Degradarea ordinii mondiale arată ca plagă de rugină care mănâncă din interior o construcție ce părea indestructibilă. Ordinea mondială liberală nu cade sub lovitura unui dușman exterior, ci sub aplauzele unei părți dintre propriii ei beneficiari. Iar în acest tablou, Donald Trump și Vladimir Putin nu sunt antiteze, ci piese complementare ale aceluiași mecanism de demolare.

Trump nu este un accident al istoriei, ci produsul unei oboseli democratice. El nu vine să cucerească lumea, ci să o transforme într-o caricatură. Alianțele devin tranzacții, valorile – costuri inutile, iar dreptul internațional – un moft pentru cei slabi. În logica trumpistă, nu există parteneri, ci clienți; nu există reguli, ci doar raporturi de forță. NATO nu mai este o comunitate de securitate, ci o factură prea mare. Suveranitatea nu mai e un principiu, ci un slogan de vânzare.

Putin, în schimb, nu simplifică lumea, ci o întoarce înapoi. El propune o ordine alternativă, una cinică și brutal de coerentă: sfere de influență, state vasale, popoare anulabile. Dacă Trump reduce politica externă la instinct și capriciu, Putin o reduce la violență și frică. Diferența dintre ei nu este de scop, ci de metodă. Rezultatul este același: dezintegrarea normelor care au ținut, imperfect dar funcțional, lumea departe de logica secolului XX.

Între cei doi nu există neapărat o alianță formală, ci o convergență toxică. Trump subminează din interior încrederea în democrație, presă și instituții. Putin demonstrează din exterior că forța brută funcționează. Unul spune: „regulile sunt o păcăleală”. Celălalt adaugă: „iar dacă nu-ți convin, le pot distruge”. Împreună, ei transformă dreptul internațional într-o relicvă și liberalismul într-o slăbiciune ridiculizată.

Paradoxul este că ordinea liberală nu este distrusă pentru că ar fi eșuat moral, ci pentru că a avut prea mult succes și a fost luată de-a gata. A produs pace în Europa timp de aproape șapte decenii și prosperitate, dar nu și recunoștință. A creat libertăți, dar nu și anticorpi împotriva celor care le disprețuiesc. În acest vid intră lideri care promit „măreție”, dar livrează ruină.

Două exemple, aceeași logică: tratatul ca hârtie, forța ca adevăr

Pentru a înțelege cât de asemănător acționează Trump și Putin, este mai util să privim nu la retorică, ci la raportarea lor față de angajamentele internaționale. Nu la declarațiile de presă, ci la felul în care privesc tratatele: nu ca pe obligații, ci ca pe simple conjuncturi revocabile.

Primul exemplu vine din istoria diplomatică a Statelor Unite, dintr-o epocă în care dreptul internațional era tratat ca instrument de stabilitate, nu ca obstacol. La 4 august 1916, în contextul semnării convenției prin care Danemarca vindea Indiile de Vest Daneze Statelor Unite, guvernul american a emis o declarație formală prin care accepta explicit extinderea suveranității daneze asupra întregii Groenlande. Declarația, semnată de secretarul de stat Robert Lansing, nu era un gest simbolic, ci un angajament juridic clar: Statele Unite ale Americii se obligau să nu se opună intereselor politice și economice ale Danemarcei asupra întregii insule.

Contextul face acest act cu atât mai relevant. Doctrina Monroe, formulată în secolul al XIX lea, proclama opoziția fermă a SUA față de orice extindere colonială europeană în emisfera vestică. Groenlanda intra, teoretic, în această zonă de sensibilitate strategică. Și totuși, Washingtonul a ales atunci regula în locul capriciului, tratatul în locul forței. Printr-o semnătură, Statele Unite au recunoscut suveranitatea unui stat mai mic, au creat un precedent de stabilitate și au deschis calea recunoașterii internaționale a Groenlandei ca teritoriu danez. Dreptul a fost mai puternic decât tentația puterii.

Imaginea în oglindă a acestui episod este Memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994. Și aici avem un tratat, semnat de marile puteri ale momentului. Și aici avem un stat mai mic, vulnerabil, care acceptă să renunțe la un avantaj strategic major în schimbul unor garanții. Prin Memorandum, Statele Unite, Regatul Unit și Federația Rusă se angajau să respecte suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, să nu folosească forța militară sau coerciția economică împotriva ei și să se conformeze Cartei ONU. În baza acestui angajament, Ucraina a renunțat la arsenalul nuclear moștenit de la Uniunea Sovietică.

