Un copil din 20 va primi, la un moment dat, un diagnostic de ADHD – deficit de atenție/hiperactivitate – arată estimările actuale. Semnele apar în copilărie, intervalul predominant de diagnosticare fiind între 4 și 8 ani, și se păstrează și la vârsta adultă.
Deficitul de atenție și hiperactivitate este una dintre cele mai frecvente tulburări de neurodezvoltare din copilărie. Este rezultatul disfuncției neurologice în procesele asociate cu producerea sau utilizarea dopaminei și norepinefrinei în diferite structuri ale creierului. Cercetările imagistice au pus în evidență diferențe în dezvoltarea creierului între persoanele cu ADHD și persoanele fără această tulburare.
Un copil cu ADHD arată ca orice alt copil, dar se comportă și se manifestă diferit, a explicat psihologul Miruna Jovin.Cauzele afecțiunii nu sunt cunoscute. Potrivit Centers for Disease Control and Prevention (CDC), printre factorii de risc se numără zestrea genetică, expunerea la noxe – plumb, de exemplu – în timpul sarcinii sau la vârste mici; consumul de alcool și de tutun în timpul sarcinii; loviturile la cap și sănătatea mintală a familiei dar și mediul familial.
ADHD include o combinație de probleme persistente, cum ar fi dificultatea de concentrare, agitația continuă și comportamentul impulsiv. Copiii cu ADHD se pot confrunta cu stimă de sine scăzută, relații turbulente și performanțe slabe la școală.
Potrivit Mayo Clinic, simptomele se diminuează uneori pe măsura ce copiii cresc, însă unele persoane nu depășesc niciodată simptomele ADHD.
În jurul acestei tulburări cronice care afectează milioane de copii din toată lumea s-au creat o serie de mituri. Le explicăm pe cele mai importante:
1. „Copilul meu este prea mic pentru a avea ADHD” este unul dintre mituri, potrivit healthychildren.org. Cu toate că mulți părinți consideră că ADHD este o problemă a copiilor de vârstă școlară, semnele și diagnosticul pot apărea încă din etapa preșcolară.
Uneori, chiar și medicilor le este dificil să facă diferența la preșcolari între comportamentul „normal” de unul care sugerează prezența ADHD. Un copil de vârstă mică poate avea în mod firesc caracteristici precum impulsivitatea sau hiperactivitatea care pot fi de asemenea semne ale prezenței ADHD. Un medic pediatru poate evalua intensitatea comportamentelor preșcolarului pentru a ajuta la stabilirea diagnosticului. Tulburarea este diagnosticată atunci când ajunge să afecteze viața de zi cu zi, dezvoltarea și funcționarea firească a unuic copil preșcolar.
2. „E doar leneș, plictisit și fără motivație.” Un copil căruia îi este aproape imposibil să rămână concentrat la clasă sau să îndeplinească o sarcină pe o perioadă mai lungă de timp poate încerca să salveze situația acționând ca și cum i-ar fi lene să o facă. El nu este însă leneș, ci are dificultăți reale de funcționare.
Toți copiii vor să reușească și să fie lăudați pentru munca lor. Dacă astfel de sarcini ar fi ușor de îndeplinit de către copiii cu ADHD și ar oferi feedback satisfăcător, acei copii ar părea la fel de „motivați” ca oricine altcineva.
3. „El e dificil sau – ea e o visătoare cu ochii deschiși – dar asta este normal. Nu-i mai lasă pe copii să fie copii în ziua de azi”. Este adevărat că toți copiii sunt impulsivi, activi și neatenți, uneori la extrem.
Cu toate acestea, un copil cu ADHD este mai mult decât un copil „dificil” pentru părinții și profesorii săi, sau un „visător cu ochii deschiși” care tinde să se piardă în gânduri. Pentru el sau ea, hiperactivitatea și/sau neatenția constituie o adevărată dizabilitate funcțională de zi cu zi. Adică, împiedică în mod serios și consecvent capacitatea de a reuși la școală, de a se integra în rutina familiei, de a respecta regulile în casă, de a menține prietenii, de a interacționa pozitiv cu membrii familiei sau de a evita rănirea.
