Nimic nu prevestea necazuri la Erevan… Mai ales în lumina retoricii triumfătoare celui mai mare strateg al străvechii națiuni, secretar al Consiliului de Securitate armean – Armen Grigoryan, care prevedea o rezoluție totală între pereții Consiliului de Securitate al lumii. Mai mult, Grigoryan a ridicat ștacheta atât de sus, definind semnificația rezoluției Consiliului de Securitate al ONU care ar condamna dreptul Azerbaidjanului de a-și exercita controlul asupra propriului teritoriu – în cazul dat, coridorul Lachin – ca fiind o sarcină de nivel național, evitând astfel căderea disperată și rușinoasă a propriei sale țări. Armenia a căzut odată cu Franța macronistă, care își pierduse strălucirea imperială de odinioară, degradând până la regimul grotesc „Vichy”. Un zbor în abis, Armenia agață strâns de mâna Franței, scrie Haqqin.az.

O noapte neliniștită în Jermuk

Nimic nu prevestea necazuri pentru succesul vestit al Erevanului bazat pe noul avanpost pro-occidental (avanpostul care, încă de la Congresul de la Berlin, s-a revopsit și și-a schimbat flagurile), dar în primele ore ale zilei de 30 decembrie, ziarele armenești erau pline de declarații alarmante din Jermukul încețoșat.

Cabinetul strategului Armen Grigoryan a dezvăluit în grabă informații confidențiale de la întâlnirea lui Pashinyan cu ambasadorii armeni din țările occidentale. Premierul armean le-a povestit cu amărăciune diplomaților săi despre ultimul îndemn al lui Macron: să nu se rupă de ruși și să rămână în OTSC. Franța nu va putea ajuta și nu-i poate asigura securitatea Armeniei! Veștile proaste care s-au abătut asupra Erevanului au fost un semn rău – o uvertură tragică al evenimentului principal. Macron a înșelat complet așteptările lui Pashinyan, eșuând în „munca de o viață” a proiectului „drumului vieții” în Consiliul de Securitate al ONU, diplomații săi nereușind să asigure adoptarea rezoluției mult promise și mult așteptate privind drumul Lachin.

Eșecul grotesc al „marii puteri”

Așadar, „marea putere” a suferit al treilea eșec grandios și epic în chestiunea Karabakh pe principala scenă politică a lumii. Prima dată când Azerbaidjanul i-a dat peste nas principalului rezident al Palatului Elysée a fost în apogeul celui de-al doilea război din Karabakh, când Macron neputincios, amintind de Daladier, emasculat de Hitler, s-a agățat de Liga Națiunilor, pardon, de Consiliul de Securitate al ONU, ca de un colac de salvare.

Dar Parisul, care nu merită atâtea mențiuni, a fost lăsat într-o singurătate umilitoare, la fel ca în zilele de septembrie fără precedent de fierbinți ale anului ce trece, în timpul luptelor aprinse la graniță între Azerbaidjan și Armenia în încercarea de a reînvia și de a activa un mecanism de confruntare dintre SUA și Rusia al Consiliului de Securitate care fusese abandonat încă de la Primul Război Rece.

În mod neașteptat, pe agenda Consiliului a apărut o „Scrisoare din partea reprezentantului special al Armeniei la ONU”. Diplomații din Azerbaidjan au aflat ulterior că acest punct neașteptat a apărut pe ordinea de zi la inițiativa membrului permanent al Consiliului, Franța macronistă. Dar, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori în noua istorie, nava franceză nu a reușit niciodată să depășească blocada continentală britanică. Macron a fost aruncat pe insula Sfânta Elena…

Pentru crucile sfințite de pe clopotnițe?

Trei luni mai târziu, a fost întreprinsă o altă încercare: la 20 decembrie, Franța, împreună cu aliatul său Armenia, a convocat o reuniune a Consiliului de Securitate al ONU privind situația de pe drumul Lachin. Culmea nedreptății! Timp de 30 de ani, Armenia a ținut sub ocupație șapte regiuni azere, împreună cu partea superioară a Karabakhului. Timp de 30 de ani, Azerbaidjanul a luptat pentru drepturile și suveranitatea sa. Iar Franța, care timp de secole s-a numit cu mândrie „leagănul libertății și vestitorul democrației europene”, nu și-a întors niciodată fața spre Azerbaidjan, dezmembrat de pumnalul armean și lâncezind sub ocupație. Și totuși, mânerul era în mâinile Moscovei! Cu toate acestea, nici o inițiativă, nici un discurs, nici un protest în cadrul Consiliului de Securitate.

