Cel mai lesne acest lucru poate fi obținut prin desfășurarea unui referendum republican, în cadrul căruia toți cetățenii Republicii Moldova vor decide ce fel de autonomie trebuie acordată găgăuzilor în componența Republicii Moldova. Un asemenea referendum va pune capăt situației jenante, când puțin peste 100 de mii de găgăuzi țin ostatici trei milioane de cetățeni moldoveni în problema alegerii căii civilizaționale de dezvoltare...

Pe 2 februarie curent, la Comrat, conducerea UTA Găgăuzia aflată în solda oligarhului fugar Ilan Șor, asistată de deputații șoriști ai Parlamentului de la Chișinău Marina Tauber și Vadim Fotescu, au defilat în cadrul marșului cu iz separatist, celebrând aniversarea referendumurilor ilegale de pe 2 februarie 2014. Atunci, zece ani în urmă, în Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia s-au desfășurat două referendumuri consultative privind vectorul politicii externe: integrarea europeană sau integrarea în Uniunea Vamală. De asemenea, a avut loc și un referendum legislativ privind independența amânată a Găgăuziei, în cazul schimbării statutului de stat independent al Republicii Moldova.

Referendum inspirat și susținut din exterior

Așa-numitul referendum din 2 februarie 2014 nu a apărut spontan. Inițiat de bașcanul de atunci al Găgăuziei, Mihail Formuzal, referendumul găgăuz a fost inspirat și susținut din exterior, fiind finanțat direct din Federația Rusă. Cei care au susținut și au promovat acest referendum s-au condus de interesul de a opri Republica Moldova de pe calea de integrare europeană și de a compromite semnarea și ratificarea Acordului de Asociere. În afară de susținerea financiară privind desfășurarea referendumului, autonomia a fost vizitată de un grup de deputați din Duma de Stat a Federației Ruse și jurnaliști ruși care au avut misiunea de a internaționaliza acest subiect.

Chiar dacă desfășurarea „referendumurilor” din 2 februarie 2014 a fost declarată ilegală de către instanța de judecată de la Comrat și rezultatele acelui exercițiu plebiscitar nu au creat efecte juridice, votul formal al găgăuzilor a demonstrat o disonanță izbitoare între presupozițiile politice dominante în societatea moldovenească per ansamblu și a majorității categorice a comunității găgăuze. Conform datelor Comisiei Electorale Centrale a Găgăuziei (CECG) la referendumurile desfășurate la 2 februarie 2014, din numărul total de alegători – 100,469 de persoane – înscriși în listele electorale de bază, au participat 70,777 alegători – 70.42%. Pentru independența amânată a Găgăuziei au votat – 68,023 (98.8%), împotrivă -1,324 (1.1%). Pentru integrarea în Uniunea Vamală (Rusia-Belarus-Kazahstan) au votat pentru — 68,182 (98.47%), au votat împotrivă — 1,057 (1.52%). Privind integrarea europeană au votat pentru 1,718 (2.57%) și au votat împotrivă — 66,643 (97.43%) de alegători din zona găgăuză.

Recidive pe parcursul istoriei recente

Reflexele antimoldovenești ale liderilor politici găgăuzi nu odată au recidivat în istoria recentă. Ele s-au manifestat încă pe timpul avântului mișcării de emancipare națională moldovenească în lupta pentru limbă, când marea parte din liderii comunității găgăuze din Moldova, foști activiști sovietici în frunte cu Stepan Topal, s-au aliat cu reprezentanții adepților păstrării URSS din republică, pentru a se împotrivi mișcării naționale a românilor-moldoveni.

