Ziua comemorării victimelor foametei, marcată anual în Republica Moldova în a treia sâmbătă din aprilie, a fost instituită printr-o hotărâre de parlament abia în 2022. Dar nu e suficient. Este nevoie de asumare instituțională, de educație istorică, de mărturii păstrate și promovate în societate despre cea mai tragică filă a istoriei naționale din toate timpurile. Un popor care își uită martirii nu are viitor, se arată într-un editorial publicat de istoricul Anatol Țăranu pe IPN.

O tragedie uitată, care a frânt o națiune și i-a furat rădăcinile

În istoria Republicii Moldova există o rană deschisă, nevindecată, care continuă să doară aproape în tăcere. Este vorba despre foametea organizată din anii 1946–1947. O tragedie colectivă, în care au murit aproape 200 000 de oameni — victime ale celei mai mari catastrofe umanitare pentru spațiul românesc la est de Prut.

A fost o foamete cu premeditare. Un act de genocid tăcut. O formă de represiune mascată în „secetă”. În realitate, seceta a fost pretextul. În timp ce moldovenii mureau de foame în sate lipsite de orice sprijin, Moscova exporta peste 2,5 milioane de tone de cereale. Un al milion de tone a putrezit în depozite, din neglijență. Între timp, autoritățile sovietice impuneau „cote obligatorii” țăranilor basarabeni în condițiile unei secete crunte, lipsindu-i de rezerve vitale de hrană. Iar cei care îndrăzneau să dosească o parte din recoltă pentru supraviețuirea propriilor familii erau arestați, bătuți, deportați.

Foamea nu alegea. A lovit fără milă în bătrâni, în femei, în copii. Satele au fost golite, gospodăriile – jefuite, școlile – închise. Oamenii își sacrificau animalele, fugeau peste Prut, iar în cazuri extreme – documentate în arhive și mărturii – s-a ajuns la numeroase cazuri de canibalism. Nu a fost o criză alimentară, ci o politică de distrugere a unui popor.

Foametea, ca armă de dominație

Pentru regimul sovietic, Basarabia era un teritoriu recent anexat, un spațiu ostil ce trebuia domesticit prin sovietizare. Iar foametea a devenit instrumentul ideal pentru a zdrobi spiritul românesc, pentru a înfrânge orice formă de rezistență. Oamenii flămânzi nu protestează. Cei disperați nu opun rezistență.

A fost începutul unei rupturi identitare adânci. Foametea a fost urmată de deportări în masă, colectivizare forțată, propagandă agresivă și rusificare culturală. Așa s-a extins peste Basarabia „moldovenismul sovietic” – un construct menit să înlocuiască identitatea românească autentică a basarabenilor.

Spre deosebire de teritoriile din România, unde seceta a fost la fel de cruntă, ea, totuși, nu a dus la exterminarea în masă a populației. Pe când în Basarabia s-a murit pe scară largă, iar aceasta nu a fost o coincidență, ci semn că regimul sovietic a agravat criza în mod deliberat. A fost un test de loialitate, o lecție dată celor care trebuiau să se încline cât mai rapid în fața noului regim.

Tăcerea – continuarea crimei, prin alte mijloace

Ani de zile, acest capitol de istorie a fost acoperit cu o tăcere apăsătoare. În URSS, foametea era subiect interzis. Despre ea nu se vorbea în școli, în presă sau chiar în familie. Tăcerea devenise politică de stat. Abia în perioada perestroikăi au început să apară mărturii, arhivele au început să se deschidă, iar adevărul să iasă la lumină.

Și totuși, în Republica Moldova de azi, acest subiect rămâne periferic. Nu există un consens național asupra acestei tragedii. Politica sovietică de înfometare nu a fost condamnată oficial. Nu există un monument național dedicat victimelor foametei. Este prezentă doar ca episod în manuale, nu e comemorată la justa ei amploare.

În 2007, o inițiativă de condamnare oficială a foametei a fost blocată în Parlament de majoritatea comunistă. Acel episod arată cât de puternică este amnezia istorică atunci când e dublată de calcule politice.

Lecția ucraineană și oglinda noastră

În Ucraina, holodomorul din 1932–1933 a fost asumat ca un moment definitoriu al memoriei naționale. A devenit piatra de temelie a unei identități post-sovietice care a avut curajul să rupă cu trecutul colonial. În Moldova, însă, foametea din 1946–1947 este aproape invizibilă în spațiul public. Prin această uitare, se perpetuează mentalul sovietic, care a negat mereu adevărul.

Foametea a fost mai mult decât o tragedie umanitară, ea devenind o ruptură identitară. A marcat începutul destrămării conștiinței naționale românești din Basarabia. A semănat frica, obediența, confuzia. Ignorarea acestei istorii ne transformă într-un stat fără rădăcini. Cu un trecut amputat. Cu reflexul periculos de a ne justifica călăii, de a adopta complexul Stockholm la scară națională.

Adevărul – formă de eliberare

Este timpul să ne privim istoria în față. Să spunem clar: foametea din 1946–1947 a fost un act de genocid. Un holodomor moldovenesc. Să-i comemorăm pe cei pierduți. Să le spunem numele. Să le aprindem o lumânare. Să transformăm suferința lor într-o lecție pentru viitor. Nu doar din compasiune, ci dintr-o datorie profundă – morală, civică și națională.

Numai adevărul ne poate reda libertatea. Iar fără memorie, un stat rămâne prizonierul propriului trecut și lipsit de viitor.