The Guardian dezvăluie că cel puțin 1.015 bărbați, femei și copii care au murit la granițele Europei în ultimul deceniu au fost îngropați înainte de a fi identificați. Aceștia zac în morminte sumbre, adesea goale de-a lungul granițelor – pietre albe și aspre, invadate de buruieni în cimitirul Sidiro din Grecia; cruci de lemn rudimentare în Lampedusa, în Italia; în nordul Franței, plăci fără chip marcate pur și simplu „Monsieur X„; în Polonia și Croația, plăci pe care scrie „NN” pentru nume necunoscut, scrie Adevărul cu referire la sursa citată.
Pe insula spaniolă Gran Canaria, pe un mormânt se menționează: „Barca de migranți numărul 4. 25/09/2022.”
Parlamentul European a adoptat în 2021 o rezoluție care a cerut ca persoanele care mor pe rutele de migrație să fie identificate și a recunoscut necesitatea unei baze de date coordonate pentru a colecta detalii despre cadavre.
Dar în toate țările europene, această problemă rămâne un vid legislativ, fără date centralizate și fără un proces uniform de gestionare a organismelor.
În colaborare cu criminaliști de la Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) și cu alți cercetători, ONG-uri și patologi, The Guardian și un consorțiu de reporteri au reconstituit pentru prima dată numărul de migranți și refugiați care au murit în ultimul deceniu de-a lungul frontierelor UE și ale căror nume rămân necunoscute. Cel puțin 2.162 de cadavre nu au fost încă identificate.
Unele dintre aceste cadavre se îngrămădesc în morgi, pompe funebre și chiar în containere de transport maritim de pe întregul continent. Vizitând 24 de cimitire și colaborând cu cercetători, echipa a descoperit peste 1 000 de morminte fără nume.
Acestea sunt însă doar vârful icebergului. Peste 29.000 de persoane au murit pe rutele europene de migrație în această perioadă, majoritatea dintre ele fiind în continuare date dispărute.
Problema este „complet neglijată”, potrivit comisarului european pentru drepturile omului, Dunja Mijatović, care a declarat că țările UE nu își îndeplinesc obligațiile care le revin în temeiul legislației internaționale privind drepturile omului.
„Instrumentele există. Avem agențiile și experții criminaliști, dar acestea trebuie să fie angajate de către guverne”, a declarat ea. Ascensiunea dreptei dure și lipsa de voință politică ar putea împiedica și mai mult dezvoltarea unui sistem adecvat pentru a aborda „tragedia migranților dispăruți”, a adăugat ea.
În schimb, se fac eforturi la nivel local. Patologii, de exemplu, colectează mostre de ADN și cele câteva obiecte personale găsite pe cadavre. Indiciile privind viețile pierdute sunt puține: mărunțișuri în valută, mărgele de rugăciune, o insignă de suvenir de la Manchester United.
Din cauza lipsei de coordonare, familiile dezorientate se luptă să navigheze prin birocrația localizată, adesea străină, în căutarea rudelor pierdute.
Sprijinirea acestora revine organizațiilor de ajutorare, cum ar fi CICR, care a înregistrat 16 500 de solicitări de informații pentru programul său de restabilire a legăturilor de familie, începând din 2013, din partea persoanelor care își caută rudele dispărute în drum spre Europa. Cel mai mare număr de cereri a venit din partea afganilor, irakienilor, somalezilor, guineenilor și a persoanelor din Republica Democratică Congo, Eritreea și Siria. Doar 285 de potriviri reușite au fost realizate.
Iar acum chiar și o parte din acest sprijin este pe cale să dispară. Pe măsură ce guvernele își reduc bugetele de ajutor, CICR a fost nevoit să își reorienteze resursele reduse. Agențiile naționale de Cruce Roșie vor continua programul de legături familiale, dar o mare parte din activitatea CICR de formare a poliției și a autorităților locale va fi redusă.
O cursă contra cronometru
Mini setul de foarfeci și pieptenele purtate pe un lanț erau unice pentru Oussama Tayeb, în vârstă de 24 de ani, un mic talisman care reflecta meseria sa de frizer. Pentru vărul său Abdallah, ele reprezentau speranța că a fost găsit.
Tayeb a plecat anul trecut din nord-vestul Algeriei cu puțin înainte de ora 20:00 în ziua de Crăciun. La bordul său se aflau 22 de vecini care s-au adunat pentru a plăti barca cu care sperau că îi va duce în Spania.
De atunci, familia sa îl caută. Abdallah, care locuiește în Franța, se teme că este o cursă contra cronometru.
În 2007, poliția spaniolă a introdus o bază de date în care trebuie să fie înregistrate datele și probele genetice de la rămășițele neidentificate. În practică, sistemul se prăbușește atunci când vine vorba de familiile care își caută rudele dispărute, care nu au informații clare cu privire la modul de accesare a acesteia.