Dimpotrivă, Franța, care s-a transformat într-un cimitir al libertăților și al valorilor, și-a aruncat toate forțele pentru a suprima voința Azerbaidjanului, care încerca să-și restabilească suveranitatea în interiorul granițelor recunoscute de Paris însuși! Întrebarea este – pentru ce?

Pentru crucile sfințite pe clopotnițe, solidaritate creștină sau o „cruciadă”? De dragul escatologiei? Sau mesianismul fantomatic și confuz al vechiului popor armean, înzestrat cu un drept ceresc special și cu drept de violență? Dreptul de a ucide un turc! Ce se ascunde în spatele acestei iubiri nesănătoase, oarbe, inconștiente, iraționale față de o națiune, de dragul căreia senatorii francezi îl îndeamnă pe Macron să lanseze o invazie militară asupra Azerbaidjanului? Cu ce au meritat azerii un resentiment atât de aprig? Cu doar o acțiune pașnică a activiștilor civici, chiar dacă este susținută de stat?

La 21 decembrie, Franța, în calitatea de președinte al Consiliului de Securitate al ONU (președinția Consiliului este asigurată prin rotație lunară), a prezentat statelor membre permanente și nepermanente o rezoluție cu privire la drumul Lachin-Khankendi. Rezoluția unilaterală, părtinitoare și tendențioasă, redactată la Palatul Elysée de către consilierii de politică externă ai lui Macron, a creat o imagine apocaliptică distorsionată a unui dezastru umanitar în colțul armean, izolat de lume. O lamentație amară, o compoziție vocală despre genocid, o arie despre înaintarea janisarilor…

Fraza semnificativă a lui Aliyev

O adevărată bătălie a fost purtată pe scena principală a politicii mondiale. Timp de zece zile s-a dus o bătălie între susținătorii și oponenții acestei inițiative nefaste. În mijlocul unor lupte diplomatice acerbe la ONU, pe 24 decembrie, de ziua sa de naștere, Ilham Aliev, înconjurat de refugiați din vestul Azerbaidjanului, a dezvăluit îngrijorarea față de planul insidios al marilor puteri.

A luat mult timp pentru a înțelege ce l-a deranjat atât de mult pe președinte. Ce i-a provocat îngrijorarea? Și despre ce plan insidios vorbește președintele? „Nu trebuie să te retragi niciodată, nici măcar în fața celor care te depășesc în forță” – această enigmatică și plină de semnificații frază a lui Aliev s-a întipărit în suflet. Ce se întâmplă? Și despre ce tace președintele?

În timp ce analiștii erau nedumeriți de dezvăluirea tacită a lui Aliyev, Azerbaidjanul, sprijinit de aliații săi, își continua lupta disperată cu puterea europeană.

În general, prin încercarea de a uzurpa misiunea de pseudo-mediator prin pedepsirea Azerbaidjanului cu „bagheta ONU”, coaliția franco-armeană a dat o lovitură intereselor celor doi actori principali și garanți ai noii ordini mondiale emergente – SUA și Rusia, încercând totodată să inducă în eroare comunitatea mondială. Făcând o înțelegere perfidă cu Macron, Pashinyan, pe de o parte, a lovit Rusia pe la spate și, pe de altă parte, a subminat „procesul de la Washington” pentru o soluționare.

Vocea celor patru

Cu toate acestea, grație eforturilor diplomației lui Aliyev, duetul Macron și Pashinyan, întărit de cacofonia politică a francofoniei, a suferit un eșec după altul. Mai întâi, francezii au încercat să obțină adoptarea Declarației. Și apoi o rezoluție bazată pe proiectul de declarație care a fost prezentat. Dar Franța, o putere cu o experiență de secole în bătălii diplomatice, a dat în noroi. Primul lucru care s-a dus pe apa sâmbetei a fost proiectul de declarație al lui Macron. Formulările periculoase precum „Nagorno-Karabakh” și „catastrofă umanitară” a dispărut din text.