Astăzi liderilor găgăuzi de la Comrat mult le place să se erijeze în cei mai consecvenți adepți ai statalității moldovenești. În realitate lucrurile stau exact invers. În acest context este suficient să amintim că în august 1990, în timp ce moldovenii se pregăteau să-și cucerească independența față de URSS, liderii politici găgăuzi au proclamat Găgăuzia ca republică autonomă a URSS, simultan cu același proces care avea loc în Transnistria sub conducerea liderilor separatiști de la Tiraspol. La 19 august 1990 separatiștii din Găgăuzia își proclamă independența, urmați fiind în septembrie de separatiștii din Transnistria. În martie 1991, la referendumul unional privind păstrarea URSS boicotat de moldoveni, găgăuzii îndemnați de liderii lor au votat în unanimitate pentru rămânerea în cadrul URSS, adică împotriva statului independent moldovenesc în formare. La toate acestea merită să fie adăugată susținerea deschisă de către liderii găgăuzi a puciului de la Moscova din august 1991, tot așa cum și solidaritatea nu odată demonstrată de Comrat în raport cu Tiraspolul separatist.

Confuzie de noțiuni privind autonomia etno-culturală

Începutul perioadei de independență a Republicii Moldova a fost marcat de existența manifestărilor separatiste pronunțate în regiune, aplanarea situației fiind atribuită creării autonomiei găgăuze în 1994. La 23 decembrie 1994 parlamentul de la Chișinău a adoptat statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), care reglementa practic toate aspectele de constituire și funcționare a autonomiei găgăuze, dar mai prevedea, chiar în articolul 1, că: „În cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”. Această prevedere, alături de unele altele, au imprimat autonomiei etno-culturale găgăuze conținut de autonomie teritorial politică, în condițiile când societatea găgăuză, ca parte a societății moldovenești, este mai degrabă contemplativă, decât activă și participativă la procesele politice din republică, continuând să fie influențată profund de vechile precepte propagandistice de proveniență imperială.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

În pofida sau datorită deznaționalizării cvasitotale

În perioada țaristă și sovietică comunitatea găgăuză nu a dispus de autonomie, fiind supusă unui proces avansat de deznaționalizare și asimilare în cadrul „poporului sovietic”. Deznaționalizarea găgăuzilor prin educație și influentă informațională, efectuată prin ignorarea limbii găgăuze și impunerea fără limite a limbii ruse, propagarea masivă a spiritului anti-Occidental, dar mai ales a spiritului anti-românesc, a lăsat amprente adânci în conștiința găgăuzilor. Influența nedepășită a propagandei imperiale ruse pliată pe sentimentul rusofil tradițional pentru comunitatea găgăuză, au creat un complex puternic de dependență a elitelor găgăuze, dar și a grosului populației pentru susținerea unor relații speciale cu Rusia, inclusiv cu scopul de a exercita presiuni asupra puterii centrale de la Chișinău. În aceste condiții cetățenii Republicii Moldova de etnie găgăuză simpatizează mai mult Moscova în detrimentul Chișinăului și mai degrabă percep statul moldovenesc ca o stație de așteptare în care urmează să sosească trenul restabilirii unității cu Rusia.

La toate acestea se adaugă comunicarea ineficientă a Chișinăului cu Comratul, atât la nivel oficial, cât și la nivelul societății civile, fapt ce a contribuit la instituirea în autonomie a spiritului de autoconservare, de izolare față de politicile statului moldovenesc. Această detașare a găgăuzilor a fost alimentată și de lipsa unor politici efective de integrare a minorităților naționale în societatea moldovenească promovate de Chișinău. Or, majoritatea cetățenilor de etnie găgăuză preferă să locuiască compact pe teritoriul U.T.A.G. și se abțin să studieze limba de stat, ceea ce a condus la faptul că localnicii nu au acces la informație obiectivă și nu cunosc suficient despre perspectivele și oportunitățile integrării europene.

