciodată: că o țară nu este ce găsești când te naști în ea, ci tot ce construiești cât timp trăiești în ea.
13 iunie în două vieți
Pe 13 iunie 1990 fugeam de mineri prin București. Eram student, deci țintă sigură. “Capurile” au fost întotdeauna inamicul numărul unu al regimurilor autoritare și distracția preferată a celor care cred că a gândi este nu doar plictisitor, ci și periculos. Comuniștii le spuneau “căpățâni”, torționarii lor, “țeste”. Îmi feream capul și nu știam nimic despre Moldova. Nu știam că frica de atunci și speranța de acum sunt același lucru, la distanță de treizeci și șase de ani și la o zvârlitură de Prut.
Pe 13 și 14 iunie 2026 a avut loc a doua ediție a festivalului Născut în Moldova. O bună ocazie de a înțelege că, spre deosebire de festivalurile românești, există popoare mici care se poartă ca niște minorități chiar la ele acasă și care își apără tezaurul cultural cu toată ființa.
Nu pentru că sunt slabe. Ci pentru că știu un lucru pe care popoarele mari pare că l-au uitat: numai cei care simt că identitatea le este în primejdie știu cu adevărat să o apere.
Pe scena de la NIM au urcat Irina Rimes, Satoshi, Tania Turtureanu, Lupii lui Calancea, Alternosfera, Carla’s Dreams, Zdob și Zdub, Magnat & Feoctist, Pavel și Cleopatra Stratan, Misha Miller și alții carora le prezint scuze că nu i-am menționat.
Ce au în comun toți? Un singur lucru, folclorul.
Prețuit ca podoabă, nu ca ornament aplicat pe un produs occidental ca să pară exotic pe Spotify, ci ca materie primă, ca osatură, ca punct de pornire către arta lor unică.
Zdob și Zdub au combinat folclorul basarabean cu hard rock-ul și au dus Moldova de trei ori la Eurovision, cântând pe aceleași scene cu Red Hot Chili Peppers și Linkin Park.
Magnat & Feoctist cântă despre Iura din Telenești, despre fata din sat care vrea să se mărite, despre comunitatea în care viața privată devine eveniment colectiv și o fac cu umor sănătos, cu inteligența detaliului și cu onestitatea pe care nu o găsești la nici un alt artist român mainstream.
Irina Rimes, originară din satul Izvoare, și-a construit albumul „Origini“ pornind de la cântecele pe care i le fredona bunica. „Ne naștem cu o moștenire culturală de excepție“, spune ea, ca și când ar dezvălui un mare secret.
Satoshi a luat formula tradițională a cântecului popular – Foaie verde, Foaie lată – și a transformat-o în hook de rap despre dragoste și bucuria de a iubi!
Și apoi sunt Lupii lui Calancea, Carla’s Dream, surorile Osoianu, toți, unici, inegalabili.
Și Alternosfera. Fondată în 1998 de doi liceeni din Chișinău, trupa a început să cânte în rusă, lucrul cel mai firesc pentru un adolescent din capitala Moldovei post-sovietice.
Ceea ce s-a întâmplat “după” este, în sine, o poveste despre identitate:
„Odată cu maturizarea, s-a conturat sistemul de valori, am dezlegat rebusul identității, apartenența lingvistică și codul cultural cu care te adresezi publicului“
spune Marcel Bostan, solistul trupei.
Versurile lor sunt, spune cineva care i-a ascultat prima dată în mașină pe drumul spre Sibiu, „parcă asculți poezii la volum maxim”. Douăzeci și șapte de ani de rock alternativ, cinci albume, sute de concerte în România, Olanda, Marea Britanie. O trupă care tratează muzica, în cuvintele aceluiași Marcel Bostan, „responsabil“, un cuvânt care nu mai există în vocabularul scenei muzicale românești.
Blues, rock’n’roll din folclor, hip-hop, pop, toate declinate dintr-o rădăcină comună, vatra satului. Mândruțe și cosițe, nu curve, nu vagaboande, nu cocalari! Mama care te-a crescut, bunei cu mâinile bătătorite, doina și hora, câmpia și via și focul din vatră, acestea sunt materialele simbolice din care moldovenii și-au construit muzica.
La prima ediție, în iunie 2025, pe Stadionul Zimbru, au fost 28 de artiști și 24.000 de oameni, două recorduri naționale: cea mai mare scenă construită vreodată în Moldova pentru un eveniment muzical și cel mai mare lineup de artiști autohtoni prezenți într-un singur festival.
Totul a pornit dintr-un concert în aprilie 2024, cu 5.500 de spectatori la Chișinău Arena. Doi ani mai târziu, NIM e pe Stadionul Dinamo și ediția a treia e deja anunțată pentru 2027, sub sloganul NE reuNIM. Fără fonduri guvernamentale, fără vreo sofisticată politică de stat.