Familia a furnizat o mostră de ADN la scurt timp după dispariția lui Tayeb. Neavând nicio veste până în februarie, au călătorit pentru a doua oară în sudul Spaniei pentru a-l căuta. La morga din Almeria, un medic legist a reacționat la fotografia lui Tayeb, spunând că acesta îi părea cunoscut. Ea și-a amintit de un colier, dar a spus că bărbatul la care se gândea se crede că a murit într-un accident de jet ski.
„A fost un moment foarte intens, deoarece știam că Oussama purta o vestă de salvare pentru jet ski”, a declarat Abdallah.
Chiar și știind că trupul lui Tayeb ar fi putut fi găsit, vărul său nu a putut să vadă cadavrul aflat la morgă fără un ofițer de poliție. Abdallah și-a amintit de insensibilitatea șocantă cu care a fost întâmpinat la una dintre numeroasele secții de poliție pe care le-a încercat. Un polițist ne-a spus că, dacă „nu vor să dispară, nu ar fi trebuit să ia o barcă spre Spania”.
Asupra căutării continue a lui Abdallah planează o presiune practică menționată de patologul spaniol: cadavrele aflate la morgă sunt de obicei păstrate timp de un an și apoi îngropate, indiferent dacă sunt identificate sau nu. „Noi vrem doar un răspuns. Dacă vom vedea lanțul, acest lucru ar fi ca un certificat de deces. Este atât de sfâșietor. Este ca și cum îl lăsăm pe Oussama în frigider și nu putem face nimic în privința asta”, a spus el.
”Aici zace un frate care și-a pierdut viața”
Autoritățile locale care primesc cele mai multe cadavre se află adesea pe insule mici și spun din ce în ce mai des că nu pot face față.
Acestea avertizează că un sistem deja inadecvat se află în regres. Insulele Canare din Spania au raportat un număr record de 35.410 bărbați, femei și copii care au ajuns în arhipelag cu barca în acest an. În ultimele luni, majoritatea acestor ambarcațiuni au încercat să debarce pe micuța și îndepărtata insulă El Hierro. Numai în ultimele șase săptămâni, șapte persoane neidentificate au fost îngropate pe insulă.
Mormintele celor 15 persoane neidentificate care au fost găsite moarte pe o ambarcațiune de lemn șubredă în 2020, în orașul Agüimes din Gran Canaria, poartă plăci identice pe care scrie simplu: „Aici zace un frate care și-a pierdut viața încercând să ajungă pe țărmurile noastre„.
În secțiunea musulmană a cimitirului Teguise din Lanzarote, mormintele copiilor sunt marcate cu cercuri de pietre. Printre acestea se numără mormântul unui bebeluș despre care se crede că s-a născut mort în timpul unei traversări mortale din Maroc în 2020. Trupul lui Alhassane Bangoura a fost separat de mama sa în timpul salvării și a fost îngropat într-un mormânt nemarcat. Numele său este înregistrat doar neoficial, gravat pe un castron de către localnicii mișcați de situația sa.
Aceeași poveste se repetă și în celelalte țări de la marginea UE; mormintele nemarcate de la granițele lor sunt o mărturie a crizei. De-a lungul frontierelor terestre, în Croația, Polonia, Lituania, numărul mormintelor nemarcate este mai mic, dar totuși ele sunt acolo, pietre goale sau, uneori, un NN marcat pe plăci.
În Franța, inscripția anonimă „X” se remarcă în cimitirele din Calais. Numărul pare scăzut în comparație cu cele găsite de-a lungul granițelor sudice de coastă: 35 dintre cei 242 de migranți și refugiați care au murit la frontiera franco-britanică începând din 2014 rămân neidentificați. Proporția ridicată de morți identificați reflectă faptul că oamenii petrec timp așteptând înainte de a încerca să traverseze Canalul Mânecii, astfel încât există adesea contacte încă în Franța care pot da numele celor care mor.
Fragmente de speranță
Imaginile difuzate cu polițiștii de frontieră polonezi râzând de un tânăr care atârna cu capul în jos, prins de piciorul său, blocat în sârma ghimpată din vârful gardului de oțel de 180 km care separă Belarusul de Polonia, au provocat o scurtă furtună pe rețelele de socializare.
Dar momentul în care este surprins în lumina reflectoarelor, cu fața lui speriată și înghețată pentru scurt timp, l-a bântuit pe Kafya Rachid, în vârstă de 50 de ani, în ultimul an. Ea este sigură că bărbatul este copilul ei dispărut, Mohammed Sabah, care avea 22 de ani când l-a văzut ultima dată în viață.