4. „Tratamentul pentru ADHD îl va vindeca. Scopul este de a renunța la medicamente cât mai curând posibil.” Tulburarea cu deficit de atenție/hiperactivitate este o afecțiune cronică care cel mai adesea nu dispare în totalitate, ci se modifică în timp.
Mulți adolescenți și adulți sunt capabili să-și organizeze viața și să folosească tehnici care le permit să renunțe la tratamentul medical, însă un număr semnificativ continuă diferite forme de tratament și sprijin pe toată durata vieții. Adevăratul scop este ca o persoană să funcționeze bine în fiecare etapă a vieții, mai degrabă decât să întrerupă oricare sau toate tratamentele cât mai curând posibil.
5. „Se concentrează ore întregi la jocurile video. Nu poate avea ADHD.” Tulburarea pune probleme la sarcinile care solicită o atenție stabilă perioade lungi de timp, nu în activități care sunt foarte captivante și stimulative.
Pentru o persoană cu ADHD lecțiile la școală pot fi deosebit de dificil de urmărit, comparativ cu jocurile video pentru că sunt mai puțin stimulative în privința sunetului, imaginii și activității fizice. Majoritatea copiilor cu ADHD sunt diagnosticați în timpul anilor de școală tocmai pentru că cerințele de pregătire, sociale și comportamentale din acești ani sunt foarte dificil de îndeplinit pentru ei.
6.„ADHD este cauzat de o disciplină proastă a părinților. Tot ce are nevoie un copil este o bună disciplină.” ADHD nu este rezultatul unei proaste discipline. Cu toate acestea, practicile parentale pot înrăutăți situația sau, dimpotrivă.
7. Potrivit childmind.org, un alt mit este acela potrivit căruia „fetele nu au ADHD. Doar băieții.” În realitate: copiii pot avea ADHD indiferent de sex. Cu toate acestea, de două ori mai mulți băieți sunt diagnosticați cu ADHD, comparativ cu fetele. Respectiv, 11,7% dintre băieții americani, comparativ cu 5,7% dintre fete, potrivit datelor CDC.
Caroline Mendel, psiholog clinician în Centrul pentru ADHD și Tulburări de Comportament de la Child Mind Institute, a explicat situația prin faptul că, în mod obișnuit, băieții cu ADHD tind să fie hiperactivi, în timp ce fetele, neatente. Copiii care nu pot sta la locul lor în bancă sau îl întrerup pe profesor sunt mult mai vizibili decât cei care stau izolați, a explicat psihologul.
De aceea fetele cu această tulburare scapă mai adesea diagnosticării, chiar dacă au dificultăți la școală și dezvoltă adesea probleme cu stima de sine. Un alt simptom comun observat la fete este labilitatea emoțională, a mai spus Mendel, ceea ce le face să fie extrem de supărate din motive minore.
8. „Copiii cu ADHD depășesc această afecțiune.” Părinții și mulți medici credeau cândva că, pe măsură ce copiii cu ADHD intră în adolescență și apoi trec la vârsta adultă, ADHD lor nu va mai fi o problemă. Dar studii recente au arătat că unele simptome ale ADHD pot persista și în viața adultă în 85% din cazuri.
Unii adulți pot beneficia de utilizarea medicamentelor pentru ADHD toată viața. Alții au demonstrat o îmbunătățire suficientă încât medicația să fie inutilă, în funcție de ocupația pe care și-au ales-o și de capacitatea lor de a reuși în relații și alte activități sociale. Indiferent de circumstanțe, persoanele adulte pot face ajustări în mediul lor, pot profita din plin de propriile forțe și pot duce o viață matură foarte productivă, chiar și atunci când semnele ADHD încă persistă.
