România a trimis, în anii 1916 și 1917, în timpul Primului Război Mondial, 41 de vagoane pline aur din Tezaurul Băncii Naționale a României (BNR), cu documente de arhivă, artefacte şi obiecte istorice, colecţii muzeale şi ale Academiei Române. Deși Guvernul rus a garantat, prin acte, să întoarcă României tezaurul „la cerere”, acest lucru nu s-a întâmplat până astăzi. Cristian Păunescu, consilierul guvernatorului BNR, co-autor al cărții „Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova”, detaliază, într-un interviu oferit în exclusivitate Ziarului NAȚIONAL, ce conținea Tezaurul BNR trimis la Moscova, cine a luat decizia de a lăsa aurul românesc în mâinile rușilor și cum luptă România și astăzi ca să-și recupereze bunurile.

Nicolae Negru: Domnule Cristian Păunescu, istoria Tezaurului României trimis pentru păstrare la Moscova, în anii Primului Război Mondial, este puțin cunoscută în Republica Moldova. Ce tezaur a trimis România la Moscova?

Cristian Păunescu: „Din păcate, la fel de puțin este cunoscută istoria Tezaurului trimis la Moscova şi în România.

Să facem precizarea că în cele două transporturi expediate la Moscova, în decembrie 1916 şi iulie 1917, s-au trimis atât stocul de aur al BNR, alte obiecte şi materiale ale Băncii Naţionale, efecte bancare provenite de la CEC, dar şi tezaurul identitar al României: documente de arhivă, artefacte şi obiecte istorice, colecţii muzeale şi ale Academiei Române.

Singurul pentru care avem o evidenţă precisă este Tezaurul BNR. El este şi singurul din care nu s-a întors nimic până astăzi. Din tezaurul identitar, Moscova a restituit cea mai mare parte a obiectelor, în 1935 şi 1956.

De ce s-a recurs, totuși, la această soluție extremă? Nu mai erau locuri sigure pe teritoriul României unde să poată fi păstrat aurul BNR și alte bunuri ce aparțineau statului român până trecea pericolul militar? De ce anume la Moscova a fost transportat Tezaurul României, nu putea fi găsită o altă o altă destinație, spre alte țări aliate – Franța sau Marea Britanie? Cum se poate răspunde la întrebarea lui Evgheni Primakov, fost premier rus, când Andrei Pleșu a abordat, într-o discuție cu el, problema aurului trimis la păstrare în Rusia: Dar ce v-a venit, domnule, să ni-l dați tocmai nouă? Într-adevăr: ce i-a venit Guvernului român?

Aţi observat, desigur, că devenim, cu toţii, mult mai inteligenţi, ştim mult mai bine ce trebuia făcut după ce s-a produs un eveniment, decât înainte ca el să aibă loc. Decizia evacuării Tezaurului la Moscova nu trebuie judecată în baza a ceea ce ştim astăzi că s-a întâmplat, ci în baza informaţiilor pe care le-au avut factorii decidenţi de atunci.

Nu exista o altă cale de evacuare. Rusia era singurul stat aliat cu care ne mărgineam în acel moment. La toate celelalte granițe ale României se aflau forţe ale Puterilor Centrale cu care eram în război. Marea Neagră nu putea fi o soluţie, pentru că strâmtorile erau controlate de Imperiul Otoman, aflat în tabăra Puterilor Centrale, iar submarine germane se aflau deja aici.

Pentru Rusia pledau şi relaţiile de rudenie dintre familia regală română şi familia ţarului. Mama reginei era Maria Aleksandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. În 1914, familia ţarului Nicolai II vizitase Constanţa şi se vorbise de un proiect de căsătorie între principele Carol, viitorul rege Carol II, şi una dintre fiicele ţarului. Aşadar, Tezaurul a fost trimis, cu acte ce garantau returnarea lui la cerere, într-o ţară aliată şi prietenă.

Este adevărat, după război i s-a reproşat ministrului român la Sankt Peterburg că nu a trimis în ţară informaţii mai clare despre situaţia internă din Rusia. Dar nici premierul Ion I.C. Brătianu nu s-a opus la al doilea transport, în iulie 1917, deşi fusese în primăvara acelui an în Rusia, după izbucnirea revoluţiei din februarie.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu trimiteam Tezaurul la Moscova şi îl păstram la Iaşi este, de acum, istorie contrafactuală. În decembrie 1916, la Iaşi domnea o puternică stare de nelinişte, o mare parte a ţării era deja ocupată, era foamete, nu avea nimeni certitudinea că în vara anului următor trupele române şi cele ruse aveau să facă faţă pe front unei noi ofensive a Puterilor Centrale.