Sabah a zburat de acasă, din Kurdistanul irakian, în toamna anului 2021, în Belarus, pentru care avea viză. El a reușit să treacă granița UE cu succes prin contrabandiști, dar a fost reținut la aproximativ 50 km în Polonia și deportat înapoi în Belarus.
Așteptând să treacă din nou, mesajele sale s-au oprit brusc. Familia se obișnuise cu faptul că probabil era mort. Apoi a apărut înregistrarea video. Fără prea multe alte surse de informații, fragmente ca acesta dau speranță familiilor.
Părinții lui Sabah, așa cum se întâmplă atât de des, nu au reușit să obțină vize pentru a călători în UE. În schimb, Rekaut Rachid, un unchi al lui Sabah care locuiește la Londra din 1999, a făcut trei călătorii în Polonia pentru a încerca să îl găsească.
Rachid crede că autoritățile poloneze l-au mințit atunci când i-au spus că bărbatul din videoclip este egiptean, iar acest lucru îl face să continue să caute. „Ei ascund ceva. Cinci procente din mine cred că poate a murit. Dar 95% din mine crede că este în închisoare, undeva în Polonia”, a spus el, adăugând: „Sora mea mă sună în fiecare zi să mă întrebe dacă eu cred că mai este în viață. Nu știu ce să răspund”.
Morgi pentru containere de transport maritim
Într-un colț al parcării spitalului din orașul grec Alexandroupolis, două containere frigorifice de transport stau lângă niște coșuri de gunoi. Înăuntru se află cadavrele a 40 de persoane.
Granița din Turcia în Grecia, peste râul Evros din apropiere, este o trecere de doar 10-20 de minute, dar oamenii traversează noaptea, când bărcile lor mici de cauciuc se pot lovi ușor de un copac și se pot răsturna. Cadavrele se descompun rapid în noroiul din albia râului, astfel încât caracteristicile faciale, hainele și orice documente care ar putea ajuta la identificarea lor sunt distruse rapid.
Douăzeci dintre cadavrele din containere sunt rămășițele carbonizate ale migranților care au murit în incendiile care au mistuit această parte a Greciei în timpul caniculei de vară. Identificarea s-a dovedit a fi extrem de dificilă, doar patru dintre morți fiind numiți până în prezent.
Profesorul Pavlos Pavlidis, medicul legist din zonă, lucrează pentru a determina cauza morții, pentru a colecta probe de ADN și pentru a cataloga orice efecte personale care ar putea ajuta rudele să îi identifice pe cei dragi la o dată ulterioară.
Morgile container temporare din Alexandroupolis sunt împrumutate de la CICR. Agenția umanitară a împrumutat un alt container pe insula Lesbos, un alt punct fierbinte al migrației, în același scop.
Lampedusa nu are acest lux. „Nu există morgi și nici unități frigorifice”, a declarat Salvatore Vella, procurorul-șef sicilian care conduce investigațiile privind naufragiile din largul coastelor sale. „Odată puse în saci mortuari, cadavrele migranților sunt transferate în Sicilia. Înmormântarea este gestionată de fiecare oraș în parte. S-a întâmplat ca uneori migranții să fie îngropați într-un fel de gropi comune în cadrul cimitirelor.”
Amploarea problemei a devenit atât de acută, a declarat Filippo Furri, antropolog și cercetător asociat la Mecmi, un grup care examinează decesele în timpul migrației, încât „au existat cazuri de sicrie abandonate în depozitele cimitirelor din cauza lipsei de spațiu, sau cadavre care au rămas în morgile spitalelor”.
Nu este doar o dificultate tehnică, ci și una politică
„Dacă numărăm rudele celor dispăruți, sute de mii de oameni sunt afectați. Ei nu știu unde sunt cei dragi lor. Au fost bine tratați, au fost respectați atunci când au fost îngropați? Asta este ceea ce pune stăpânire pe mințile familiilor”, a declarat Laurel Clegg, coordonatorul criminalistic al CICR pentru migrație în Europa. „Avem obligația de a oferi morților o înmormântare demnă; și de a aborda cealaltă parte, oferind răspunsuri familiilor prin identificarea morților.”
Ea a spus că ținerea evidenței morților se bazează pe o mulțime de părți care funcționează bine împreună: un cadru legal care să protejeze morții neidentificați, autopsii coerente, morgi, registre, transporturi demne și cimitire.
Cu toate acestea, sistemele sunt inadecvate, în ciuda rezoluției Parlamentului European. Încă nu există norme comune cu privire la informațiile care ar trebui colectate și nici un loc centralizat pentru stocarea acestor informații. Accentul politic este pus pe prinderea traficanților, mai degrabă decât pe aflarea victimelor acestora.
