Trei evenimente majore care s-au petrecut în ultimii ani marchează perspectiva neplanificată a reintegrării regiunii transnistrene în Republica Moldova, potrivit unui editorial publicat pe adevarul.ro de Iulian Chifu, președintele Centrului de Prevenire a Conficletelor. Potrivit lui, contextul foarte clar este războiul de agresiune, pe scară largă, al Rusiei asupra Ucrainei care a determinat izolarea regiunii de Rusia și de posibilitatea alternativă a legăturilor altele decât prin aeroportul Chișinău și la nivelul frontierelor cu România. Echilibrul schimburilor comerciale balansase demult către spațiul european, cu precădere cu România, în timp ce cetățenii din stânga Nistrului și-au restabilit, în marea lor majoritate, cetățenia Republicii Moldova și companiile intrând în câmpul legislativ și înregistrându-se la Chișinău tocmai pentru a beneficia de facilitățile de export date de DCFTA, acordul de liber schimb aprofundat și întărit cu UE. Acum candidatura europeană a Republicii Moldova și perspectiva întreruperii aprovizionării cu gaz care să tranziteze Ucraina, la 1 ianuarie 2025, accelerează acest proces.

Chișinău între afirmarea suveranității și asumarea responsabilității în stânga Nistrului

Totuși există și efecte adverse ale unei asemenea perspective: resimțirea la Tiraspol a unei dorințe de utilizare a unei situații dificile pentru a forța sau constrânge reintegrarea poate determina asemenea efecte adverse, tot astfel cum căutarea unor soluții de către Chișinău pentru a sprijini proprii cetățeni din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova creează deschiderea de bună credință și condițiile unui dialog mai degrabă constructiv.

Și Chișinăul oficial dovedește exact acest lucru: după ce Maia Sandu a fost cea preocupată de educația în limba română dar și în limba găgăuză, cu păstrarea bogăției pe care o aduce minoritatea găgăuză, în fața unei administrații locale pervertite și pro-ruse, care încearcă rusificarea regiunii și spolierea ei în scheme personale, tot așa Guvernul de la Chișinău își demonstrează partea de responsabilitate din suveranitate căutând să ofere soluții alternative pentru ca în stânga Nistrului să se poată desfășura viața și activitatea la parametri normali pentru a nu periclita situația cetățenilor de acolo.

Desigur nu este ușor: dacă întreruperea acordului între Ucraina, Rusia și UE este clară – nici UE și nici Ucraina nedorind prelungirea lui – acest lucru nu înseamnă automat că Ucraina își pierde calitatea de stat de tranzit. Desigur, UE are drept țintă 2027 pentru renunțarea completă la gazul rusesc, înlocuit de LNG și de surse de energie verde, dar Ungaria și Slovacia, state fără ieșire la mare și fără surse alternative viabile, în acest moment, (dar și cu guvernări considerate pro-ruse sau măcar anti-ucrainene și eurosceptice) își doresc continuarea acordului.

Însă companii private diverse ar putea considera o asemenea situație a unor acorduri de tranzit în 2025, dacă decizia la Kiev nu este aceea de a bloca total tranzitul oricărei molecule de gaz rusesc. Atunci soluțiile alternative sunt dificil de contemplat și pus în operă, de aici preocuparea Chișinăului pe această direcție. Inclusiv pentru că Moldovagaz, proprietarul conductelor, are un acționariat majoritar Gazprom, sub sancțiuni, chiar dacă operatorul sistemului, Transgaz, este o companie europeană. Dar soluții alternative există, dacă le cauți creativ, dar mai ales dacă ai un spațiu de mișcare.

Cele trei opțiuni: negarea, graba și happeningul

Republica Moldova are trei impulsuri, venite la nivel intern dar și de la specialiști internaționali, fiecare cu beneficiile și costurile sale. Însă pentru toate ar trebui elaborate opțiuni și cântărite cu atenție. Astfel, cele trei variante ar putea fi numite negarea sau ignorarea problemei, graba sau forțarea soluției și happeningul, pregătirea pentru situația în care reintegrarea rapidă vine întâmplător și natural, necăutată de cineva și neforțată, dar obligatorie pentru statul suveran Republica Moldova.

