Moartea unui bebeluș din statul american Georgia, care a fost decapitat în timpul nașterii, a fost considerată omucidere de către medicii legiști, scrie BBC. Părinții au dat în judecată spitalul anul trecut, dar medicii au negat acuzațiile.

Jessica Ross și Treveon Taylor au dat în judecată Southern Regional Hospital și au acuzat medicii că nu le-au spus că fiul lor a fost decapitat în timpul nașterii.

Medicii legiști au stabilit drept cauză a morții o ruptură a gâtului din cauza acțiunii umane, potrivit unei declarații făcute publice a avocatului cuplului. Spitalul a negat acuzațiile.

Treveon Taylor a acuzat medicul care i-a asistat soția la naștere și spitalul că i-a mințit și că nu le-a permis să-și vadă fiul, căruia i-au pus numele Treveon Taylor Jr.

„Vrem doar dreptate pentru fiul nostru”, a spus domnul Taylor la o conferință de presă, miercuri, la Atlanta. „Ne-au mințit, nu ne-au lăsat să-l atingem, iar asta ne-a supărat”.

În iulie anul trecut, Jessica Ross a mers la spital așteptând să nască un „copil sănătos”, a declarat avocatul ei, Roderick Edmond, la conferința de presă. Umărul copilului a rămas însă blocat în timpul nașterii, situația care, a spus avocatul, a impus cezariana.

Mama a cerut inițial să îi fie făcută cezariană, dar a fost refuzată, așa că s-a chinuit trei ore să nască pe cale naturală.

Potrivit declarației avocatului, medicul Tracey Julian a încercat să scoată bebelușul pe cale naturală, folosind diferite metode, inclusiv „aplicarea de tracțiune la nivelul capului copilului”.

Avocatul Roderick Edmond, care îi reprezintă de asemenea pe părinți și care este de asemenea medic, a susținut că dr. St Julian a aplicat „o forță ridicol de excesivă” asupra copilului.

„Dr. St Julian a intrat și ea, în procesul de a încerca să aducă pe lume copilul, a tras atât de tare de capul și gâtul copilului și le-a manipulat atât de puternic, încât oasele craniului, feței și gâtului copilului au fost rupte”. El a mai spus: „Când au deschis pântecele, au ieșit picioarele, a ieșit trupul, dar nu era niciun cap”.

Copilul a fost apoi născut printr-o operație de cezariană de urgență.

„Niciun obstetrician competent nu ar trebui să facă asta vreodată”, a spus avocatul.

BBC a contactat spitalul pentru comentarii. Într-o declarație din august, centrul medical a negat acuzațiile și a spus că „moartea nefericită a sugarului a avut loc în uter înainte de naștere și decapitare”.

Familia a acuzat, de asemenea, spitalul că nu le-a spus că copilul lor a fost decapitat și că nu le-a permis să atingă sau să țină copilul după naștere. În schimb, personalul le-a spus părinților să incinereze copilul fără o examinare a legiștilor, a spus avocatul, care a adăugat că asta a fost o încercare de mușamalizare.

„Au înfășurat copilul strâns într-o pătură, i-au sprijinit capul pe o pătură”, a spus domnul Roderick Edmond la o conferință de presă anul trecut, încercând să facă să pară că „nu a fost o decapitare”.

Biroul de medicină legală a spus că a fost sesizat cu privire la incident doar după ce o casă de pompe funebre a contactat biroul, deoarece angajații au considerat că este „neobișnuit” ca biroul să nu fie implicat, date fiind circumstanțele. Cazul a fost apoi preluat de poliție.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

#18+#bebelus #naștere #parinti #spital

Talka Sada, un tată dintr-un sat sărac din regiunea Terai din sudul Nepalului, străbate munții afectați de inundații în căutarea fiului său, dispărut în urma dezastrului provocat de revărsarea râului Bhotekoshi pe 26 august.

Vinod, fiul lui Sada, în vârstă de 19 ani, lucra ca muncitor la o centrală hidroelectrică din districtul Rasuwa, zona cea mai grav afectată de inundații, relatează publicația Al Jazeera.

