Minele — armă de atac sau mijloc de apărare? Cine trebuie să fie tras la răspundere pentru amplasarea lor? Cum pot fi trase la răspundere statele care nu sunt dispuse să renunțe la mine și le folosesc pentru agresiune militară? Aceste și alte întrebări au fost discutate la conferința internațională „Rethinking the Ottawa Convention 2025” din Croația, la care a fost prezentată și experiența Republicii Moldova.

Retragerea țărilor

În anul 1997, minele antipersonal au fost interzise. Convenția de la Ottawa a devenit o mare victorie a comunității internaționale. Zeci de state, inclusiv Republica Moldova, au aderat la tratat și au început să își distrugă stocurile. Totuși, după aproape trei decenii, în jurul Convenției au reizbucnit dispute. În 2025, și-au anunțat retragerea sau au notificat ONU Estonia, Letonia și Lituania (27 iunie), Finlanda a transmis o notă pe 11 iulie, Polonia a încheiat procedurile parlamentare, iar Ucraina a inițiat procesul de retragere.

De ce își pierde Convenția de la Ottawa actualitatea? Despre aceasta au reflectat reprezentanți ai țărilor care se confruntă direct cu amenințarea minelor — din Azerbaidjan, Ucraina, Republica Moldova, precum și din alte țări ale Europei de Est și din state ale Africii — la conferința „Rethinking the Ottawa Convention 2025”, desfășurată la Zagreb (Croația) în perioada 10—11 noiembrie 2025.

Experiența croată

Alegerea țării gazdă a conferinței a fost simbolică: Croația este una dintre cele mai experimentate țări din lume în deminare. La eveniment a vorbit fostul ministru al apărării al Croației, Luka Bebić. El a reamintit că anume în țara sa pot fi văzute rezultatele reale ale Convenției:

„Croația a fost una dintre primele țări care au aderat la Convenție. Până în 2005 am distrus aproximativ 199 000 de mine antipersonal, păstrând doar câteva mii pentru instruire. Cu toate acestea, o parte semnificativă a teritoriului rămâne contaminată, iar termenul final al deminării este martie 2036. Chiar și pentru o țară care urmează strict Convenția, deminarea rămâne un proces lung, costisitor și tehnic complex. În ultimii 30 de ani, în țara mea 133 de persoane au murit din cauza minelor, iar peste 100 au fost rănite. Aceasta nu este o statistică abstractă — sunt vieți curmate cu mult timp după ce armele au tăcut.”

Potrivit lui Bebić, „din păcate, eficiența Convenției este sub o amenințare serioasă: marile puteri — China, Rusia, India și SUA — nu s-au alăturat, iar o serie de țări europene discută public retragerea. Dacă statele care odinioară promovau dreptul internațional se distanțează, ce semnal transmite aceasta lumii?”

La finalul discursului, Luka Bebić și-a formulat concluzia: „Convenția a fost scrisă pentru o altă epocă. Ea trebuie revizuită și consolidată — cu definiții clare, obligații mai stricte și mecanisme de implementare și finanțare. Croația este gata să își împărtășească experiența și să ajute alte țări, inclusiv Ucraina, dar reformele trebuie să fie globale.”

Ucraina: scară, retragere și disonanță juridică

„Ucraina astăzi este cea mai minată țară din lume”, — cu aceste cuvinte și-a început discursul Boris Nemirovsky, jurnalist german originar din Ucraina. — „Până în aprilie 2025, în țara sa natală sunt contaminate 139–174 mii km² — mai mult de 22% din teritoriu.” Această suprafață depășește suprafața Greciei.

Decizia Ucrainei de a se retrage din Convenția de la Ottawa a devenit un răspuns la această realitate. Deputata Radei Supreme, Anna Skorohod, care a vorbit la conferință, a explicat: „Decizia de retragere a Ucrainei din tratatul de la Ottawa este un pas chibzuit și moral justificat.

Un document care tratează la fel agresorul și victima nu poate asigura dreptatea. Rusia nu a semnat Convenția, dar a minat peste 20% din teritoriul nostru. Convenția nu poate obliga statele nesemnatare să compenseze pagubele sau să participe la curățare. Agresorul nu este legat de reguli, iar apărătorul — da. Aceasta subminează însăși ideea dreptului internațional.”

Inginerul militar și politicianul Yuri Hudimenko a subliniat la conferință: „În cadrul Convenției, Ucraina a distrus peste trei milioane de mine antipersonal. Însă, în timp ce noi ne dezarmam, unele state au ignorat dreptul internațional și au devenit agresori. Se creează un sistem inegal — legi fără constrângere, justiție fără protecție.”