Un pericol pentru siguranța națională, stabilitatea politică și integritatea statului

Trebuie de recunoscut că o asemenea stare a comunității găgăuze asistată de autoritatea unei autonomii cu conținut politic, reprezintă un pericol iminent pentru siguranța națională, stabilitatea politică și integritatea statului moldovenesc. Pentru a contracara aceste pericole statutul juridic al autonomiei găgăuze necesită o amendare principială, ea urmând să fie axată pe fortificarea prevederilor legale cât mai largi ale conținutului etno-cultural al autonomiei. Statutul de autonomie urmează să contribuie la emanciparea culturii naționale a găgăuzilor, cultivarea și dezvoltarea limbii găgăuze, permițând pe această cale loializarea și armonizarea intereselor comunității găgăuze cu interesele românilor-moldoveni, poporului în sânul căruia și împreună cu care găgăuzii nemijlocit trăiesc.

A venit timpul de a corija gafele comise în cadrul elaborării și adoptării actualului statut juridic al UTA Găgăuzia provocate de presiunea Moscovei, eliminând conținutul politic al autonomiei găgăuze și fortificând conținutul ei etno-cultural. Cel mai lesne acest lucru poate fi obținut prin desfășurarea unui referendum republican, în cadrul căruia toți cetățenii Republicii Moldova vor decide ce fel de autonomie trebuie acordată găgăuzilor în componența Republicii Moldova. Un asemenea referendum va pune capăt situației jenante, când puțin peste 100 de mii de găgăuzi țin ostatici trei milioane de cetățeni moldoveni în problema alegerii căii civilizaționale de dezvoltare.

Anatol Țăranu, doctor în istorie, comentator politic

#Anatol Taranu #Gagauzia #impas #opinie

Iranul discută tot mai intens posibilitatea de a-și schimba doctrina nucleară și de a se retrage din Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNP), acordul internațional care urmărește împiedicarea răspândirii armelor atomice. Unii parlamentari iranieni susțin că țara ar trebui să își dezvolte propriile arme nucleare pentru a se apăra de Statele Unite și Israel. Alți oficiali avertizează însă că o asemenea decizie ar putea provoca noi conflicte, relatează antena3.ro.

Deși rezultatul alegerilor parlamentare din SUA pare să fi redus, cel puțin pentru moment, riscul unui nou atac de amploare al americanilor și israelienilor asupra Iranului, programul nuclear al Teheranului continuă să provoace dispute.

Statele Unite și Israelul au făcut din împiedicarea Iranului de a dezvolta arme nucleare unul dintre principalele obiective ale războiului împotriva acestei țări.

În Iran, această situație a reaprins discuțiile despre necesitatea schimbării strategiei nucleare a țării.

Kamran Ghazanfari, membru al Parlamentului iranian, a declarat vineri pentru Euronews că dezvoltarea armelor nucleare este mult mai importantă pentru Iran decât combaterea a ceea ce el numește „propaganda americană și israeliană împotriva Republicii Islamice”.

„Când America și regimul sionist ne-au amenințat în repetate rânduri cu folosirea armelor nucleare, nu putem rămâne indiferenți, pentru că este o amenințare care vizează întregul popor iranian și însăși existența noastră”, a declarat parlamentarul.

Acesta susține că Iranul trebuie să fie pregătit să răspundă unui eventual atac nuclear și că nu se poate baza pe presupunerea că adversarii săi nu vor folosi asemenea arme.

Un parlamentar iranian cere dezvoltarea armelor nucleare: „Trebuie să creăm o putere de descurajare”

Ghazanfari a cerut conducerii Iranului să reanalizeze doctrina nucleară a țării, astfel încât Statele Unite și Israelul să știe că un eventual atac nuclear ar putea primi un răspuns similar.

„Trebuie să revizuim doctrina nucleară a Republicii Islamice, astfel încât inamicul să știe că, dacă încearcă un atac nuclear împotriva Iranului, se va confrunta cu un răspuns pe măsură”, a afirmat acesta.

Parlamentarul a invocat faptul că, de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, statele care dețin arme nucleare au evitat să le folosească unele împotriva celorlalte, de teama unui atac de represalii.