Situația e cu atât mai complicată și mai periculoasă cu cât Republica Moldova nu se ocupă doar cu o asemenea criză, ci administrează numeroase procese, și într-un an electoral extrem de important – alegeri prezidențiale în noiembrie și parlamentare în august anul viitor – și cu integrarea europeană în derulare, în perspectiva deschiderii negocierilor, dar și cu provocările Rusiei în războiul informațional și atacurile hibride, inclusiv prin intermediul grupării Șor, peste care ar putea fi amplificată artificial și o criză găgăuză, cu provocările aferente. Nici situația economică post-pandemie și în contextul războiului nu este una simplă, iar reformele în curs aduc și ele componenta lor de incertitudine, efecte secundare, perdanți și nenumărate provocări.

Astfel, strict la abordarea chestiunilor legate de reintegrarea regiunii nistrene, o componentă majoră a analiștilor și politicienilor optează pentru a ignora, chiar a nega problema. Nu e timp pentru ea, sunt alte probleme, nu știm cum să împărțim acum bugetul și costurile pentru a gestiona și o asemenea problemă. Abordarea pare rațională, doar că realitatea poate trăda o altă perspectivă complicată, respectiv faptul că evoluțiile pot veni natural fără a le provoca pe linia reintegrării teritoriale depline, și dacă nu ești pregătit, nu faci scenarii și planuri și nu cauți soluții din timp, dacă evoluțiile merg în această direcție nu poți funcționa prin ignorarea responsabilităților de stat suveran și să dai vina doar pe Rusia și pe autoritățile separatiste care nu știu să se descurce și aduc regiunea în colaps. E responsabilitatea Chișinăului, de la care nu poate abdica. Nu mai vorbim despre efectele migrației și refugiaților dintr-o regiune care moare economic sau intră în implozie socială.

O a doua abordare prezentă, într-o zonă mai curajoasă și voluntaristă, este cea a oportunității: acum e momentul, Ucraina rezistă și ține Rusia departe și e cazul să procedăm imediat la reintegrare, pentru a valorifica oportunitatea. Nu ne-o iartă nimeni, e lipsă de prevedere dacă ignorăm momentul și contextul. Desigur și această abordare își poate avea propriile merite, dar și efecte secundare majore, ca și probleme nesoluționate: ce se întâmplă cu trupele ruse, cu muniția și cu infrastructura militarist-securistă din regiune? Cum o înglobăm? Cum schimbă asta opțiunea la vot și cum influențează această reintegrare ad-hoc, peste noapte, negândită și neplanificată, drumul european al Republicii Moldova?

Deci și graba strică treaba, în chestiuni atât de complexe și marcate de efecte multiple cu reverberații regionale și securitate majore. Prima opțiune și o formulă pas cu pas care deja se întâmplă la Chișinău este cea mai judicioasă. Cea calculată și optimă, dar fără situația de criză aferentă, care să provoace rupturi. Iată însă că, în condițiile stopării aprovizionării cu gaze ieftine/fără plată din partea Rusiei, e posibil mâine colapsul, iar Chișinăul să fie obligat să gestioneze problema regiunii nistrene cu totul, peste noapte. Mai mult, e posibil ca Rusia însăși să considere că o asemenea situație e utilă pentru a încurca și mai mult Chișinău în drumul său european și a-l aglomera cu încă o sarcină bugetară care să-l copleșească. Ar ajuta la ușurarea propriului buget și la trimiterea resurselor către război.

Situația căderii Transnistriei în responsabilitatea totală a Chișinăului

Desigur, perspectiva căderii bruște a regiunii actualmente separatiste, eventual autonome, în responsabilitatea Republicii Moldova, în brațele și responsabilitatea directă și urgentă a Chișinăului, ridică multiple semne de întrebare. Desigur, contează situația locală, demografia, orientarea politică și opțiunile din regiune – parțial cunoscute și explicit pro-ruse. Dar abordarea pragmatică presupune și o formulă de cooperare cu Chișinăul. Iar pentru Chișinău, prevederea unei asemenea perspective și pregătirea pentru a-i face față, dacă se va întâmpla.

Tiraspolul oficial nerecunoscut are câteva opțiuni: mai întâi, să rezolve singur criza, ceea ce nu poate pentru că nu este o autoritate recunoscută, nu are garanții financiare, are un pasiv extrem de nepotrivit și necredibil; să fugă la Moscova după bani care să compenseze prețul global de piață la gaz, dar de ce ar fi de acord Rusia să o facă? Să producă acțiuni și reacții de provocare la adresa Chișinăului, dar acest lucru poate aduce o stare de tensiune și oricum soluția acolo trebuie găsită, iar poziționarea pe o postură de forță a Tiraspolului în perspectiva unei negocieri obligatorii cu Chișinăul sau încercări de șantaj și de constrângere nu ajută. În final, să coopereze deschis și loial, deci să ceară Chișinăului ajutorul și să găsească o soluție.