Potrivit lui Hudimenko, „dacă lumea vrea ca dreptul să aibă sens, sunt necesare instrumente de constrângere — mecanisme reale de responsabilizare.”

Participanții ucraineni au ridicat, de asemenea, problema evoluției tehnologice a armelor.
„Au apărut așa-numitele ‘mine zburătoare’, drone explozive, submuniții dispersate de rachete, mine cu declanșare selectivă și muniții reconfigurate. Multe dintre acestea nu pot fi deosebite de resturi sau de drone, iar definiția clasică a minei antipersonal, consacrată în Convenție, nu le acoperă. Nu trebuie să renunțăm la Convenția de la Ottawa — ea rămâne piatra de temelie umanitară — însă trebuie regândită și rescrisă ținând cont de realitățile moderne ale conducerii războiului”, — a menționat Nemirovsky.

Azerbaidjan: viață după ocupație

Experiența Ucrainei este completată de cea a Azerbaidjanului — ambele țări arată că fără responsabilitatea agresorului dreptul umanitar își pierde sensul. Reprezentantul Agenției Naționale pentru Deminare a Azerbaidjanului (ANAMA), Hafiz Azimzade, a relatat la conferință că el însuși a devenit victimă a terorismului minelor:

„În 2021, în timpul inspecției unui puț artezian în districtul eliberat Aghdam, am călcat pe o mină antipersonal și mi-am pierdut piciorul. Nu era o zonă militară, ci un obiectiv de infrastructură civilă. Minele au fost amplasate intenționat, pentru ca victimele să fie civili.” Istoria Aghdamului este un exemplu elocvent al modului în care minele devin instrument de intimidare. Orașul a fost ocupat de forțele armene în 1993, iar peste 30 de mii de azeri au fost expulzați. După revenirea în 2020, s-a constatat că drumurile, fântânile, școlile, cimitirele — literalmente totul — au fost minate. „Oamenii care s-au întors după treizeci de ani nu pot nici măcar să viziteze mormintele strămoșilor fără să-și riște viața”, — spune Azimzade.

Potrivit experților, în Karabah și în regiunile adiacente au fost plasate peste un milion de mine, ceea ce face această regiune una dintre cele mai ‘contaminate’ din lume. Partea armeană a furnizat doar hărți incomplete și inexacte, care acoperă o mică parte din cele 10 mii km² de teritorii minate. Costul deminării complete este estimat la 25 de miliarde de dolari, iar neutralizarea unei singure mine costă între 300 și 1 000 de dolari.

„Prețul nu se măsoară doar în bani — este vorba de vieți omenești, traume și invalidități. Toate cheltuielile pentru tratament și asistență sunt suportate de statul azer, iar cei care au amplasat minele nu poartă nicio responsabilitate. Aceasta este o nedreptate revoltătoare”, — a subliniat specialistul.

Azimzade a reamintit că Azerbaidjanul nu a semnat Convenția de la Ottawa, tocmai pentru că a trăit consecințele ocupației și ale minării masive. Astăzi, spune el, situația necesită nu doar soluții umanitare, ci și juridice: „Experiența noastră arată: agresiunea nu trebuie să rămână nepedepsită. Comunitatea internațională trebuie să se asigure că agresorul compensează consecințele acțiunilor sale — până la ultima mină.”

Republica Moldova: obligațiile îndeplinite — întrebările rămân

Experiența Republicii Moldova arată că, chiar și îndeplinind cu succes obligațiile din cadrul Convenției de la Ottawa, nu se rezolvă problemele globale ale dreptății. Serghei Chilivnic, șeful Centrului de pregătire a specialiștilor EOD, a împărtășit situația actuală: „Republica Moldova și-a îndeplinit pe deplin obligațiile — au fost distruse peste 13 000 de mine antipersonal.”

Totuși, potrivit expertului, realitatea actuală pune sub semnul întrebării suficiența regulilor vechi. „Convenția a omis o problemă cheie — ce facem cu cei care nu au semnat-o. În document sunt prevăzute obligațiile participanților, dar nu este specificat ce responsabilitate revine țărilor care nu s-au alăturat Convenției.”

După cum menționează Chilivnic, Convenția de la Ottawa a fost un pas important în anii 1990 — perioada speranței de după Războiul Rece. Însă astăzi normele ei nu mai corespund realității. „Lumea s-a schimbat, iar regulile vechi nu mai funcționează. Problema a redevenit actuală și trebuie soluționată prin eforturi comune — la nivelul experților și al structurilor internaționale. Indiferent dacă o țară a semnat documentul sau nu, trebuie să existe cadre obligatorii de responsabilitate, astfel încât nimeni să nu poată eluda principiile umanitare universale.”

