Natura știe calea cea dreaptă. Deși am trăit mereu convinsă de asta, mi-a fost greu să accept că, timp de 4 ani de căsnicie, natura nu ne oferă un copil și că știe cum e bine. Medici și tratamente, ecografii și teste de ovulație, disperare și sentimente de vină la fiecare ciclu menstrual. Le-am avut pe toate.
După patru ani de așteptări, am rămas gravidă. Pentru prima dată în viață. În dimineața în care m-am ridicat din pat și am simțit cum stomacul îmi vine la gură, am văzut fața lui luminată “iubita, ești însărcinată”. Nu a fost destul testul de sarcină, am sunat pe cineva să îmi recomande pe altcineva și am fugit la ecografie. Mm întrebat de câteva ori dacă sigur – sigur aia e o sarcină.
Peste câteva zile știau toți. Le-am scris și celor cu care nu vorbisem de luni sau ani. Toți meritau să se bucure de fericirea noastră. Eram un superstar în mega-turneu, primeam felicitări și urări de bine. Vorbeam non-stop despre copii și planuri. Serile ne imaginam cum va arăta, cum ne va privi.
Diminețile erau oribile. Din moment ce deschideam ochii, simțeam cum vreau să adorm la loc ca să nu simt nimic. Vomitam dacă mâncam și dacă nu mâncam. Zi de zi simțeam cum vreau să mă ascund și să îmi fie bine. Doar atât.
Apoi a venit primul drum la unitatea de urgență. “Risc sporit de avort spontan” îmi țiuia în urechi și îmi lua pământul de sub picioare. Mă simțeam vinovată: am vrut să nu îmi mai fie rău și acum putem să pierdem copilul pe care l-am așteptat atât. Pentru că eu nu am făcut ce trebuia. Dar ce trebuia?
După una din vizitele la urgență, eu am simțit că am obosit. Trăiam ambii săptămâni de frică zilnică că azi sarcina se poate întrerupe. Îmi era frică să mă mișc prea mult, să râd prea tare, să visez la viața cu copii. La penultima criză am fost internată în spital. Eram în termenul de 15 săptămâni. Am avut contracții și au trebuit oprite. “Lena, noi putem să ne străduim încă. Să îți dăm medicamente, să luăm măsuri. Natura însă încearcă să îți spună ceva. Natura știe.” Uitasem de asta. În febra luptei pentru viața care a început la mine în pântec, uitasem că natura știe mai bine.
A fost dureros să nu mai lupt. A fost sfâșietor să ajungem la spital, pentru că aveam iar contracții. 16 săptămâni. Avort spontan tardiv. M-am simțit golită. Fizic și psihic – eram goală înăuntru. Îmi mângâiam burta și eram gata să accept înapoi tot de ce am vrut să scap. Grețuri, vomă, amețeli. Orice. Plângeam și le spuneam surorilor medicale că vreau copii. Apoi au urmat zile halucinante din care țin minte puține. Ce țin minte cu siguranță este armata de oameni care m-au ajutat. Familia, prietenii, colegii. Oamenii.
A doua zi după avortul spontan am venit la lucru. Peste câteva săptămâni am plecat într-o călătorie cu prietenele și am poposit la aeroport îmbrăcată ca pentru nuntă. Am fost uneori un pic mai mult decât excentrică. a fost modul meu de a jeli. E posibil ca durerile pe care le simțim să fie asemănătoare, dar modul de a le trăi să fie diferit. Avem toți dreptul la asta. Simt recunoștință că viața mea și oamenii mei m-au lăsat să îmi trăiesc durerea așa cum am avut eu nevoie. Fără a judeca. Fără a intra încălțați.
Primeam mesaje despre cum decurge sarcina și expediam răspunsuri că am avut un avort spontan. De la un moment făceam copy paste la text, ca să nu scriu iar și iar povestea. Mi-au scris și m-au sunat femei să îmi spună că și ele au trecut prin asta. Am rămas uimită de frecvența acestor mesaje venită din anturajul meu. Femei care au trecut prin asta o dată sau de multe ori. Care au trecut peste asta sau încă mai suferă pierderea.
Peste trei luni am văzut iar cele două liniuțe. Test de sarcină pozitiv. L-am împachetat frumos și i l-am arătat în viitorul dormitor, în casa noastră nouă. Ne-am îmbrățișat stângaci și firav – să nu speriem fericirea și de data asta. Vorbeam foarte puțin despre sarcină, deloc despre viitorul cu copii. Nu am cumpărat hăinuțe și nu am anunțat pe nimeni. Să nu ne bucurăm prea tare, pentru că atunci durerea doare mai mult.
Ne-am grăbit prea mult să umplem golul și sarcina a fost grea. Însă exact peste un an, pe 25 aprilie, am revenit la spital să îl nasc pe Ianis. La distanța de un an am devenit prima dată mamă. Împreună cu el am reclădit încrederea că natura știe calea cea dreaptă.
Revin uneori mental la ziua în care am avut avort spontan. La acea prima dată când am pierdut sarcina. La frica că ea va destrăma relația noastră. La sentimentele de neputință și nedreptate. Acea pierdere mi-a răpit bucuria completă a celorlalte sarcini. Acea pierdere m-a făcut să fiu uneori prea protectivă cu copiii noștri. Privind în urmă, pot spune că am învățat cât de mici suntem în fața a ceea ce ni se întâmplă uneori.
În acea noapte, a fost o nenorocire să știu că strigătul meu a umplut ca o explozie holul. A umplut inima mea și a lui. A fost o nenorocire să știu că tăcerea lui s-a strecurat prin toate ușile închise. Deși ne separa o ușă, părea să fim la capetele opuse ale durerii – eu mi-am vorbit rănile, el le-a tăcut. Pentru prima dată de când ne cunoșteam, nu mi-a vorbit despre golul pe care l-a simțit. Despre ce a fost pentru el acel moment?
Nu există un final în această poveste. Dar există un nou capitol în care sper ca el să-mi povestească despre pierderea lui din acel hol de spital. Pentru prima dată.
