Vara mea locuiește într-un orășel din nordul Republicii Moldova. A terminat un colegiu pedagogic, dar nu a vrut să fie învățătoare nici când a intrat, nici când a terminat colegiul. Apoi a făcut un colegiu culinar. Dar s-a plictisit foarte repede de torturi și alte zăbave dulci. Unicul lucru pe care l-a îmbrățișat fără rezerve a fost și este dragostea față de Dumnezeu. Înțeleg. Atunci când nimic nu-ți place, într-un târg de provincie unde lumea a încremenit în secolul trecut, doar un lucru care nu poate fi pipăit, văzut sau auzit poate să te atragă. Mai ales că acest hobby e plin de călăuze.
Vorbim periodic la telefon.
Îmi spune că fiul său, Sașa, s-a angajat de o lună la o fabrică. Care produce huse pentru industria auto. Am felicitat-o. Sașa și-a căutat și el mult timp vocația. Ba a fost cizmar pentru o lună de zile, ba a lucrat într-o fabrică de mobilă din Polonia pentru o juma de an, ba a fost în construcții la Moscova pentru două luni de zile. Visul lui cel mare era să devină vameș la Criva. Știa că vameșii se angajează prin pile. A încercat în fel și chip. Dar pilele lui erau mici. Sau visul nu era atât de neclintit, încât a ajuns la fabrica de produs huse auto de la Briceni. Spre deosebire de maică-sa Dumnezeul lui Sașa nici măcar nu e vameș.
Vară-mea este îngrijorată de noul loc de lucru al lui Sașa. La intrarea la serviciu și la ieșire lucrătorii sunt obligați să-și scaneze degetele. „Tare mă tem că o să-i bage un cip în corp și bietul băiat va fi nevoit să umble toată viața cipat.” Încerc s-o liniștesc. „E o metodă de a duce evidența. Nu e nimic extraterestru.” Parcă se liniștește. Apoi: „Ce părere ai despre vaccin anti-covid? Te vei vaccina?” „Sigur mă voi vaccina, dacă va ajunge vaccinul pe la noi.” „Dar eu n-o să mă vaccinez! Categoric! Eu nu sunt cobai.” „Angela, vaccinul va ajunge la noi când deja toată lumea va fi vaccinată. Noi vom fi ultimii. Nici cobai nu putem fi. Eu am trecut printr-un covid foarte dur, am sechele care trebuie să le duc cu mine cel puțin un an de zile. Am prieteni care au murit de covid.”
Argumentele mele au lăsat-o rece. Îmi povestește că la începutul verii, bănuiește, că a avut și ea covid. De un an de zile s-a angajat dereticătoare în birourile Moldova-Gaz din orășel. Lucrează trei ore pe zi, după masă. Toți angajații de acolo au avut covid. N-a purtat mască niciodată. Nu poate respira cu ea. „Eu doar lucrez fizic. Cum să respir?” Lucrătorii din birouri au atenționat-o că folosește prea mult clor la spălatul podelelor. E prea înțepător mirosul. Ea zice că nu a simțit niciun miros. Așa a aflat că i-a dispărut mirosul. A avut niște frisoane. Dar a băut ceaiuri. A mers la lucru în continuare. A spălat podelele cu clorul pe care nu-l putea mirosi. Bănuiește că a avut covid. Dar asta doar ca să mă liniștească pe mine. Să fie solidară cu covidul meu. Vară-mea, am uitat să zic de la bun început, este un om bun. Dacă eu nu aș fi avut covid, atunci nici ea, cu siguranța, n-a avut covid. A avut doar o răceală simplă. A umblat la lucru, la magazine, la biserică, în transportul public.
O întreb dacă nu vrea să-și schimbe preotul. Și-mi dau seama că în acel orășel de provincie, unde unicele locuri de muncă sunt la primărie, la Moldova-Gaz, la vamă, la poliție, la grădiniță, la școală și la rețelele electrice, există doar o singură biserică. Cu un preot. Care la fiecare slujbă le spune enoriașilor că satana și Bill Gates cipează oamenii, au inventat covidul special ca să poată introduce prin vaccin cipuri. Ca toată lumea să fie urmărită.
