Cât de mare poate ajunge un fulg de nea

Cercetătorii au studiat cât de mare poate ajunge un fulg de nea.

„În noaptea de 27 ianuarie 1887, o furtună acerbă de iarnă a aruncat fulgi de zăpadă descriși ca „mai mari decât vasele de lapte” peste valea râului Clark Fork, în vecinătatea unei ferme deținute de Matt Coleman, lângă Missoula în Montana, SUA”, spune Cartea Recordurilor.

Aici, distincția dintre fulg de zăpadă față de cristale de zăpadă devine importantă, deoarece aceste formațiuni de zăpadă monstruoase de mărimea unei tavi ar fi putut fi aglomerări de multe cristale de zăpadă zdrobite împreună. Cristalele de zăpadă sunt rezultatul înghețului apei dintr-un gaz (vapor) direct într-un solid (gheață), fără a deveni mai întâi lichid, în timp ce un fulg de zăpadă poate fi orice bulgăre de gheață veche care cade din cer.

Ce spun cercetătorii

Cineva care este foarte familiarizat cu cristalele de zăpadă este profesorul de fizică la Caltech, Dr. Kenneth Libbrecht, a cărui carieră a abordat misterul formării cristalelor de zăpadă în diferite forme.

„A fost un puzzle pe care părea că cineva ar trebui să-l rezolve”, a spus el pentru IFLScience.

„Este o rușine pentru comunitatea științifică că nu știm cum funcționează. Adică, chestia asta cade din cer”.

În cariera sa de peste 20 de ani, studiind cristalele de zăpadă, el a stabilit un model care poate explica de ce temperaturile diferite dau naștere unor structuri distincte, precum și abordând întrebarea „Nu sunt doi fulgi de zăpadă la fel?”, prin crearea a ceea ce el a numit cristale „gemene identice” într-un cadru de laborator.

După ce ne-am uitat la atât de multe, nu este surprinzător faptul că recordul pentru cel mai mare cristal de zăpadă individual este atribuit uneia dintre observațiile lui Libbrecht în sălbăticie. El a găsit un cristal masiv care măsura 10 milimetri de la vârf la vârf. S-ar putea să nu sune atât de mare, dar având în vedere dimensiunea tipică ce are în jur de 2 până la 4 milimetri în diametru, este, de fapt, destul de mare.

La fel ca observarea păsărilor, pasionații de cristale de zăpadă observă fulgii de zăpadă pentru a vedea ce structuri cristaline pot identifica.

Schimbările climatice fac ca Pământul să devină treptat tot mai rotund, arată un nou studiu. Descoperirea este un semnal al schimbărilor climatice provocate de om, iar urmărirea formei Pământului poate ajuta la înțelegerea impactului real pe care îl au oamenii asupra calotelor glaciare, scrie antena3.ro.

Planeta noastră nu este o sferă perfectă. Din cauza mișcării de rotație, este ușor turtită la poli și bombată la mijloc. Noul studiu arată însă că Pământul se rotunjește într-un ritm tot mai accelerat, în mare parte din cauza schimbărilor provocate de topirea gheții de la poli.

Concluzia se aplică doar părții solide a planetei, pentru că oceanul continuă să se bombeze tot mai mult în zona Ecuatorului.

Studiul, publicat pe 9 septembrie în revista JGR Solid Earth, s-a bazat pe măsurători directe realizate prin sistemul global de navigație prin satelit (GNSS), pentru a urmări cum se schimbă forma planetei de-a lungul timpului. Deși oferă măsurători directe, sistemul are și limite.

De exemplu, există puține stații GNSS în apropierea Polului Nord și a Polului Sud și foarte puține în largul oceanelor, unde trebuie montate pe geamanduri.

Christoforos Kotsakis, profesor de geodezie la Universitatea Aristotel din Salonic, Grecia, a dezvoltat o nouă metodă de analiză a datelor GNSS, care surprinde mai bine schimbările de la suprafața planetei.

Cercetătorul a constatat că, între 2011 și 2015, polii s-au ridicat, iar bombarea de la Ecuator s-a redus, fiecare cu aproximativ un milimetru pe an. Pare puțin, având în vedere că diametrul Pământului la Ecuator este de aproximativ 12.756 de kilometri.

Schimbarea este însă mai mare decât cea din perioada 1997-2000, când Pământul se rotunjea cu aproximativ 0,5 milimetri pe an. Asta înseamnă că, de la un deceniu la altul, ritmul în care se rotunjește planeta crește cu 0,4 milimetri pe an.

Potrivit lui Kotsakis, fenomenul este provocat de topirea gheții de la poli, care reduce presiunea asupra scoarței terestre și îi permite acesteia să se ridice încet, la fel cum aluatul crescut revine la forma inițială după ce apeși cu degetul în el.
În același timp, masa tot mai mare din zona Ecuatorului apasă pe scoarță în acea regiune, reducându-i bombarea.

Există însă și o capcană: dacă luăm în calcul împreună partea solidă a Pământului și oceanul, planeta devine de fapt mai turtită, cu aproximativ 0,8 milimetri pe an, pentru că, pe măsură ce apa se deplasează dinspre poli, oceanul se bombează tot mai mult la Ecuator.

Această „greutate a apei” depășește efectul de rotunjire care are loc în roca de dedesubt.

Alte cercetări au arătat că aceste schimbări încetinesc și rotația Pământului.

Oamenii de știință urmăresc schimbările de formă ale Pământului și prin măsurători ale câmpului său gravitațional, care variază în funcție de masa fiecărei regiuni.

Kotsakis a constatat că datele GNSS și măsurătorile câmpului gravitațional nu se potrivesc perfect, ceea ce arată că forma planetei și câmpul ei gravitațional nu evoluează în perfectă sincronie.

Cele două metode pot fi însă folosite împreună pentru a urmări efectele majore ale schimbărilor climatice, în special topirea gheții din Groenlanda și Antarctica și mișcările variabile ale apei din oceane.