Este doar voința unui public activ, participativ, care trăiește și prin altceva decât urlete, care dansează toate sârbele și horele și învârtitele așa cum le-a văzut la părinții lor. Privindu-i pe toți, tineri, bătrâni, copii, părinți și bunici, îti dai seama că acest popor, în ciuda tuturor greutăților, a decis că merită să se iubească pe sine mult mai mult decât să se deteste pentru toate nereușitele!
Pe scenă, Satoshi nu se prezintă publicului, el alege să vorbească unei întregi generații.
„Nu uitați, oriunde vă duceți, sunteți moldoveni. Și asta vă cere să vă reprezentați țara cu demnitate. Să fii moldovean înseamnă să muncești mai bine și mai mult decât alții, pentru că noi suntem o națiune mică!“
Sunt mii de oameni în fața lui și el alege să le reamintească un cod moral.
Pe Stadionul Dinamo am văzut copii de școală cântând aceleași versuri cu oameni trecuți de șaizeci de ani. Aceeași melodie, același text, aceeași mână ridicată în aer. Tineri ai căror părinți muncesc în Occident, care știu română, care vorbesc și engleză, franceză și rusă, care ascultă Linkin Park și J. Cole și care aleg să cânte în limba lor. Nu din ignoranță, pur și simplu așa au ales ei. Pentru că ai lor sunt buni. Pentru că ai lor sunt internaționali. Pentru că ai lor sunt modele, nu mostre.
Lângă noi, la concert, se afla și Ministrul Educației din Republica Moldova care s-a bucurat din plin de muzică și a dansat pe toate ritmurile posibile.
„Moldova nu este un loc, este un popor” — cânta Satoshi împreună cu Dara și Magnat & Feoctist, pe 27 august 2024, de Ziua Independenței.
Și nimeni nu este ironic, deși ar avea atâtea motive să fie. Aceasta este coagularea generațiilor în jurul unui vis comun. Un popor mic și talentat, care alege să facă o țară mare.
Ce nu spunem noi, românii, ce nu gândim, ce nu facem
Și acum să vorbim despre noi! Cu onestitate și prin comparație!
România are festivaluri de sute de mii de oameni, poate chiar de milioane! Untold, Electric Castle, Neversea, Beach Please, producții impecabile, artiști internaționali, logistică de prim rang. Este bine și, în același timp, este exact problema principală, nici un festival românesc major nu coagulează generații în jurul identității românești, pentru că identitatea românească nu există pe scenele lor. Se disipeaza în marketing, în business, în monden și social media. Nu este rău, este doar insuficient, este prea puțin.
Folclorul românesc, unul dintre cele mai bogate patrimonii muzicale din Europa, n-are acolo nici un loc, nici un artist care să-l reinventeze cu inteligența cu care o fac moldovenii.
Ce are în schimb România? Îl are pe Gheboasă la Untold cu „Dă-i țiganca“ — versuri care incită la ură rasială și la violență împotriva femeilor. A mai fost și Șatra B.E.N.Z., amendat la Neversea pentru versuri cu referire explicită la organe sexuale în fața unor minori. Mai avem și tot felul de petreceri unde traperii ceruți de elevi cântă, cu minori în sală, „ridică-ți, fă, chiloții de jos”. Ca dezastrul să fie complet, o instanță de judecată, tembelă e drept, dar instanță, a decis că artiștii cu versuri obscene nu pot fi amendați la festivaluri, deoarece spectatorii au ales să participe.
Muzica românească mainstream s-a manelizat și s-a cocalarizat până la punctul în care nu mai poți face diferența între o producție muzicală și o insultă adusă decenței minime, bunei cuviințe și limbii române. Versurile nu mai sunt versuri, sunt protuberanțe, mormăieli, onomatopee sexuale aranjate peste un beat cumpărat cu zece dolari de pe internet.
Limba lui Eminescu, a lui Creangă, a lui Caragiale, limba care a supraviețuit imperiilor nu mai supraviețuiește asaltului românilor lipsiți de direcție și de minimă educație.
Ea, limba română, este astăzi violată în fiecare seară pe scenele și pe televizoarele României, în fața unor copii care nu știu că există și altceva.
Parcă ne-am născut cu toții la cort și la șatră, nu pe prispă, lângă vatră si lângă șură. Parcă nu am avut niciodată doină, niciodată horă, niciodată un tezaur muzical care să fi făcut înconjurul Europei.
Au dispărut mândruțele și cosițele. Ce a rămas are versuri pe care nu le poți cânta în public, cu atât mai puțin în fața copiilor tăi și nici nu-ți vine să le cânți, pentru că nu mai spun nimic nici despre tine, nici despre familia ta, nici despre locul din care vii.
La moldoveni este despre dragoste, despre părinți și despre bunei. La noi este despre excrescențe și extremități, despre mărimi și găuri. Toate adânci! Și strâmte, de parcă toată viața noastră ar fi un coit fără sfârșit, o băgare și o scoatere repetate până la idioțenie.
