Avionul care-l avea în calitate de pasager pe Petro Poroșenko, al cincilea președinte al Ucrainei, a aterizat luni, 17 ianuarie curent, pe aeroportul Julianî din Kiev. Prima informație transmisă de către presa locală a fost că a înmânat actele la control și înapoi nu i-au acordat pașaportul.

Petro Poroșenko a sosit la Kiev cu un zbor Wizz Air din Varșovia. El a fost însoțit de susținători și jurnaliști.

Pe aeroportul Chopin din Varșovia, Polonia, înainte de a se înregistra pentru îmbarcare a declarat că „adevărul și poporul Ucrainei este cu el, restul fiind o prostie”. Cel puțin așa a răspuns la întrebarea unui jurnalist rus, dacă crede că va fi arestat odată ajuns în țară.

În avion, Petro Poroșenko a avut scaun în primul rând. A făcut selfie cu mai mulți pasageri. Echipajul l-a atenționat să nu perturbeze ordinea în timpul zborului.

La ora locală 09:00, avionul a aterizat la Kiev, Ucraina.

Fostul președinte și lider al Partidului „Solidaritatea Europeană” a părăsit Ucraina în seara zilei de 17 decembrie 2021. Cu puțin timp înainte, în aceeași zi, anchetatorii de la Biroul de Investigații de Stat au încercat să-i înmâneze o citație pentru audieri în cazul comerțului cu cărbune cu autoproclamatele republici Donbass. Poroșenko le-a făcut semn, a urcat în mașină și a plecat. Dosarul a fost pornit în baza articolului „trădare de patrie”.

Poroșenko, prietenul lui Plahotniuc, este acuzat de trădare de patrie. Ar fi fugit în Turcia! În Ucraina îl vor arestat

#arest #pașaport #Petro Poroșenko #trădare de patrie #Ucraina

În toamna lui 1989 am intrat în clasa întâi scriind cu litere chirilice. Câteva zile mai târziu scriam românește, cu alfabet latin. Țin minte bucuria învățătoarei, care ne spunea ce noroc mare avem noi că vom învăța în limba noastră și cu literele noastre.

Nu a fost un noroc. S-a întâmplat fiindcă pe 27 august 1989 sute de mii de oameni au venit la Chișinău, mulți pe jos, și au cerut. Limba. Alfabetul. Tricolorul. Suveranitatea. Dreptul de a ne hotărî soarta acasă. Nu eram încă liberi în totalitate. Dar temelia era deja pusă.

Iar exact doi ani mai târziu, la aceeași Mare Adunare Națională, a fost proclamată Declarația de Independență, prin care nu doar ne-am rupt de ocupația sovietică, ci am și deschis drumul revenirii acasă, în marea familie europeană.

Drumul înapoi a fost mai lung decât cel al altor țări care s-au eliberat în aceiași ani. Cred că fiecare își are clipa lui în care a crezut că, gata, nu mai ajungem și că oamenii care ne-au adus înapoi limba, tricolorul și speranța au făcut-o în zadar. Dar știm că nu au făcut-o în zadar. Drumul acesta nu are scurtături. Și știm foarte bine că ce nu ne doboară ne face mai puternici.

Astăzi mergem mai hotărât ca oricând pe calea aleasă de părinții noștri și confirmată acum de noi, cu mâna noastră, atunci când am scris în Constituția țării că locul nostru este în Uniunea Europeană. Țara se schimbă. Greu, în pofida presiunilor și greutăților pe care le înfruntăm, dar se schimbă, împreună cu toată Europa.

Până în 2030 trebuie să fim pregătiți. Fiecare la locul lui, prin muncă, unitate, curaj și determinare, dar mai ales prin încrederea că împreună reușim, dărâmând zidurile dintre noi și construind poduri. Este singurul mod în care am reușit vreodată ceva.

Îmi doresc ca până la aniversarea celor 40 de ani de Independență, când fiica mea, Alice, va merge la liceu, să o sărbătorim într-o Republică Moldova membră cu drepturi depline a Uniunii Europene. Și să spunem atunci, sus și tare, că am dus până la capăt năzuința și spiritul Declarației de Independență.