În tumultul global pornit de la nebunia Groenlanda, care a acoperit până și discuțiile și planul de pace pe Ucraina, nu s-a mai văzut anunțul făcut de către Republica Moldova de denunțare a trei acte fundamentale care înseamnă, practic și juridic, ieșirea din Comunitatea Statelor Independente – CSI.
Potrivit Calea Europeană, gestul formalizează o realitate deja prezentă, respectiv stabilită prin referendumul de anul trecut și intrat în Constituția Republicii Moldova, integrarea și drumul european al Republicii Moldova, evident incompatibil cu menținerea în CSI. Mai ales că Ucraina se retrăsese deja iar contiguitatea zonei economice ruse era imposibilă, cum imposibilă a rămas și formula de tranzit de mărfuri în regim liber între Federația Rusă și Republica Moldova.
Din spațiul post-sovietic spre idependența reală consacrată
Rezultatul era unul evident, dar trebuia consemnat juridic. După calmarea valurilor de după referendum și alegerile generale de anul trecut, formalizarea ieșirii din CSI a fost un ritual necesar, o obligație în raport cu drumul european asumat de către Republica Moldova, dar și o necesitate pentru dezvoltarea ulterioară a Chișinăului chiar și numai pentru atragerea investițiilor străine majore și, de ce nu, chiar pentru reintegrarea teritorială pașnică. Dar poate partea cea mai importantă a gestului este cea simbolică: marcarea despărțirii de trecut, de Imperiu, de rămășițele lui, ieșirea din spațiul post-sovietic și consolidarea independenței de stat a Republicii Moldova, cu expresia și exercitarea reală a suveranității de stat.
Comunitatea Statelor Independente a fost soluția post-Gorbaciov pentru a evita implozia deplină a spațiului post-sovietic și a Federației Ruse. În 1991, soluția dizolvării Uniunii Sovietice în state unionale, după înfrângerea din Războiul Rece, a fost evidentă. Dar marea problemă a Occidentului a fost aceea de a bloca perspectiva destrămării mai departe și a imploziei Federației Ruse, problema decurgând din arsenalul nuclear. Deci mai întâi Federația Rusă devenea succesoarea la tratate a fostei URSS, dar mai mult, ea trebuia să preia arsenalul nuclear aflat, după destrânarea din finalul lui 1991/începutul lui 1992 pe teritoriul Ucrainei, Balarusului și Kazahstanului, dar și pe alte teritorii.
Implozia Federației Ruse era prefigurată de republicile etnice care nu înțelegeau de ce statele unionale au vocația de a deveni state independente iar ele, în aceleași condiții – nu și-au dorit niciodată apartenența la Rusia, nu au fost întrebate niciodată, au fost și ele ocupate de Rusia în istorie – nu au această vocație a independenței de stat. De aici episoadele Cecenia-cu arma în mână, cu Djohar Dudaev care a ținut în șah Rusia în două războaie succesive – Tatarstanul – cu contestarea Acordului de Federație, contrar Constituției Ruse – dar și multe alte republici, autonomii, republicuțe etnice, etc, inclusiv chiar Republica Ural, locul nașterii lui Elțîn, noul Țar cu porniri democrate înscăunat la Kremlin.
Problema era ca armele nucleare să poată fi strânse în Rusia – vezi și acordul de la Budapesta pentru garanțiile la adresa Ucrainei, pentru intrarea în Tratatul de Neproliferare nucleară contra garantării de către membrii permanenți ai Consiliului de securitate al ONU a suveranității, independenței și integrității teritoriale(încălcate de Rusia douăzeci de ani mai târziu, la anexarea Crimeii) – și ca Rusia să nu facă implozie pentru ca armele nucleare să nu ajungă la terți, grupări islamiste, naționaliste, radicale. O problemă care astăzi pare să se fi estompat: nimeni nu se va mai opune, în viitor, destrămării Federației Ruse.