Diferența nu este de context, ci de epocă morală. În 1916, un stat mare accepta să se limiteze printr-o semnătură. În 1994, un stat mare promitea exact același lucru. Într-un caz, angajamentul a fost respectat. În celălalt, a fost încălcat brutal.

Putin a demonstrat că, pentru el, tratatele nu creează obligații, ci doar oportunități temporare. Memorandumul de la Budapesta nu a fost anulat, nu a fost renegociat și nu a fost denunțat juridic. A fost pur și simplu ignorat, ca și cum n-ar fi existat. Aceasta este esența sfârșitului ordinii liberale: nu încălcarea regulilor, ci negarea sensului lor.

Aici se vede asemănarea de fond cu Trump: nu în invazii, ci în felul în care tratează regulile cu dispreț. În logica lui, angajamentele statului pot fi răsturnate după capriciul liderului, tratatele sunt „bune” doar dacă aduc câștig imediat, iar suveranitatea altora devine monedă de negociere. Când vorbește despre Groenlanda ca despre o achiziție imobiliară ratată, Trump nu face doar o figură de stil: el răstoarnă sensul declarației din 1916, transformând un gest de recunoaștere juridică într-o invitație la revendicare.
În ambele cazuri, mesajul este același: lumea nu mai este guvernată de reguli, ci de impuls. Iar pentru statele mici, diferența dintre respectarea unui memorandum și încălcarea lui nu este una teoretică, ci existențială.

Europa prinsă la mijloc. Republica Moldova, la linia de falie

Dacă marile puteri își permit luxul cinismului, bătrâna Europă nu mai are această opțiune. Prinsă între un aliat american tot mai imprevizibil și o Rusie care își revendică, din nou, rolul de „jandarm al Europei”, Uniunea Europeană a ajuns să pară greoaie și indecisă: prea dependentă de reguli într-o lume care începe să le disprețuiască, prea lentă într-un timp care se accelerează brutal. Ezitarea prelungită în privința folosirii — și, cu atât mai mult, a confiscării — activelor rusești înghețate în Belgia este, în acest sens, un exemplu grăitor.

Pentru un stat mic cum este Republica Moldova, ordinea internațională bazată pe reguli nu este un lux intelectual, ci o condiție de supraviețuire.

Această vulnerabilitate nu este una abstractă și nici nouă. Rusia și-a asumat în mod explicit obligația de a-și retrage trupele de pe teritoriul Republicii Moldova la Summitul OSCE de la Istanbul din 1999. Angajamentul nu era unul ambiguu și nici condiționat: retragerea completă a forțelor militare ruse și a munițiilor din stânga Nistrului trebuia să aibă loc într-un calendar clar stabilit. La mai bine de două decenii distanță, acest angajament rămâne neîndeplinit.

Cazul trupelor ruse din Republica Moldova este, astfel, o demonstrație timpurie a modului în care ordinea bazată pe reguli a fost erodată pas cu pas. Nici tratatul, nici semnătura, nici cadrul multilateral nu au fost suficiente pentru a constrânge o mare putere decisă să trateze obligațiile internaționale ca pe simple declarații politice. Exact aceeași logică pe care o regăsim mai târziu în Georgia și, la scară tragică, în Ucraina.

Atunci când tratatele sunt respectate, statele mici au un scut. Atunci când sunt relativizate, ele rămân doar cu geografia. Iar geografia Republicii Moldova nu este una neutră: este o vecinătate marcată de război, de teritorii ocupate și de o prezență militară rusă nerecunoscută internațional.

De aceea, sfârșitul ordinii mondiale liberale nu este pentru Republica Moldova un subiect de dezbatere academică, ci o chestiune de supraviețuire.

Într-o lume dominată de Trump și Putin, statele aflate între Vest și Est nu sunt invitate la masă, ci trecute pe meniu. Iar responsabilitatea pentru acest deznodământ nu va aparține doar celor care disprețuiesc regulile, ci și celor care le invocă în discurs, dar ezită să le apere în fapt.