- FOTO Maia Sandu, cu discurs la München. S-a întâlnit și cu secretarul general INTERPOL
- Maia Sandu la Munchen: Corupția și proasta guvernare au alungat oamenii din Republica Moldova
- Aflată la München, Maia Sandu a discutat cu Olaf Scholz. Ce subiecte importante au discutat oficialii
Sincronizarea ediției din acest an a Conferinței de Securitate de la München (MSC) cu cea mai gravă criză de securitate din Europa de la finalul Războiului Rece provocată de Rusia a oferit relației transatlantice mai mult decât cadrul de etalare a unei reînnoite unități și a convergenței intereselor comune. Calea Europeană scrie că, desfășurată într-un moment critic pentru securitatea euro-atlantică, cu o Europă aflată literalmente în pragul unui război a cărui declanșare ar aparține exclusiv (i)responsabilității Rusiei, tradiționala adunare a liderilor, instituțiilor și organizațiilor occidentului democratic și lumii civilizate nu numai că ne-a îndepărtat de concluziile amare ale “Westlessness-ului“, ci a reconfirmat că “simfonia transatlantică” virtuală de anul trecut orchestrată de Joe Biden, Angela Merkel, Emmanuel Macron și ceilalți nu a fost o diplomatică zvâcnire a unei alianțe care a garantat pacea, securitatea, prosperitatea și unitatea în Europa ultimelor aproape opt decenii, ci angajamentul de a întări și calibra alianța atlantică la provocările politice, economice, securitare, tehnologice și sociale ale următoarelor decenii ale veacului al XXI-lea.
Un maraton de conversații strategice având în fundal peisajul geopolitic al unei invazii sau unui atac militar rus în Ucraina, Conferința de Securitate de la München a avut loc în timp ce talia mobilizării forțelor militare rusești înrăutățește pe zi ce trece perspectiva că diplomația ar fi piedica trăgaciului.
Boicotată de Rusia prin absență, Conferința de Securitate de la München a tras cortina ediției în care “Westlessness-ul” a fost înlocuit de consensul unității occidentale și în care avertismentul sentimentului de “neputință” (Helplessness) colectivă a democrațiilor liberale a fost un fel de ceas deșteptător pentru era competiției strategice pentru o nouă ordine globală în care am intrat de câțiva ani. Și pentru că în fiecare criză există și o oportunitate, nimic nu se poate compara cu o criză pentru a însufleți și a potența valoarea adăugată a relației transatlantice.
Ca un preambul pentru cele ”3+1″ concluzii ale Conferinței din acest an, președintele MSC din ultimii 14 ani, ambasadorul Wolfgang Ischinger, a primit drept suvenir la momentul retragerii un volum de viziuni diplomatice al cărui motto “Speak softly and carry a big stick book!” reprezintă o adaptare a viziunii de politică externă a fostului președinte american Theodore Roosevelt cu care aproape secularul Henry Kissinger își începe desăvărșita operă “Diplomația”.
Cele “4+1” concluzii propuse ar putea fi adaptate “Speak resolute and carry a big unity“, căci fiecare înfățișare transatlantică din desfășurătorul Conferinței a căutat să simbolizeze dimensiuni aparte ale alianței dintre cele două maluri ale Atlanticului de Nord. Prima zi a aparținut alianței transatlantice de pe axa Washington – Berlin, a doua redutei SUA – NATO – UE, iar cea de-a treia consacrată limbajului puterii pe care Uniunea Europeană trebuie să-l învețe și să-l practice.
1. Consens, unitate și coordonare
Până anul trecut, trecuseră aproape cinci ani din clepsidra relației transatlantice de la cele din urmă discursuri consonante între cele două maluri ale Atlanticului de Nord și de la intrarea într-un roller-coaster, cu momente dintre cele mai tensionate. Discursurile și dialogurile de la MSC 2022 au fost însă de un nivel superior fără precedent în ultimele decenii pentru istoria legăturii transatlantice. Erodată de multe aspecte până la anii administrației Trump – disensiunile privind invazia din Irak dintre anglo-saxoni (SUA și UK) și puterile continentale (Franța și Germania) sau chiar Declarația Summitului NATO de la București din 2008 când SUA doreau să ofere Georgiei și Ucrainei calea spre aderare la Alianță – alianța dintre Europa și Statele Unite ale Americii și-a regăsit cadența, agenda comună și sincronizarea. Iar o dovadă la îndemână, până la unitatea cu care tratează Rusia, este dezamorsarea relativ rapidă a celei mai recente crize diplomatice transatlantice, când SUA și Regatul Unit au creat o alianța de securitate AUKUS cu Australia, ocolind fără memento Franța și ceilalți parteneri din Uniunea Europeană care lansau propria lor strategie pentru Indo-Pacific și contracararea influenței Chinei.