Un purtător de cuvânt al Comisiei Europene a declarat că drepturile și demnitatea refugiaților și a migranților trebuie să fie abordate în paralel cu combaterea traficului de persoane. Aceștia au declarat că fiecare stat membru este responsabil în mod individual pentru modul în care se ocupă de cei care au murit la granițele sale, dar că Comisia lucrează pentru a îmbunătăți coordonarea și protocoalele și „regretă pierderea fiecărei vieți umane”.
În Italia, s-au depus eforturi semnificative pentru a identifica morții în urma câtorva dezastre de amploare, bine mediatizate. Cristina Cattaneo, șefa laboratorului de antropologie și odontologie medico-legală (Labanof) de la Universitatea din Milano, a lucrat ani de zile pentru a identifica morții de la un naufragiu din 2015 în care și-au pierdut viața peste 1.000 de persoane.
Ridicarea epavei pentru a recupera cadavrele a costat deja 9,5 milioane de euro (8,1 milioane de lire sterline). Organizarea celor 30.000 de oase amestecate în rămășițe identificabile a 528 de cadavre a fost o sarcină herculeană. Până în prezent, doar șase victime au primit certificate oficiale de deces.
Pe măsură ce pozițiile politice privind migrația ilegală s-au înăsprit, experții constată că entuziasmul oficial pentru munca lor complexă a scăzut. „Nu este vorba doar de o dificultate tehnică, ci și de una politică”, a declarat Cattaneo.
În Sicilia, Vella a investigat o barcă de pescuit care s-a scufundat în octombrie 2019. Acesta transporta 49 de persoane, majoritatea din Tunisia. La câteva mile de țărm, un grup de la bord s-a filmat în timp ce sărbătorea sosirea iminentă în Europa, înainte ca barca să rămână fără combustibil și să se răstoarne. Paza de coastă italiană a salvat 22 de persoane, dar alte 27 și-au pierdut viața.
Scafandrii gărzii de coastă, cu ajutorul unor roboți, au capturat imagini cu cadavrele care pluteau în apropierea vasului, dar nu au reușit să le recupereze pe toate. Imaginile au circulat în întreaga lume. Un grup de femei tunisiene care își căutau fiii au contactat autoritățile italiene și au primit permise de călătorie pentru a se întâlni cu procurorul, care le-a arătat mai multe imagini.
Una dintre mame, Zakia Hamidi, și-a recunoscut fiul de 18 ani, Fheker. A fost o experiență cutremurătoare atât pentru ea, cât și pentru Vella: „În acel moment, mi-am dat seama de diferența dintre o mamă, sfâșiată de durere, dar care cel puțin se va întoarce acasă cu trupul copilului ei, și acele mame care nu vor avea un trup pe care să îl jelească. Este ceva sfâșietor”.
Durerea pe care o simt oamenii atunci când nu au nicio certitudine cu privire la soarta rudelor lor dispărute are o intensitate foarte specială.
Dr. Pauline Boss, profesor emerit de psihologie la Universitatea din Minnesota, SUA, a fost prima care a descris această „pierdere ambiguă”. „Ești blocat, imobilizat, te simți vinovat dacă o iei de la capăt pentru că asta ar însemna să accepți că persoana este moartă. Doliul este înghețat, procesul de luare a deciziilor este înghețat, nu poți rezolva faptele, nu poți răspunde la întrebări”, a spus ea.
Neștiința are adesea și consecințe practice grave. Este posibil ca soții să nu-și poată exercita drepturile părintești, să nu poată moșteni bunuri sau să nu poată solicita ajutor social sau pensie fără un certificat de deces. De asemenea, orfanii nu pot fi adoptați de familia extinsă fără un certificat de deces.
Uneori, rudele sunt lăsate în necunoștință de cauză timp de ani de zile. La un deceniu de la dezastrul provocat de naufragiul din 2013, familiile îndurerate continuă să se adune în Lampedusa în fiecare an, căutând încă răspunsuri. Printre acestea s-a aflat anul acesta o femeie siriană, Sabah al-Joury, al cărei fiu, Abdulqader, se afla pe vas. Ea a declarat că faptul că nu știe unde a ajuns acesta este ca și cum ar avea „o rană deschisă”.
Familia lui Sabah a declarat că tortura de a nu putea afla ce s-a întâmplat cu el a fost „ca și cum ai muri în fiecare zi”. Abdallah crede că trebuie să facă o altă călătorie de la Paris până în sudul Spaniei înainte de sfârșitul anului. „Ceea ce este dificil este să nu avem cadavrul, să nu putem să-l îngropăm”, a spus el.
Ritualurile din jurul morții indică o nevoie umană profundă, a spus Boss. „Cel mai important lucru este ca numele să fie marcat undeva, astfel încât familia să poată vizita, iar cei dispăruți să fie amintiți. Un nume înseamnă că ai fost pe acest Pământ, nu că ai fost uitat”.