În plus, am aflat din cartea domnului colonel Ilie Schipor, Destinul Tezaurului României – Argumente din arhivele ruse, apărută la Editura Oscar Print, ce eforturi au depus ruşii ca să ne convingă să le trimitem aurul BNR. Ei luaseră decizia să „găzduiască” rezerva de aur a BNR înainte chiar ca Guvernul român să decidă evacuarea.

Întrebarea răposatului Evgheni Primakov se înscrie în linia răspunsurilor cu care ne-a obişnuit Moscova, când vine vorba despre Tezaur: care aur? Nu ştim despre ce este vorba. Lăsaţi-ne să căutăm documente în arhivele noastre, pe care nu le găsim niciodată etc”.

Cine a luat decizia? Ce rol a jucat Ambasadorul Rusiei la București?

„Sub presiunea înaintării trupelor germane și austro-ungare pe teritoriul României, la sfârșitul lunii septembrie 1916, Tezaurul Băncii Naționale a României a fost strămutat la Iași. În același timp, de soarta stocului de aur al României s-au arătat foarte interesate și autoritățile imperiale ruse. Astfel, cercetările istoricului Ilie Schipor în arhivele ruse au demonstrat că, la sfârșitul lunii octombrie 1916, ministrul de Finanțe rus Bark avansa propunerea ca, prin intermediul autorităților militare ruse aflate în România, Guvernului român să i se propună strămutarea Tezaurului BNR în Rusia.

Agravarea situației pe front a determinat autoritățile române să ia din ce în ce mai mult în considerație necesitatea evacuării Tezaurului de aur al BNR. La vremea respectivă, soluția trimiterii stocului de aur în Rusia părea cea mai potrivită. România și Rusia erau vecine și aliate, iar familiile domnitoare în cele două state erau înrudite. Pe lângă toate acestea, situația militară nu permitea evacuarea Tezaurului BNR în Franța sau Anglia, aliații României din Europa occidentală.

Deși la sfârșitul anului 1916 frontul s-a stabilizat la porțile Moldovei, situația era în continuare gravă, fapt pentru care Consiliul general al BNR a discutat problema strămutării Tezaurului, pe care a condiționat-o de implicarea Guvernului român și de „tratări cu Guvernul imperial rus, prin care să se asigure paza şi păstrarea lui”. Negocierile s-au purtat între Emil Costinescu, ministrul Finanțelor, și generalul locotenent Mossoloff, trimis extraordinar și plenipotențiar al Rusiei în România. La tratative a participat și George G. Danielopolu, director BNR.

În urma acestora, la 8/21 decembrie 1916, Ministerul de Finanțe român transmitea Băncii Naționale a României o scrisoare prin care se preciza că stocul metalic al băncii, care garantează întreaga circulațiune a biletelor de bancă și care reprezintă o mare parte din averea publică, trebuie apărat și se propunea mutarea acestuia la Moscova pentru a fi mai bine protejat.

Cu toate acestea, conducerea Băncii Naționale a României, prin glasul guvernatorului I. G. Bibicescu, s-a arătat destul de reticentă și a solicitat Guvernului român comunicarea convenției încheiate cu Guvernul imperial rus pentru garantarea Tezaurului și autorizarea dată unor anume funcționari de a primi aceste valori în numele Guvernului imperial rus.

După ce generalul A.A. Mossoloff a comunicat Guvernului român primirea autorizării din partea ministrului de Finanțe rus pentru a semna protocolul prin care Guvernul rus garanta integriatatea valorilor ce urmau a fi trimise în Rusia de BNR atât în timpul transportului, cât și pentru perioada depozitării, la 25 decembrie 1916 a fost publicată, în „Jurnalul Consiliului de Miniștri”, decizia Guvernului român și s-a trecut la încărcarea trenului.

După încheierea operațiunii de încărcare, reprezentanții celor două guverne, Mossoloff, și Victor Antonescu, ministru român de Finanțe, împreună cu reprezentanții BNR, au semnat un protocol. Doresc să vă atrag atenția că, potrivit acestui document, „din ziua în care a fost încredințat delegatului Guvernului Imperial Rus și încărcat în vagoane, Tezaurul se află sub garanția Guvernului Imperial Rus, în ceea ce privește siguranța transportului, siguranța depozitării, ca și a revenirii în România”.

În concluzie, atunci în 1916, factorii politici și cei de la conducerea BNR aflați într-o situație extrem de dificilă din punct de vedere militar și neavând prea multe soluții la îndemână au făcut cam tot ceea ce au putut să facă: au dus Tezaurul pe teritoriul singurului aliat cu care România se învecina și au obținut garanțiile necesare din partea Guvernului rus pentru siguranța și retrocedarea acestuia. Schimbările de regim politic intervenite ulterior în Rusia, schimbări care nu puteau fi prevăzute, au pus, după cum bine știți, sub semnul întrebării toate eforturile autorităților române”.

Interviul integral poate fi citit aici.