Faptul că în paragraful de mai sus am menționat Declarația NATO de la București ne întoarce la una dintre originile acestei crize și la cascada de acțiuni revanșarde ale Rusiei, cu războiul ruso-georgian la patru luni de la summitul aliat din România, cu ocuparea ilegală a Crimeei și cu sprijinirea separatismului în bazinul Donbas din estul Ucrainei. Treptat, Occidentul a cunoscut acel modus operandi al conflictelor prelungite care, din punct de vedere juridic, plasează zona geografică dintre NATO și Rusia într-o delimitare, fie gri, fie de tipul sferelor de influență după care Moscova tânjește.
Fiecare discurs și intervenție transatlantică pe scena Conferinței de la München a avut același sens, iar structurile cuvântărilor au fost similare. Rând pe rând, șeful diplomației americane, secretarul general al NATO, președinta Comisiei Europene, vicepreședinta Statelor Unite și președintele Consiliului European au aplicat un silogism politic în care diferitele concluzii precum “mai multă prezență NATO pe flancul estic”, “mai multă unitate între SUA și Europa”, “cimentarea alianței transatlantice”, “set de sancțiuni severe și fără precedent” sunt deduse din premisele acțiunilor agresive ale Rusiei, care a avansat cereri de garanții de securitate sub forma unor pretenții care aduc atingere securității euro-atlantice și care a comasat cea mai amplă desfășurare de forțe de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial la câteva sute de kilometri de flancul estic al Alianței Nord-Atlantice și al Uniunii Europene.
2. La capătul răbdării strategice. Viraj cu tot arsenalul politic în pilonii regimului Putin
Mesajul Occidentului este cât se poate de limpede. SUA și Europa nu mai acceptă, indiferent de costurile economice, acest modus operandi post-Război Rece al Rusiei. Fie regimul de la Kremlin se potolește, fie va fi aruncat în irelevanță fără ca NATO, Statele Unite și Europa să facă altceva decât să-și apere valorile, economiile și societățile. La Conferința de la München, toți interlocutorii transatlantici au pendulat între prudența afirmațiilor și avertismente exemplificate ale măsurilor draconice de pe urma cărora Rusia ar putea suferi dacă atacă Ucraina. Chiar și această pendulare cu tact a reliefat că această triadă de “consens, unitate și coordonare” a produs un manual de măsuri pe care Occidentul le va adopta cu fiecare pas în plus pe care Moscova îl va face către Ucraina.
Toți liderii transatlantici au expus aceeași abordare multifațetată: 1) dialog diplomatic până la primul trăgaci sau vârf de bocanc militar rus în interiorul Ucrainei; 2) pachet vast și sever de sancțiuni – dacă președintele Vladimir Putin dă ordinul de atac – precum decuplarea Rusiei de la instituții financiare, privarea industriei rusești de componente de import esențiale, transformarea gazoductului Nord Stream 2 într-un proiect complet nefuncțional, urmărirea, anchetarea și înghețarea fondurilor și companiilor oligarhilor ruși, sancționarea oficialilor din anturajul președintelui Putin; 3) o continuă ranforsare a prezenței militare de apărare și descurajare pe flancul estic, ceva mai mult decât contrar a ceea ce a solicitat Rusia, anume retragerea militară a NATO din țările care au aderat la Alianță după 1997.
Dar acest manual de sancțiuni este însoțit de un al doilea care arată nu numai gravitatea situației, ci disponibilitatea Europei și solidaritatea Statelor Unite de a nu permite Rusiei să retraseze granițele și să încalce normele internaționale prin folosirea forței. Acesta se referă la pregătirea Uniunii Europene pentru efectele sancțiunilor care vor fi impuse Moscovei, de care Europa depinde în proporție de peste 40% pentru aprovizionare cu gaze naturale, și atât președinta Comisiei Europene, cât și președintele Consiliului European au asigurat că UE este pregătită să gestioneze aceste efecte. Washington-ul și Bruxelles-ul au început planificările de urgență pentru a asigura alimentarea energetică și securitatea aprovizionării pentru întreaga UE, transporturile de gaz natural lichefiat din SUA, cel mai mare producător mondial, prin apele Atlanticului de Nord, către Europa sunt în plină desfășurare, iar SUA și Comisia Europeană poartă discuții cu actori precum Qatarul sau alte state bogate sau deținătoare de rezerve de hidrocarburi pentru a furniza alternative energetice Europei.
