Vitalie Ciobanu
pentru Radio Europa Liberă
De când a început războiul în Ucraina, Republica Moldova este supusă unui tir ostil, din afară și din interior, similar campaniilor propagandistice rusești desfășurate împotriva altor state foste sovietice, dar și asupra Occidentului. Sunt diversiuni al căror scop este destabilizarea socială, tulburarea scenei politice și încurajarea unor revolte populare care să conducă la răsturnarea actualei puteri, ceea ce ar însemna automat și blocarea parcursului proeuropean.
Nerăbdarea, nervozitatea rușilor față de întârzierile în care s-a împotmolit ofensiva lor în Ucraina se traduce prin declarații tot mai contondente. Ministrul rus al apărării Şoigu ordona zilele trecute forțelor militare să intensifice atacurile pe toată întinderea liniei frontului. Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate de la Moscova, lansa pe canalul său de Telegram o nouă „salvă” de vituperări antioccidentale, amenințând cu „Ziua Judecății” pe cei care vor încerca să atenteze la dominația rusească asupra Crimeii.
Declarațiile marțiale ale unor adversari ai actualei guvernări de la Chișinău par a fi ecoul canonadei rusești din câmpurile de bătaie din Ucraina.
Igor Dodon, trimis în mod repetat în arest la domiciliu de o justiție mai degrabă obedientă fostului regim oligarhic decât cu adevărat independentă, într-un interviu acordat unei jurnaliste de la un post TV rusesc, pe care a primit-o la el acasă, a amenințat cu un război civil, în cazul în care Republica Moldova ar fi „înglobată” de România, și a fluturat și spectrul unor tensiuni majore printre găgăuzi și în zona separatistă de peste Nistru, pentru că oamenii de acolo s-ar opune integrării europene. Dar cele mai grave au fost „asigurările” lui Dodon că dacă moldovenii vor fi chemați să lupte împotriva Rusiei, nu vor da curs apelului Maiei Sandu, care va rămâne doar cu o mână de deputați fideli, care să apere o cauză pierdută.
Înainte de a fi scandaloase, afirmațiile lui Dodon suferă de o flagrantă lipsă de logică. Dodon știe foarte bine că moldovenii nu vor declara război Rusiei, ci ar lupta doar ca să-și apere țara de o invazie putinistă. Dodon, așadar, nu se arată deranjat de o eventuală invazie a Rusiei, o găsește firească, legitimă, la fel de acceptabil i se va fi părând și prăpădul făcut de Rusia în Ucraina: orașele distruse, populația masacrată.
Românofobia lui Dodon nu mai miră de mult. Mai interesant este anti-moldovenismul său, pentru că Dodon sugerează – cu aceste declarații – că își dorește desființarea statului moldovenesc, democratic și proeuropean, transformarea lui în gubernie rusească sau într-un satelit pe care să-l conducă marionetele Kremlinului.
Unii observatori au luat în derâdere filipicele lui Dodon, îndemnurile sale la un atac rusesc împotriva Republicii Moldova: „nu contează ce spune Dodon, nimeni nu-l ia în serios”. Alții, indignați, afirmă că libertatea de care se bucură Dodon în arest la domiciliu reflectă teama guvernării de a nu-i irita prea tare pe ruși, sau e felul ei de a face exces de zel cu procedurile. Dar cum am putea calcula efectul negativ al mesajelor pe care le transmite Dodon? Cu adevărat, tristul paradox al democrației constă în faptul că de dragul principiilor sale îi tolerează pe cei care vor să o distrugă. S-a văzut asta și pe la curți mai mari.
Răbufnirile lui Dodon au provocat o discuție despre statutul persoanei aflate în arest la domiciliu. Pentru Dodon e un fel de sanatoriu: el nu-și poate părăsi locuința, în rest are toată libertatea să interacționeze cu exteriorul. Este ciudat că magistrații care au respins a nu știu câta oară demersul procurorilor de a-l muta pe Dodon de acasă în izolator, nu i-au interzis accesul la mass-media și la rețelele de socializare, deși procurorul de caz, Petru Iarmaliuc, invocă practica națională și internațională, după care persoanele aflate în arest la domiciliu nu trebuie să interacționeze decât cu membrii familiei, în caz contrar pot submina mersul anchetei.
Socialiștii și comuniștii refuză să condamne agresiunea Rusiei în Ucraina, de parcă s-ar simți mai datori față de sponsorii lor ruși decât față de propriii alegători și față de obligația morală a oricărui om de a condamna răul. Singura defecțiune în rândurile lor a fost deputata Alla Dolință, care a părăsit recent partidul și fracțiunea PSRM în semn de protest față de eschiva colegiilor săi de a lua o atitudine clară în acest subiect.
O altă „semănătoare de vânt” în Moldova e deputata Marina Tauber, acuzată de escrocherie și spălare de bani în proporții deosebit de mari. Abia revenită din Israel, dna Tauber, chiar la aeroport a făcut declarații sfidătoare la adresa lui Igor Grosu, președintele Parlamentului, care în cadrul unei emisiuni televizate îi îndemnase „părintește”, „cu duhul blândeții”, cum ar spune un duhovnic ortodox, pe ea, Marina Tauber, și pe șeful ei de partid, Ilan Shor, să vină acasă, pentru a răspunde în fața legii. Dornică să se dea în spectacol („nu veți scăpa de mine așa ușor!”), Marina Tauber l-a asigurat pe Igor Grosu că îl va vedea în curând pe Ilan Shor apărând în spațiul public, însă după această experiență teribilă va avea doar 10-15 minute la dispoziție ca să părăsească țara. „A doua venire” a fugarului Shor, vrea să spună războinica sa colegă, se va solda cu o apocalipsă pentru actuala putere.
Mesaje sibilinice, profeții sumbre, surprize devastatoare în pregătire… Sper ca Marina Tuber să fie mai explicită la întâlnirile ei cu procurorii, ca să apuce moldovenii să-și mai tragă sufletul.
