Astronomii spun că au rezolvat misterul uneia dintre cele mai strălucitoare stele din cerul nopții, care brusc a început să se stingă acum un an de zile. Pierderea luminii uriaşei stele Betelgeuse a fost cauzată de un nor de praf asociat cu răcirea suprafeţei acestui corp ceresc, care bloca 70% din luminozitate. Însă datele sugerează că această stea va continua să lumineze Universul.

Această „supergigantică roşie”, una dintre cele mai strălucitoare din galaxie, este vizibilă cu ochiul liber în constelaţia Orion.

Timp de cinci luni, din noiembrie 2019 până în martie 2020, ea a pălit în mod dramatic, pierzându-şi 70% din luminozitate, pe care a redobândit-o între timp.

Imaginile captate cu Telescopul Hubble (NASA/ESA) vara trecută au indicat o potenţială cauză: ejectarea de către această stea a unei cantităţi mari de materie, care ar fi dus ulterior la formarea unui nor, răcindu-se la contactul cu vidul interstelar.

Nu este, însă, atât de simplu, conform concluziilor echipei internaţionale de astronomi, publicate miercuri în jurnalul ştiinţific Nature. Deoarece oamenii de ştiinţă nu au exclus faptul că scăderea luminozităţii lui Betelgeuse rezultă pur şi simplu din existenţa unui punct mai rece şi, prin urmare, mai puţin luminos, la suprafaţa stelei.

„Am concluzionat că «marea pălire» a fost rezultatul combinaţiei acestor două fenomene”, a declarat pentru AFP Miguel Montarges, astronom şi autor principal al studiului, care a folosit Telescopul Foarte Mare al Observatorului European Austral (ESO), din Chile.

Betelgeuse „a emis un nor de gaz, care a început să se îndepărteze”, a precizat specialistul de la LESIA-Observatorul din Paris (PSL). „O reducere a luminozităţii la suprafaţa stelei a cauzat scăderea temperaturii sale, permiţând gazului să formeze praf, care a ascuns lumina stelei”, a explicat el.

Astronomii au presupus la momentul respectiv că evenimentul prefigura un sfârşit iminent al acestei supergigante. Un calificativ ce descrie masa ei, de 20 de ori cât cea a Soarelui, şi o rază de 900 de ori mai mare. Dacă Betelgeuse s-ar afla în locul Soarelui, planeta noastră ar fi localizată în interiorul stelei.

Însă, „cu cât o stea este mai mare, cu atât existenţa sa este mai scurtă”, a amintit Miguel Montarges. Infinit mai mult. Cu o vârstă de doar 8 milioane de ani, „ea este deja pe moarte, în timp ce Soarele nostru, care va fi încă aici peste câteva miliarde de ani, a văzut-o născându-se şi o va vedea cum moare”, conform Agerpres.

Într-o zi steaua va dezvolta un miez de fier

Dar de ce i se prezice dispariţia? Deoarece schimbarea culorii sale, de la albastru (pe care a avut-o în „floarea vârstei”) la roşu (cu nu mai mult de 100.000 de ani în urmă) semnalează epuizarea stocului de hidrogen disponibil pentru fuziune pentru a trăi.

Steaua mai are şi alte resurse de ars, cum ar fi heliu şi alte elemente, precum carbonul. Aceste fuziuni, însă, vor deveni din ce în ce mai rapide. Şi, într-o zi, „steaua va dezvolta un miez de fier, un element extrem de stabil”, pe care nu îl poate consuma, a explicat Miguel Montarges.

Odată cu încetinirea bruscă a fuziunii, nucleul se va prăbuşi în sine, într-o fracţiune de secundă, urmat cu întârziere de învelişul stelei, care va „sări” de pe ea înainte de a exploda cu o strălucire ca o galaxie – o supernovă, un eveniment pe care niciun om nu a putut să-l observe cu ochiul liber în Calea Lactee de secole.

Până atunci, Betelgeuse va continua să elibereze o cohortă de atomi şi molecule de materie în spaţiu. „Suntem făcuţi din praf de stele”, a spus astrofizicianul Hubert Reeves. Deoarece, după cum a amintit Miguel Montarges, dintre sutele de elemente chimice care alcătuiesc lumea noastră, „zece au fost create de oameni, însă toate celelalte sunt de origine cosmică”.

Supergigantele „pot exploda fără avertisment”, a subliniat astronomul, care se îndoieşte însă de iminenţa sfârşitului stelei Betelgeuse, deoarece ea a pierdut doar câteva procente din masa sa. În timp ce o altă supergigantă roşie, VY Canis Majoris, care a pierdut aproape o treime, ar putea oferi un spectacol orbitor pe cer peste „câteva secole sau milenii”.