3. Personalizarea agresorului – Rusia Kremlin
Atunci când securea Războiului Rece a fost îngropată de Bush senior și Gorbaciov în Marea Mediterană, în largul apelor teritoriale ale Maltei, pentru a permite istoriografiei să consemneze “De la Ialta la Malta”, NATO a rămas unicul bloc politico-militar ce a supraviețuit confruntării bipolare, chiar dacă prestigioși specialiști americani ai “școlii realiste” de relații internaționale, precum John Mearsheimer, invocau demersul următor al dizolvării Alianței pentru că dispăruse inamicul comun. Dar natura politică a NATO i-a justificat supraviețuirea într-o lume în care superioritatea unipolară americană avea premisele unei proiecții a valorilor democratice în lume. Până când momentul unipolar al SUA a fost zguduit de atacurile de la 11 septembrie 2001, iar laitmotivul fondator al NATO – clauza de apărare colectivă – a fost declanșat în premieră. Și până când inamicul tradițional a revenit în rolul său. De altfel, în timeline-ul celor 31 de ani de când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, în ultimii 14 ani Rusia a revenit la practica sferelor de influență, încălcând suveranitatea și integritatea teritorială a statelor din vecinătatea sa europeană.
Totuși, ceea ce am putut observa la München este o personalizare a agresorului. În 2020, când opoziția democratică din Belarus a aprins flacăra speranței scăpării de sub dictatura lui Aleksandr Lukașenko, Uniunea Europeană s-a mobilizat pregătind un plan pentru un Belarus democratic și operând o distincție clară între regimul de la Minsk și măsurile restrictive aplicate acestuia și poporul belarus.
Rând pe rând, pe scena Conferinței, liderii occidentali prezenți au pus reflectoarele pe Kremlin și locatarul palatului prezidențial de la Moscova, Vladimir Putin, plasând pe umerii regimului care conduce Rusia cu mână de fier din 31 decembrie 1999 responsabilitatea declanșării unui conflict armat în Europa.
4. Competiția către o nouă ordine globală. De la disputa Occident – Rusia la confruntarea sistemică dintre democrații și autocrații
Faptul că această “criză a Rusiei”, după cum a denumit-o titulara portofoliului de politică externă în noul guvern federal de la Berlin, a rulat pe tot parcursul Conferinței nu înseamnă că tema mainstream a relațiilor internaționale în următorii ani a căzut într-un punctual con de umbră. Singurul reprezentant al unui regim autocrat care s-a adresat Conferinței de Securitate de la München a fost ministrul de externe chinez Wang Yi, într-un semnal că deteriorarea severă a relațiilor dintre democrațiile liberale și Beijing încă nu s-a produs.
Astfel se produce și distincția majoră a ciocnirilor sub-sistemice și sistemice, precum și completarea decupajului cu care a fost secționat aproape fiecare discurs occidental la München.
Disputa dintre Occident și Rusia are multiple componente, de la securitate și militare la politice, economice și ideologice, dar este dominată de un caracter regional specific cu potențialul unui ricoșeu asupra întregii stabilități globale. Confruntarea cu China, după cum a fost sintetizată anul trecut la München de Joe Biden, este bătălia pentru secolului al XXI-lea între democrații și autocrații, unde democrațiile înseamnă Occidentul transatlantic și țările like-minded din Asia-Pacific și unde Beijingul reprezintă forța predominantă care contestă ordinea liberală democratică.
Paragraful anterior întregește și preocupările pe care liderii transatlantici le-au rostit în capitala Bavariei, iar cel puțin doi dintre ei – șefa Comisiei Europene și șeful diplomației UE – le-au formulat explicit, referindu-se la declarația comună anti-occidentală pe care președinții Chinei și Rusiei au semnat-o recent și în raport cu care liderii instituționali europeni au decis să se poziționeze, calificând-o un “manifest revizionist” al ordinii mondiale.
Această bucată lipsă din puzzle explică și importanța celorlalte mesaje pe care Occidentul le-a transmis la München, precum faptul că NATO rămâne piatra de temelie a securității europene, iar eforturile apărării europene vor veni numai în completare, precum sinergia dintre proiectele de conectivitate Global Gateway (UE) și Build Back Better World (SUA), agenda comună transatlantică pe teme de energie și tehnologie, asumarea Busolei Strategice a UE, a unei noi declarații de cooperare UE – NATO și a noului Concept Strategic al NATO.