Africa: moștenirea colonială

La conferință au fost prezenți reprezentanți ai țărilor africane, care și-au împărtășit experiența — și au reamintit că pe continentul african minele reprezintă nu doar o consecință a conflictelor moderne, ci și o grea moștenire colonială. În multe state, câmpurile minate au apărut cu mult înainte de independență: acestea erau frontierele vechilor imperii, unde minele serveau ca instrument de control, nu de apărare. Astăzi, decenii mai târziu, ele continuă să curme vieți și să împiedice dezvoltarea unor întregi regiuni.

În perioada ocupației coloniale, teritoriile mai multor țări de pe continent au fost intens minate — de exemplu, Franța a lăsat aproximativ 11 milioane de mine în Algeria, un milion în Tunisia și 300.000 în Mauritania. Franța a ratificat Convenția de la Ottawa în 1998, însă aceasta nu prevede mecanisme concrete pentru soluționarea problemelor postcoloniale, ceea ce permite Parisului să evite asumarea deplină a responsabilității. Ecourile războaielor coloniale continuă să curme vieți ale civililor în țările care odinioară s-au aflat sub dominația franceză, deși colonizarea s-a încheiat de mult timp.

După cum a menționat Sadeeq Garba Shehu, reprezentant al Comitetului Național pentru Acțiune Umanitară împotriva Minelor din Nigeria, „în multe țări ale Africii câmpurile minate sunt o moștenire a colonialismului”. El a reamintit că de-a lungul frontierelor Tunisiei și Marocului au trecut liniile Morice și Challe (unul dintre cele mai mari câmpuri minate din lume) — „peste 700 de kilometri, unde se aflau între 8 și 11 milioane de mine”. Algeriei i-au trebuit 60 de ani pentru a-și curăța pământul — în 2017 s-a declarat liberă de mine, „aproape în întregime prin efort propriu și cu un sprijin minim din partea Franței, care a instalat aceste mine.”

În același timp, istoria oferă și un exemplu rar de responsabilitate. „Tratatul dintre Italia și Libia din 2008 a arătat că este posibil să acționezi nu doar cu scuze, ci și cu simțul datoriei: Italia a plătit compensații, a investit în infrastructură și educație — a recunoscut prejudiciul moral produs în timpul colonizării”, — a subliniat Shehu. Dar, a adăugat el, „majoritatea puterilor coloniale nu au întreprins nimic pentru a-și curăța minele. Au exportat arme, dar nu responsabilitate.”

Nigeria însăși a trăit propriul trecut minat: după războiul civil din 1967–1970 și conflictul recent cu „Boko Haram”, minele au devenit o amenințare serioasă. În pofida faptului că țara s-a declarat oficial liberă de mine în 2011, „din 2016 peste 3 900 de nigerieni au fost uciși sau răniți de mine și dispozitive explozive improvizate”. Potrivit lui Shehu, aceasta nu este doar o catastrofă umanitară, ci și una economică: minele „provoacă insecuritate alimentară, blochează întoarcerea persoanelor strămutate și creează sărăcie pe viață.”

El a propus crearea unui Fond de reparații coloniale pentru mine, bazat pe principiul „poluatorul plătește”, similar dreptului de mediu: „Cei care au amplasat minele trebuie să participe la distrugerea lor, la reconstrucția infrastructurii și la sprijinirea victimelor. Aceasta nu este caritate — este responsabilitate.”

Poziția din Africa a fost completată de colonelul Mouhamedou Baham Mohamed Laghdaf, directorul Programului de Deminare Umanitară din Mauritania. El a reamintit că problema minelor din țara sa își are originile în conflictul saharian al anilor 1970, când câmpurile minate haotice „au lăsat capcane ale morții în cele mai bogate regiuni ale țării.” Mauritania planifică să devină liberă de mine până în 2028, dacă va primi un sprijin internațional suficient.

„O mină costă cinci dolari, dar deminarea ei — până la cinci sute. Plătim nu doar cu bani, ci și cu vieți omenești, mutilări, traume psihologice și economie paralizată”, — a spus Laghdaf.

El a subliniat că Convenția de la Ottawa „rămâne unul dintre cele mai respectate tratate internaționale, care și-a dovedit eficiența, dar are nevoie de universalizare”: nicio țară nu trebuie să rămână în afara datoriei morale și umanitare.