În opinia sa, Iranul ar trebui să își dezvolte o capacitate asemănătoare de descurajare nucleară. Ghazanfari consideră că lipsa submarinelor nucleare sau a bombardierelor capabile să transporte asemenea arme nu ar reprezenta un obstacol decisiv, deoarece focoasele nucleare ar putea fi transportate și cu rachete.

Nu toți politicienii iranieni sunt însă de acord cu această abordare.

Heshmatollah Falahatpisheh, fost parlamentar iranian, a declarat pentru Euronews că simpla deținere a câtorva focoase nucleare nu ar garanta securitatea Iranului.

„Descurajarea nucleară are trei componente: deținerea unei bombe atomice, un echilibru nuclear de descurajare și capacitatea de a aplica lovitura finală. Cei care cred că descurajarea nucleară poate fi creată doar prin deținerea unei bombe atomice se înșală”, a explicat acesta.

Fostul parlamentar a precizat că nu știe dacă Iranul deține sau nu arme nucleare. Din informațiile pe care le avea, programul nuclear iranian era unul pașnic, iar eventualele sale dimensiuni militare fuseseră abordate în cadrul acordului nuclear din 2015, cunoscut sub numele de JCPOA, pentru ca dosarul Iranului să fie scos de sub incidența Capitolului VII al Cartei ONU.

Falahatpisheh consideră că strategia militară a Iranului se bazează în continuare pe arme convenționale și că aceasta s-a dovedit destul de eficientă.

El a comentat și declarațiile secretarului Consiliului Suprem de Securitate Națională, Mohsen Rezaei, care afirmase că Iranul „are anumite lucruri”. Fostul parlamentar spune că este puțin probabil ca oficialul să se fi referit la o bombă atomică.

Ghazanfari interpretează însă declarația diferit și consideră că Rezaei a făcut aluzie la o „armă specială”, nu la una obișnuită.

Iranul discută retragerea din Tratatul de Neproliferare Nucleară

În paralel cu dezbaterea despre dezvoltarea armelor atomice, mai mulți parlamentari iranieni încearcă să obțină retragerea oficială a țării din Tratatul de Neproliferare Nucleară.

Acordul internațional are ca scop împiedicarea răspândirii armelor nucleare și a tehnologiilor folosite pentru fabricarea lor.

Kamran Ghazanfari susține că schimbarea doctrinei nucleare a Iranului s-ar fi produs deja în practică, iar parlamentarii încearcă acum să obțină și modificarea poziției oficiale a țării.

„În Parlament urmărim și retragerea din TNP. Anul trecut, unii membri ai conducerii Parlamentului au blocat acest demers, dar deputații continuă să facă presiuni pentru ca proiectul să ajungă în plen”, a declarat Ghazanfari.

Fostul parlamentar Heshmatollah Falahatpisheh avertizează însă că ieșirea din tratat ar putea pregăti terenul pentru noi războaie împotriva Iranului.

„Discuția despre retragerea Iranului din TNP nu servește intereselor naționale ale Iranului, deoarece ieșirea din tratat echivalează cu ascunderea unei părți a programului nuclear iranian”, a declarat acesta pentru Euronews.

Potrivit fostului parlamentar, relația Iranului cu tratatul este deja grav afectată, iar decizia privind continuarea participării depinde în mare măsură de evoluția relațiilor dintre Teheran și Washington.

Falahatpisheh a mai spus că proiectul parlamentarilor privind retragerea în procedură de maximă urgență nu a primit aprobarea Consiliului Suprem de Securitate Națională. În caz contrar, acesta ar fi fost deja discutat în plenul Parlamentului.

Dezbaterea s-a extins și la alte instituții importante ale statului iranian.

Joi, Adunarea Experților, organismul responsabil cu supravegherea activității conducerii supreme a Iranului, a cerut analizarea posibilității retragerii din Tratatul de Neproliferare Nucleară.

Într-un comunicat, instituția a susținut că examinarea acestei opțiuni, revizuirea doctrinei de apărare și dezvoltarea capacităților de descurajare au devenit o necesitate inevitabilă și o cerere la nivel național.