La tot pasul există produse care promit tinerețea veșnică prin estomparea ridurilor sau redefinirea conturului feței. Dar cum ar fi dacă am putea întineri cu adevărat, la nivel celular? O echipă de cercetători din Japonia a descoperit o proteină care ar putea face exact acest lucru. Un studiu publicat luna trecută în Cellular Signaling de cercetătorii de la Universitatea Osaka arată că o proteină-cheie este responsabilă pentru tranziția celulelor între starea „tânără” și cea „îmbătrânită”, scrie Asia Research News.
Pe măsură ce îmbătrânim, în organism se acumulează celule senescente – celule mai mari, mai puțin active, care își pierd funcțiile normale. Aceste celule prezintă modificări în structura fibrelor de stres, componente esențiale care le ajută să se miște și să interacționeze cu mediul înconjurător.
„Nu înțelegem încă pe deplin cum aceste celule senescente își pot menține dimensiunea atât de mare”, explică Pirawan Chantachotikul, autor principal al studiului. „Un indiciu important este faptul că fibrele de stres sunt mult mai groase în celulele senescente decât în cele tinere, ceea ce sugerează că anumite proteine din aceste fibre le susțin dimensiunea.”
Pentru a explora această posibilitate, cercetătorii au analizat AP2A1 (Adaptor Protein Complex 2, Alpha 1 Subunit), o proteină puternic activată în fibrele de stres ale celulelor senescente, inclusiv în fibroblaste (responsabile de structura și elasticitatea pielii) și celulele epiteliale. Oamenii de știință au eliminat AP2A1 din celulele îmbătrânite și au suprastimulat această proteină în celulele tinere pentru a vedea efectele asupra procesului de senescență.
„Rezultatele au fost surprinzătoare”, explică Shinji Deguchi, autor senior al studiului. „Suprimarea AP2A1 în celulele îmbătrânite a inversat senescența și a promovat întinerirea celulară, în timp ce supraexprimarea AP2A1 în celulele tinere a accelerat procesul de îmbătrânire.”
Mai mult, cercetătorii au descoperit că AP2A1 este strâns legată de integrina β1, o proteină esențială pentru ancorarea celulelor la matricea de colagen care le înconjoară. Atât AP2A1, cât și integrina β1 se deplasează de-a lungul fibrelor de stres și contribuie la aderența crescută a celulelor fibroblaste la substratul lor – un mecanism care ar putea explica structura îngroșată caracteristică celulelor senescente.
„Descoperirile noastre sugerează că celulele senescente își mențin dimensiunea mare printr-o aderență îmbunătățită la matricea extracelulară, datorită mișcării AP2A1 și integrinei β1 de-a lungul fibrelor de stres”, concluzionează Chantachotikul.
Fiind atât de strâns legată de îmbătrânirea celulară, AP2A1 ar putea deveni un marker important pentru identificarea celulelor îmbătrânite și un posibil punct de plecare pentru dezvoltarea unor noi tratamente împotriva bolilor asociate cu vârsta.