Suveranismul real din Republica Moldova este fundamental anti-imperial
Ruptura simbolică de CSI are, în același timp, și o semnificație privind consolidarea reală a independenței de stat a Republicii Moldova, afirmată de Declarația de Independență dar limitată, în fapt, de „suveranitatea limitată” pe care o gândea și o impunea Federația Rusă fostelor republici unionale. Pentru că însăși teoria preeminenței ruse în spațiul post-sovietic, asumarea unilaterală a apărării rușilor, rusofonilor și compatrioților sau lupta pentru menținerea limbii ruse ca limbă oficială de stat în toate statele – sau măcar în formula inedită de limbă de comunicare interetnică – era o marcă post-imperială, post-sovietică, devenită după doctrina Putin din 2003, marcă neoimperială rusă.
Apărarea rușilor, rusofonilor și compatrioților presupunea intervenția directă a Rusiei, sub toate formele(inclusiv militară directă, am văzut) în spațiul post-sovietic în toate statele membre, pentru a impune o categorie de cetățeni ruși și ai fostei URSS cu statut special, inclusiv al celor importați și subiect al migrației pentru a schimba compoziția etnică și a subordona populația lor băștinașă din teritoriile ocupate de Rusia. Cine are îndoieli în privința istoriei URSS post-1945, poate oricând să vadă politicile aplicate astăzi în Crimeea ocupată sau în teritoriile ucrainene ocupate în Donetsk, Lughansk, Zaporoje sau Kherson. Sau în republicile separatiste montate de ruși în perioada orchestrării războaielor înghețate, pe aceeași bază.
Astfel, cei care sunt de etnie rusă sau cetățeni ruși, cei care vorbesc limba rusă – eventual prin alegere, indiferent de originea lor, dar în special coloniștii post-ocupație – sau cei care s-au născut în fosta URSS și succesorii lor intră în categoriile apărate unilateral de Rusia, în contradicție cu regulile statului național independent creat la destrămarea URSS, Mai mult, CSI a fost o formulă intermediară post-imperială pentru a liniști și calma sindromul post-imperial de la Kremlin și a-i da sentimentul că nu a pierdut totul, că încă controlează spațiul pe care l-a ocupat și deținut în cadrul URSS.
Venind în actualitate, o Rusie fără imperiu s-a prăbușit economic, geopolitic, militar și structural, ajungând sub nivelul Spaniei, financiar și ca buget, cu două amendamente, resursele și arma nucleară. Între timp, petrolul și gazele au intrat sub presiune și sancțiuni și nu mai reprezintă argumente de constrângere – aici Republica Moldova a făcut pași importanți de definitorii spre independență, cu toate că dăinuie controlul rus în regiunea nistreană – și armele nucleare sunt vetuste și depășite, în mare măsură, în orice caz aduc Rusia actuală sub nivelul în care SUA să mai dorească vreun acord de control, preocupată în primul rând de China, care tinde spre paritate comparabilă, dar cu armament nuclear ultra-modern, la orizontul lui 2030 sau mai devreme.
Tocmai de aceea soft powerul rus a fost transformat în instrument hibrid, de război cu spectrul larg (full spectrum warfare) și în special pe dimensiune cognitiv informațională, chiar dacă caracteristica Republicii Moldova este cumpărarea de voturi. Forța instituțională și sprijinul extern, din partea statelor europene și democratice, dar în primul rând din partea României, a ajutat la combaterea acestor influențe. Iar ruptura de CSI ca relevanță simbolică reprezintă o realitate a consolidării independenței și suveranității de stat a Republicii Moldova. În sensul marcat chiar de declarația de Independență: independența de stat față de Uniunea Sovietică, respectiv față de Imperiul rus și succesorii acestuia, ca și de tentativele de reconfigurare a unui nou imperiu al Rusiei lui Putin, care încă susține că cea mai mare tragedie a secolului 20 este prăbușirea Uniunii Sovietice.
* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.