Aici e momentul în care, în subsidiar, părțile trebuie să realizeze ce pot și ce nu pot face administrativ pentru cetățeni și companiile din regiune. Aici se va desena argumentația și legitimitatea pentru formula eventuală de împărțire a atribuțiilor între puterea centrală de la Chișinău și cea eventual regională. Dar și aici, e de decis dacă reintegrarea se face brusc și total, sub controlul Chișinăului, dacă va rămâne o administrație locală/regională la nivelul unei autonomii sau dacă formula de tranziție va fi, de fapt, una mixtă. E nevoie de un Guvernator și administrație regională? Poate gestiona criza? Cum se raportează lucrurile la formula unei autonomii și în ce condiții e necesară o administrație regională interimară cu coloratura locală, în continuitate?

#analiza #Iulian Chifu #Moldova #reintegrare #Transnistria

Schimbările climatice fac ca Pământul să devină treptat tot mai rotund, arată un nou studiu. Descoperirea este un semnal al schimbărilor climatice provocate de om, iar urmărirea formei Pământului poate ajuta la înțelegerea impactului real pe care îl au oamenii asupra calotelor glaciare, scrie antena3.ro.

Planeta noastră nu este o sferă perfectă. Din cauza mișcării de rotație, este ușor turtită la poli și bombată la mijloc. Noul studiu arată însă că Pământul se rotunjește într-un ritm tot mai accelerat, în mare parte din cauza schimbărilor provocate de topirea gheții de la poli.

Concluzia se aplică doar părții solide a planetei, pentru că oceanul continuă să se bombeze tot mai mult în zona Ecuatorului.

Studiul, publicat pe 9 septembrie în revista JGR Solid Earth, s-a bazat pe măsurători directe realizate prin sistemul global de navigație prin satelit (GNSS), pentru a urmări cum se schimbă forma planetei de-a lungul timpului. Deși oferă măsurători directe, sistemul are și limite.

De exemplu, există puține stații GNSS în apropierea Polului Nord și a Polului Sud și foarte puține în largul oceanelor, unde trebuie montate pe geamanduri.

Christoforos Kotsakis, profesor de geodezie la Universitatea Aristotel din Salonic, Grecia, a dezvoltat o nouă metodă de analiză a datelor GNSS, care surprinde mai bine schimbările de la suprafața planetei.

Cercetătorul a constatat că, între 2011 și 2015, polii s-au ridicat, iar bombarea de la Ecuator s-a redus, fiecare cu aproximativ un milimetru pe an. Pare puțin, având în vedere că diametrul Pământului la Ecuator este de aproximativ 12.756 de kilometri.

Schimbarea este însă mai mare decât cea din perioada 1997-2000, când Pământul se rotunjea cu aproximativ 0,5 milimetri pe an. Asta înseamnă că, de la un deceniu la altul, ritmul în care se rotunjește planeta crește cu 0,4 milimetri pe an.

Potrivit lui Kotsakis, fenomenul este provocat de topirea gheții de la poli, care reduce presiunea asupra scoarței terestre și îi permite acesteia să se ridice încet, la fel cum aluatul crescut revine la forma inițială după ce apeși cu degetul în el.
În același timp, masa tot mai mare din zona Ecuatorului apasă pe scoarță în acea regiune, reducându-i bombarea.

Există însă și o capcană: dacă luăm în calcul împreună partea solidă a Pământului și oceanul, planeta devine de fapt mai turtită, cu aproximativ 0,8 milimetri pe an, pentru că, pe măsură ce apa se deplasează dinspre poli, oceanul se bombează tot mai mult la Ecuator.

Această „greutate a apei” depășește efectul de rotunjire care are loc în roca de dedesubt.

Alte cercetări au arătat că aceste schimbări încetinesc și rotația Pământului.

Oamenii de știință urmăresc schimbările de formă ale Pământului și prin măsurători ale câmpului său gravitațional, care variază în funcție de masa fiecărei regiuni.

Kotsakis a constatat că datele GNSS și măsurătorile câmpului gravitațional nu se potrivesc perfect, ceea ce arată că forma planetei și câmpul ei gravitațional nu evoluează în perfectă sincronie.

Cele două metode pot fi însă folosite împreună pentru a urmări efectele majore ale schimbărilor climatice, în special topirea gheții din Groenlanda și Antarctica și mișcările variabile ale apei din oceane.