Tânărul se afla acolo de o lună, efectuând munci ocazionale precum amestecarea cimentului. Ultimul contact telefonic dintre tată și fiu a avut loc cu o zi înainte de catastrofă. De atunci, Vinod și alți patru tineri muncitori, cu vârste între 17 și 19 ani, au dispărut fără urmă. „Nu vă pot spune cât de mult plânge soția mea. Și eu sunt în durere profundă și nu știu ce să fac”, a declarat Sada, ștergându-și lacrimile.

Bărbatul a plecat în căutarea fiului alături de fratele său Îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni negri, Talka Sada a pornit într-o călătorie istovitoare alături de fratele său, în speranța de a-și găsi fiul. Cu un rucsac gri pe umeri și o pungă portocalie care îi servește drept pelerină de ploaie, bărbatul a străbătut deja sute de kilometri, cheltuind cei 2.000 de rupii nepaleze (aproximativ 13 dolari), bani împrumutați cu dobândă ridicată. „Am împrumutat bani ca să vin din Saptari până aici. Plătesc o dobândă de 20 de rupii pentru fiecare 100 de rupii împrumutate”, a spus el.

Călătoria a început cu un drum de nouă ore cu autobuzul până în capitala Kathmandu, unde Sada a verificat toate spitalele din oraș în căutarea fiului său printre supraviețuitori sau pe listele celor decedați. Însă fotografiile și cadavrele recuperate erau de multe ori greu de recunoscut, fiind descompuse sau mutilate. Neavând nicio veste despre Vinod, Sada a pornit pe jos spre districtul Nuwakot, aflat la aproximativ 60 km distanță de Kathmandu, mai aproape de centrala unde lucra fiul său.

Drumul spre Nuwakot a fost plin de dificultăți

Drumul spre Nuwakot a fost plin de dificultăți, trecând pe drumuri distruse și prin sate acoperite de noroi și resturi. În Trishuli, un mic oraș de pe drum, Sada și fratele său au plătit 1.500 de rupii pentru o noapte la un han, primind în schimb o porție modestă de orez. „Dacă mai trebuie să stăm aici încă o noapte, nu-mi va mai rămâne niciun ban să mă întorc acasă”, a spus el.

Sada și fratele său s-au lovit de refuzuri și indiferență

În căutarea lor disperată, Sada și fratele său s-au lovit de refuzuri și indiferență, fiind respinși de la morgi și taberele militare organizate pentru a ajuta victimele dezastrului. Tatăl își explică această atitudine prin discriminarea etnică cu care se confruntă comunitatea sa.

Originar din comunitatea marginalizată Musahar, Sada crede că statutul său de Madhesi și bariera lingvistică sunt motivele pentru care autoritățile îi ignoră rugămințile.

„Suntem săraci. Ne consideră Madhesi și bihari. Nu putem vorbi fluent nepaleza, de aceea doar ne resping și ne trimit de la un loc la altul. / Chiar dacă este un cadavru, avem dreptul să-l vedem. Ne-am înregistrat numele peste tot, la secțiile de poliție, la taberele militare. Dar nimeni nu ne ajută”, a spus Sada printre lacrimi.

Autoritățile nepaleze, copleșite de amploarea crizei, susțin că depun toate eforturile pentru a ajunge la victime și a le oferi sprijin. Totuși, frustrările și sentimentul de neputință sunt evidente printre cei afectați.

„Nu pot vorbi cu el. Nu-i aud vocea. Așa că toți sunt cu inimile frânte acasă”, a spus Sada, referindu-se la durerea familiei sale.

Stările lui Sada alternează între speranță și disperare Pe măsură ce orele trec fără nicio veste, stările lui Sada alternează între speranță și disperare.

„Fiul meu este tânăr. Muncește zilnic. Este agil. Sigur ar fi putut să meargă sau să fugă undeva”, spune el cu o licărire de speranță. Dar imediat, vocea i se frânge. „Nu mai am speranță. Dacă Vinod ar fi fost în viață, cu siguranță ar fi sunat de undeva, chiar dacă doar să bea apă”.

Cu toate acestea, renunțarea nu este o opțiune pentru tatăl devastat. El și fratele său se pregătesc să-și continue drumul către centrala hidroelectrică unde lucra fiul său.