#galaxie #stea

Marte nu este o planetă moartă: noi semne de activitate vulcanică au fost detectate pe „Planeta Roșie”, a cărei suprafață găzduiește cei mai mari vulcani din Sistemul Solar, ceea ce sugerează posibilitatea de apariție a vieții, informează AFP.

„Vulcanismul pe Marte a început în urmă cu 4,5 miliarde de ani și se observă, prin datarea lavei, că rata de erupție a scăzut mult de 2 miliarde de ani încoace, deși cele mai recente erupții au o vechime de câteva zeci de milioane de ani”, a explicat Daniel Mege de la Centrul de Cercetări Spațiale din cadrul Academiei Poloneze de Științe, cercetător la Universitatea Berna din Elveția și autorul principal al unui studiu publicat joi în revista Sciences Advances. Ar fi oare Marte, așadar, pe cale „să adoarmă” din punct de vedere vulcanic?

Pentru a afla mai multe informații, o echipă internațională, condusă de Alexander Trokhimovskiy de la Institutul de Cercetări Spațiale din cadrul Academiei de Științe din Rusia, a contribuit la apropierea ‘observațiilor geologice de observațiile atmosferice’, a subliniat Daniel Mege, scrie Agerpres.

Clorură de hidrogen

Pentru a răspunde acestor întrebări, oamenii ar trebui să călătorească pe Marte și să se apropie de Alba Mons. Pe suprafața din jurul acestui vulcan gigantic, al cărui crater are o circumferință de 1.600 de kilometri, au fost reperate fisuri ce datează din urmă cu 1 milion de ani – un interval infim prin prisma timpului geologic.

În același timp, la doi kilometri deasupra acestor fisuri, în atmosfera marțiană, sonda spațială Trace Gas Orbiter (TGO) din misiunea ExoMars a Agenției Spațiale Europene (ESA) a măsurat concentrația clorurii de hidrogen, un gaz de origine vulcanică.

În atmosfera marțiană, prezența acestui gaz variază în funcție de anotimp: concentrația atinge nivelul maxim în timpul iernii din emisfera nordică, apoi dispare aproape complet în timpul verii – un fenomen cauzat, cel mai probabil, de ciclurile prafului și ale apei de pe „Planeta Roșie”.

Însă oamenii de știință au detectat o excepție de la acest tipar: concentrații mari de clorură de hidrogen au fost măsurate și la începutul verii, deasupra unor fisuri vulcanice de pe pantele vulcanului Alba Mons.

„Colegii noștri care se ocupă de studierea atmosferei nu reușeau să explice această concentrație prin modelele chimice”, a dezvăluit Daniel Mege.

Acest specialist în geologie și planetologie s-a folosit atunci de „intuiția sa de geolog”.

Pe Terra, atunci când sunt analizate cele mai abundente gaze dintr-un vulcan activ, sulful este primul descoperit, abia apoi urmează clorura de hidrogen, în cantități mai mici. „Însă acest raport se inversează în perioadele de repaus ale vulcanilor”, a subliniat Daniel Mege.

„Mai știm, de asemenea, grație meteoriților marțieni căzuți pe Terra, că magma marțiană este de patru ori mai bogată în clorură decât magma terestră”, a adăugat el.

Încă din acest stadiu al cercetărilor, o concluzie se impune: cercetătorii tocmai au detectat un semnal al vulcanismului latent.

„Marte nu este o planetă moartă din punct de vedere geologic în profunzimile sale, ci se află pur și simplu în stare de somn”, a rezumat ESA într-un comunicat.

Circulație hidrotermală

Această concluzie deschide noi perspective legate de apariția vieții pe Marte, o chestiune care preocupă comunitatea științifică de multă vreme.

Atmosfera planetei Marte este extrem de ostilă vieții terestre, atât din cauza temperaturilor scăzute, cât și a radiațiilor ridicate. Însă situația ar putea fi diferită sub scoarța marțiană.

„Atunci când ai un sistem magmatic, există o circulație hidrotermală care se declanșează. Este vorba despre apa caldă din adâncime, vapori care urcă prin fisuri până la suprafață. De altfel, într-un astfel de cadru noi credem că viața a apărut pe Terra. Avantajul acestor sisteme hidrotermale este că poți avea condiții de temperatură, de presiune, care sunt stabile în timp și independente de ceea ce se petrece în atmosferă. Or, scoarța marțiană și scoarța terestră au aproape aceeași compoziție, același tip de roci. A fost nevoie de doar câteva milioane de ani pentru ca viața să apară pe Terra, putem să ne imaginăm că același lucru s-ar putea întâmpla și pe Marte”, a sugerat Daniel Mege.

„Marea întrebare de acum înainte este următoarea: oare această viață a putut să se dezvolte și să se mențină pe termen lung, chiar până în zilele noastre? Răspunsul, așa cum se întâmplă adeseori, va veni odată cu trecerea timpului”, a concluzionat autorul principal al studiului.