La insistența părții azere, proiectul a reflectat imperativele lui Aliyev: „asistența umanitară poate fi acordată în cadrul respectării integrității teritoriale și suveranității Republicii Azerbaidjan” și „sprijinirea integrității teritoriale a Azerbaidjanului”. Astfel, de fapt, proiectul de declarație al lui Macron a fost înlocuit de un proiect al lui Aliyev care reflectă pe deplin interesele naționale ale Azerbaidjanului.

Diplomații francezi pregătesc al 6-lea și al 7-lea proiect… Și din nou eșec! Poziția cinică și de-a dreptul josnică a Parisului, care a încercat, prin orice mijloace, să facă să treacă rezoluția, a provocat o furie și o condamnare justă din partea reprezentanților guvernelor multor state. Poziția țărilor care au susținut dreptul suveran al Azerbaidjanului – Marea Britanie, Rusia, Emiratele Arabe Unite și Albania – a provocat o reacție isterică a diplomației franceze.

Reprezentanții serviciului de politică externă al administrației prezidențiale franceze nu și-au putut ascunde starea de furtună, frustrarea, amărăciunea și resentimentele… Și, în cele din urmă, Franța, acoperindu-și diplomația seculară cu rușine și dezonoare, a făcut apel oficial la Consiliul de Securitate și a oprit procedura de adoptare a Declarației. Rezoluția trebuia uitată cu totul! Parisul s-a predat!

Mai mult decât un președintele

Prăbușirea diplomației franceze are implicații politice de anvergură. Parisul nu numai că și-a pierdut ultimele pârghii potențiale de presiune internațională și politică asupra Azerbaidjanului, dar a pierdut și perspectiva unei intervenții geopolitice active în sistemul de securitate regională din Caucazul de Sud.

Cel mai important este că Parisul a pierdut definitiv încrederea Azerbaidjanului. Iar fără Baku – cel puțin cât timp Macron este la putere – Franța, în calitate de lider al comunității europene, nu poate pretinde să lupte pentru hegemonia geopolitică și geoeconomică în regiunea Caucaz-Caspică. În epoca unei noi confruntări internaționale globale și a iminenței unui al doilea Război Rece cu Cortina de Fier, miopia politică și mentalitatea aventuroasă a lui Macron au pus în pericol interesele strategice ale Uniunii Europene și ale întregului Occident colectiv. De acum înainte, niciun politician azer nu mai poate alege Parisul și Bruxelles-ul ca punct de referință în politica externă. În ochii publicului, simpatia pentru Paris echivalează cu trădarea națională și colaboraționismul. Niciunul dintre președinții francezi, inclusiv înțeleptul Mitterrand și experimentatul Chirac și chiar nesăbuitul Sarkozy, nu a permis apariția unei situații în care Franța ar arde ultimele punți de legătură cu Azerbaidjanul, cea mai importantă țară din punct de vedere strategic din regiune. Prezența Occidentului însuși în regiune era în joc!

Fără îndoială, o altă victorie istorică impresionantă a Azerbaidjanului într-o altă bătălie fatidică este consecința politicii externe de referință a lui Ilham Aliyev.

Aliyev, un maestru al puterii și un titan al diplomației regionale, este mult mai mult decât un președinte pentru Azerbaidjan. Aliyev apare ca un politician cu multiple fațete la scară globală, care, alături de Erdoğan, Putin, Xi Jinping și Netanyahu, definește nu numai vectorii dezvoltării geopolitice, dar pune și bazele transformării sistemului de securitate regională. În ultimul deceniu, Aliyev a câștigat un prestigiu internațional enorm. În primul rând, pentru că este un om de cuvânt. Iar vorbele sale nu diferă niciodată de faptele sale, așa cum îi place să repete adesea… Political din lumea de astăzi, implicat în război la nivel global, a putut găsi sprijinul a două state beligerante – Rusia și Marea Britanie – în același timp, a doi poli – lumea arabă și Europa de Est, găsind un teren comun Israel și Turcia.

În fața ochilor, Aliyev face istorie glorioasă: pentru prima dată de la Congresul de la Berlin, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, armenismul mondial și puternicii săi patroni – Franța însăși – sunt înfrânți în mod zdrobitor. Două secole mai târziu, Aliyev închide „problema armeană” istorică lansată cu câteva secole în urmă de Paris, Londra, Moscova și Berlin pentru a crea o nouă situație în Asia de Vest. Acum totul este diferit: Londra și Moscova sunt de partea Baku, Parisul este învins, iar Berlinul nu are nicio grijă pentru Caucaz…