Șefa Centrului pentru tratarea sunetelor în urechi și sensibilității auditive, Marsha Johnson, încă acum câțiva ani, a început să facă publice date despre o boală pe care ar avea-o unii oamenii și pe care cei mai mulți medici nu o iau în serios. Este vorba despre misofonia.
Prin 1997, la clinica sa pe care a deschis-o pentru a ajuta pacienții care se luptă cu sunetele din urechi, a venit o adolescentă cu tatăl său. Din depărtare.
M-am mirat că au ieșit dintr-o mașină decapotabilă, deși afară era iarna. Am examinat fetița. Avea un auz ideal. L-am întrebat pe tatăl ei: „În ce constă problema?”. El mi-a răspuns că: „Uitați-vă” și și-a dus mâna la gură fiind pe punctul de a-și roade unghiile. Atunci, fata a zbunghit-o afară.
Fizic, ea nu putea să suporte când lumea de alături mestecă.
Inițial, m-am gândit că este vorba despre un caz straniu, însă m-ai târziu s-au mai adresat încă trei pacienți. În mai bine de 15 ani, am avut zeci de pacienți care îmi cereau ajutor, pentru că avea o „ură” față de sunete, cam așa și se traduce „misofonia”.
Cele mai deranjante sunete pentru acești oameni sunt cele scoase din gură, cum ar fi mestecare, smiorcăiala, sforăitul, sorbire.
Uneori, se adaugă și imagini vizuale iritante, cum ar fi respirația străină, mirosirea, bătăi cu degetele pe masă, fredonarea vreunui cântec, zgomotul scos la tipărirea pe tastatură, zgomotul scos de apă curgătoare, chiar și lătratul vreunui câine.
„Am avut o pacientă care nu putea suporta zgomotul frigiderului. Așa că l-a scos tocmai în garaj. Mai târziu și pe soțul ei l-a rugat să-și amenajeze un loc acolo, pentru că el prea zgomotos respira. Soțul său a decis într-un final să divorțeze”, povestește Masha Johnson.
Potrivit acesteia, tratament propriu-zis pentru misofonie nu există. Centrul pe care-l conduce propune însă terapii. Pacienții primesc un aparat pe care-l pun în urechi. Acesta produce un zgomot de fondal.
„Fetița despre care am povestit la început nu putea să suporte sunetele liniștite. Spre exemplu, anume cu tatăl ei mestecă sau își roade unghiile. Dar putea să stea cuminte într-o cantină zgomotoasă de la școală”.
Mai există o presupunere că fiecare om are misofonie, doar că de diferite niveluri. Iată un model prin care poate fi diagnosticată.
- Misofonicul a identificat sunetul iritant, dar nu simte un disconfort.
- Pacientul este conștient că există o persoană care îl enervează lângă el, dar are o anxietate minimă sau nu o experimentează deloc.
- Sunetul iritant identificat de misofonic provoacă disconfort fizic minim, anxietate și iritare. Fără simptome de panică, fără răspuns de luptă sau fugă (adică nu există dorință a corpului pentru a elimina amenințarea).
- Pacientul simte un nivel crescut de disconfort fizic, dar nu demonstrează un răspuns fizic. Poate fi, de asemenea, hipersensibil la stimuli audiovizuali.
- Misofonicul demonstrează răspunsuri minime – încearcă să facă față situației folosind metode neconflictuale: îi cere persoanei stimulatoare să nu mai producă sunetul, acoperă discret o ureche cu mâna, se îndepărtează calm de sursa sunetului. Fără simptome de panică, fără răspuns de luptă sau fugă.
- Pacientul recurge la modalități mai conflictuale de a rezolva situația: își închide deschis urechile, imită persoana iritantă, arată clar că-i iritat.
- Misofonicul se confruntă cu disconfort fizic sever. Primele simptome sunt de panică și reacții de luptă sau fugă.
- Pacientul se confruntă cu un disconfort fizic sever. Are tendința să recurgă la metode conflictuale de rezolvare a situației. Aici, la unii poate fi observată excitarea sexuală necontrolată. Revine constant în imaginația sa la sunetele iritante, uneori săptămâni, luni sau chiar ani.
- Pacientul se confruntă cu un disconfort fizic sever. Apar idei despre violență.
- Misofonicul este pe deplin panicat/furios. Doar datorită voinței și efortului intelectual, se abține să nu folosească violența împotriva persoanei care-l irită.
- Manifestă violența fizică împotriva unei persoane sau a unui animal. Poate fi îndreptată și asupra sa (auto-vătămare).
Sursa: Esquire