Cu asta ne încântă artiștii noștri și, mai grav, cu asta ne distrăm și noi. Fără găuri am fi morți, fără extremități am fi doar niște hoituri.
Civilizația ne-a abandonat demult și este explicabil, are și ea mândria ei.
Ignoranți, dar aroganți
Și problema nu este că România nu ar avea artiști valoroși, pentru că are. Mulți sunt cel puțin la nivelul celor din Moldova. Problema este însă că artiștii români nu construiesc nimic în jurul lor, nici o identitate, nici o mișcare, nici un proiect care să depășească propriul cont de streaming și propria imagine de scenă.
Există Loredana, care a valorificat folclorul cu o inteligență și cu o explozie pe care puțini artiști români au atins-o vreodată. Există și Bogdan Mihail Simion, care cântă la inimă cu mintea și care transformă trecutul în modernitate.
Nici măcar Tudor Gheorghe nu a reușit să creeze ceva și dincolo de scenă.
Nu au creat școală, nu au format o generație, nu au construit un fenomen.
Între un artist excepțional și o mișcare culturală este exact distanța dintre un om de geniu și un popor care și-a ales un proiect comun. Moldova a parcurs această distanță. România nici măcar nu a început-o.
Aș vrea sǎ o amintesc aici, distinct, pe Teodora Brody-Enache, născută la Onești, stabilită în Elveția, singura artistă română care a construit o carieră internațională pe fuziunea dintre jazz și doină. A cântat cu Johnny Răducanu, a urcat pe scena de la Carnegie Hall, a dat voce Rapsodiei I de George Enescu cu orchestră de cameră. A înțeles că doina românească nu trebuie să rămână în muzee și a transformat-o în materie primă vie. Dar și ea a rămas singură, un fenomen izolat, admirat și ignorat în același timp, fără urmași muzicali, fără școală, fără o generație care să ducă mai departe ce a construit.
Ceea ce ne lipsește nu este talentul. Este simțul responsabilității față de public. Nici un artist român mainstream nu a urcat vreodată pe scenă și a spus publicului ceva despre cine este, de unde vine și ce datorează celor care l-au crescut. Nici un artist român nu a transformat concertul într-un act civic, nu a ales să fie model în loc să fie numai spectacol, show și sclipici!
La moldoveni, scena este un loc din care vorbești unei națiuni.
La noi, scena este un loc din care te vinzi unui public.
Diferența dintre cele două atitudini este exact diferența dintre NIM și orice festival românesc pe care îl știți.
Dar eșecul nu e doar al artiștilor. Este și al tinerilor care îi ascultă și care nu au curiozitatea să afle de unde vin, ce au moștenit, ce li s-a luat sau ce au aruncat.
Și mai adânc de atât, este și eșecul părinților lor, adică al nostru. Al generației care a făcut Revoluția din decembrie 1989, care a ieșit sub gloanțe cerând libertate și demnitate și care, în anii care au urmat, n-a transmis mai departe nici valorile, nici tezaurul, nici sentimentul că există ceva de apărat.
Moldova a pierdut mai mult, a suferit mai mult, a fost mai amenințată și totuși a găsit puterea să construiască o scenă muzicală despre dragoste, despre bunici, despre patrie, despre demnitate. România a câștigat libertatea în 1989 și a cheltuit-o pe virginitatea culturală pierdută pe nimic.
Ne-am obișnuit să credem, cumva comod, că frații moldoveni sunt mai nevoiași, mai slabi și că, prin contrast, noi suntem mai mari, mai bogați, mai evoluați. Ne amuzăm de ei cu un zâmbet larg și generos, zâmbetul celui care “s-a ajuns”. Istoria ne contrazice, așa cum și NIM ne contrazice! Și Satoshi ne contrazice! Chiar și bătrânul cu pălărie de pai care știe pe de rost versurile unui cântec rap ne contrazice!
Cu toate greutățile pe care le au, ei au construit ceva ce noi nu avem: o fibră comună, un proiect care îi unește, respectul față de părinți și față de bunei, față de limbă și față de tot ce au moștenit. Au încă puterea să cânte despre dragoste și despre credință, despre satul din care au plecat și despre mama care i-a așteptat.
Asta nu e înapoiere, eu cred că asta e smerenie. Asta e împăcare cu tine însuți și cu poporul tău, un lux pe care noi ni l-am pierdut în goana după “civilizație”.
Noi suntem civilizați, chipurile! Eu cred că și ei sunt civilizați, dar și că sunt înrădăcinați. Întrebarea care ar trebui să ne țină treji noaptea cred ca este cine, de fapt, ar trebui să învețe de la cine?
Pentru mine, român născut la București, Născut în Moldova nu este doar titlul unui festival. Este un certificat de apartenență la o națiune pe care ne-am amuzat să o privim de sus până când zâmbetul ne-a înghețat pe față și s-a transformat în rictus.
Al nostru, desigur!
