Există locuri care, cu timpul, încetează să mai fie simple clădiri. Devin parte din memoria unui oraș. Pentru mii de oameni din Chișinău, unul dintre aceste locuri este circul. Aici au venit copii ținuți de mână de părinți sau bunici. Aici s-au auzit aplauze, râsete și muzică… Astăzi luminile din arena mare sunt stinse. Scaunele au rămas goale, iar cortina nu se mai ridică. Cineva a încercat să reaprindă această lumină. Un regizor din Rostov-pe-Don, ajuns la Chișinău după izbucnirea războiului din Ucraina, a transformat nostalgia oamenilor într-un film despre un circ închis, dar care continuă să trăiască în memoria celor care i-au trecut pragul.
Regizorul și scenaristul Dmitry Voitik a ajuns la Chișinău după izbucnirea războiului în Ucraina. Venise din Vilnius împreună cu soția sa, originară din Moldova. Avea în spate o carieră cinematografică la Moscova și încerca să-și găsească rostul vieții departe de casă.
„În general, am început să mă gândesc ce să fac aici, pentru că înainte lucram la Moscova, totul îmi mergea bine. Și mă ocupam de scenarii, producție cinematografică și așa mai departe. Și iată că soția mea mi-a spus: «Nu vrei să faci un film despre circul nostru din Chișinău?» Am auzit multe despre el, dar credeam că despre el deja s-a filmat totul”, a declarat regizorul.
În timpul documentărilor, Dmitry Voitik a descoperit că, în spatele fotografiilor vechi și al promisiunilor repetate de renovare, există ceva mult mai puternic în această clădire: memoria oamenilor.
„Și mi-am dorit să filmez ceva bun, ceva frumos, anume despre copilărie, anume despre nostalgia oamenilor. Să întoarcem ceva, să le întoarcem oamenilor bunătatea prin intermediul Circului din Chișinău. Pentru că acesta este singurul loc de acest fel din oraș, care unește oameni cu cele mai diferite viziuni, politice, religioase și așa mai departe. Toți oamenii cresc din aceeași copilărie și noi am decis să-i ajutăm să se unească, să facem un fel de faptă bună”, spune regizorul Dmitry Voitik.
Apoi s-a întâmplat ceva ce regizorul nu anticipase. A publicat un singur mesaj pe Facebook în care invita oamenii la circul copilăriei lor, iar răspunsul a venit peste noapte.
„Oamenii nu a fost deloc greu să-i găsesc. Nici nu știu cum să spun. Ei singuri se găseau. M-am culcat, m-am trezit și, literalmente, peste noapte, am primit aproximativ 300 de solicitări în Messenger-ul de pe Facebook și pe e-mail. Vorbeam, mergeam cu oamenii, pur și simplu așa, la telefon, cu fiecare dintre ei, și le ascultam poveștile.
Dmitry Voitik spune că nu poveștile în sine l-au impresionat cel mai mult, ci felul în care oamenii se schimbau atunci când începeau să vorbească despre circ.
„Judecând după relatările oamenilor cu care am vorbit, circul stârnea o admirație generală. Și nu doar în rândul localnicilor, ci și al celor veniți din alte părți, al moscoviților, al străinilor și așa mai departe, și așa mai departe. Admirația era enormă. Eu căutam istorii. Aveam nevoie de istorii cu dramaturgie, cu început, cu mijloc, cu final. Pentru ca omul să aibă un gând complet, de câteva minute, care să poată fi prezentat în film”.
Pentru echipa de filmare, accesul în clădire nu a fost simplu. A fost nevoie de o întâlnire cu directorul principal al circului, Igor Cemortan.
„Unul dintre angajații circului, Denis Velenciuc. El este și jongler, tot dintr-o dinastie de oameni. El a apărut în filmul nostru. M-a condus la un om mare. Atât de carismatic. Și a spus: «Iată-l, Igor Ivanovici Cemortan. Puteți vorbi cu el, dar nu vă va ieși nimic»”, spune regizorul.
Dar omul care trebuia să fie un obstacol a devenit, treptat, unul dintre principalii aliați ai filmului.
„Pentru că prin intermediul lui primeam și materiale de arhivă, și fotografii neprețuite, și foarte, foarte, foarte multe lucruri care apoi au intrat în film”.
Iar apoi a venit momentul pe care regizorul îl consideră cel mai emoționant – eroii filmului au intrat în arena mare.
„Și oamenii povesteau câte ceva din poveștile lor incredibile, nici măcar povești, ci despre entuziasmul lor, despre cum mâncau vată de zahăr, cum vedeau clovnii, cum au cărți poștale”.
Clădirea nu mai era cea din amintirile eroilor filmului despre circ, era deteriorată. Dar fiecare poveste, fiecare amintire, o readucea la viață.
„Circul era un depozit al bucuriei lor, al tristeții lor. Al tuturor, tuturor lucrurilor care țineau de emoții. Pentru că erau anii ’80, apoi au fost anii ’90. O perioadă foarte întunecată, o ruptură de epoci. Practic, era trecerea de la o țară la alta. Totul se rupea peste tot, se destrăma din toate încheieturile. Și iată că, în mijlocul întregului acest întuneric, circul era ca o lumină”.
Filmului i-a revenit însă și o altă misiune: să fie făcut aproape împotriva tuturor dificultăților. Echipa a lucrat fără un buget, iar ar regizorul a ajuns să facă aproape totul singur: muzică, montaj, efecte vizuale, post-producție. Scopul este unul simplu – să unească societatea în jurul unei amintiri frumoase – circul copilăriei.
„Dacă acest circ va fi reparat, va fi o mare sărbătoare. Va fi un simbol al renașterii. Va fi incredibil de tare. Și acest lucru îi va uni pe oameni. Pentru că toți de aici vorbesc despre faptul că trebuie să-i unească pe moldoveni. Desigur, trebuie”, a mai adăugat Dmitry Voitik.
