Avocatul Poporului precizează că la etapa actuală nici un angajat din țara noastră nu poate fi eliberat din funcție pe acest motiv. Această declarație vine în contextul în care, în ultima perioadă au apărut semnale privind avertizarea unor angajați cu riscul concedierii, în cazul refuzului vaccinării anti-COVID.
În context, Ombudsmanul notează că în prezent Republica Moldova nu are un cadrul legal care să permită angajatorilor să decidă asupra eliberării din funcție a unui angajat pe motivul refuzului de a se vaccina. Articolul 5 din Codul muncii garantează asigurarea dreptului fiecărui salariat la apărarea drepturilor şi libertăților sale de muncă. Condițiile concedierii unui salariat sunt strict stipulate în art. 86 din Codul muncii, printre care NU se regăsește și cea privind refuzul vaccinării.
Vaccinarea este un drept la sănătate al omului. Conform Tratatului Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, statele trebuie să asigure cetățenilor săi dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mintală. Profilaxia și tratamentul bolilor epidemice este una din garanțiile prevăzute.
De asemenea, în Declarația Universală a Drepturilor Omului se menționează că orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, inclusiv îngrijirea medicală (îndeosebi în circumstanțe precum este COVID-19). Transpus la nivelul Republicii Moldova, asta înseamnă că statul este obligat să protejeze populația sa de orice virus actual și potențial prin tratament, dar și prin imunizare corespunzătoare pentru a preveni îmbolnăvirea în masă.
Deși Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, la 8 aprilie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis o decizie referitoare la obligativitatea vaccinului în cauza Vavřička și alții c. Republicii Cehe. Acceptând că vaccinarea obligatorie este o interferență cu dreptul la respectarea vieții private, Curtea totuși a subliniat că o asemenea interferență servește obiectivului legitim de protejare a sănătății publice. Necesitatea acestei ingerințe în viața privată ar trebui evaluată în lumina obligațiilor pozitive ale statelor de a proteja viața și integritatea fizică a celor de pe teritoriul lor, în ansamblu și nu individual.
În contextul pandemiei de coronavirus o astfel de decizie implementată în Republica Moldova ar obliga în anumite condiții conducătorii instituțiilor, întreprinderilor, organizațiilor, agențiilor, indiferent de forma de proprietate, din unele domenii să îngrădească/să nu accepte pe perimetrul teritoriului său persoane nevaccinate, întrucât (deși discriminatoriu) aceștia periclitează sănătatea publică. Asta deoarece implementarea siguranței întregii populații are prioritate, are o pondere esențială și prevalează în raport cu ingerința în viața privată. Totuși, pentru aceasta este necesar ca legiuitorul să accentueze clar caracterul obligatoriu sau facultativ al vaccinării.
Autoritățile ar putea obliga sau cel puțin încuraja activ vaccinarea pentru anumite categorii de funcționari întru garantarea unei siguranțe tuturor subiecților sănătății publice. O rată ridicată de vaccinare este deosebit de importantă și pentru a-i proteja pe cei care nu au putut fi vaccinați din motive ce țin de contraindicații de sănătate.
Restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți ale cetățenilor poate avea loc în anumite condiții și doar în strictă conformitate cu prevederile art. 54 din Constituție. Astfel, pentru unele sectoare publice și private sau pentru anumite categorii de angajați, încurajarea vaccinării ar putea fi obligatorie, însă numai prin emiterea unor acte normative speciale prin care vaccinarea să fie una din condițiile în vederea relaxării restricțiilor privind exercitarea activității la locul de muncă și protecția sănătății publice. În caz contrar, condiționarea raportului de muncă de efectuarea unui vaccin sau a testării este inoportună, discriminatorie și încalcă flagrant legislația muncii.
Cu referire la cadrul legal, Avocatul Poporului precizează că în prezent există doar Legea ocrotirii sănătății nr.411-XIII din 28 martie 1995, care reglementează organizarea supravegherii de stat a sănătății publice, stabilind cerințe generale de sănătate publică, drepturile şi obligațiile persoanelor fizice şi juridice şi modul de organizare a sistemului de supraveghere de stat a sănătății publice, și Planul Național de Imunizare împotriva COVID-19 emis de Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale. Însă aceste acte nu stabilesc obligativitatea vaccinării pentru a călători, a fi angajat, a participa la evenimente. Conform Planului, statul are drept scop vaccinarea, însă măsurile ce urmează a fi întreprinse întru atingerea acestui scop nu sunt certe. Respectiv, în prezent, cadrul legal al Republicii Moldova prevede că vaccinarea nu este obligatorie.
În context, Maia Bănărescu, recomandă autorităților din diferite structuri ale statului să pună accentul pe informarea corectă a angajaților cu privire la beneficiile vaccinării anti Covid-19, fără a face presiuni pe aceștia.
Nu în ultimul rând, Ombudsmanul face apel către populație să se imunizeze, menționând importanța responsabilității comunitare, responsabilitatea fiecărui cetățean de a contribui la asigurarea securității sănătății publice și de a respecta deciziile specialiștilor în domeniu.
