În luna mai, Comitetul Internațional al Crucii Roșii, fondat în Elveția, marchează 163 de ani. Mult timp, acest nume a fost sinonim cu garanțiile umanitare. Astăzi însă, pe diferite continente, organizația este numită tot mai des nu apărător al victimelor, ci o structură greoaie, incapabilă să rezolve consecvent problemele, adesea părtinitoare și ineficientă în situații critice — o structură sub protecția căreia se acoperă uneori chiar separatiști și teroriști pro-Kremlin, se arată într-o analiză publicată de politologul, directorul Centrului de Informații Politice din Ucraina Oleg Pasternak, publicată pe stiripespuse.ro.

Neutralitate sau neputință instituțională?

Doctrina fundamentală a Crucii Roșii este neutralitatea. Tocmai ea, teoretic, deschide accesul în zonele de conflict și permite dialogul cu toate părțile. Dar, în realitățile războaielor secolului XXI, acest principiu intră tot mai des în contradicție directă cu cerințele de transparență și responsabilitate.

Situația este agravată de faptul că Comitetul Internațional al Crucii Roșii este o organizație profund elvețiană, a cărei identitate este inseparabil legată de tradiția politică a Elveția. În contextul actual, asupra Comitetului cade inevitabil umbra reputației istorice controversate a Elveției, al cărei neutralism este tot mai des numit duplicitar, amintindu-se episoadele rușinoase de colaborare cu naziștii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în numele profitului. Această moștenire îi face pe critici să vadă în acțiunile organizației nu obiectivitate, ci o practică înrădăcinată de a se eschiva de la evaluări morale pentru a conserva status quo-ul.

Comitetul insistă că „diplomația tăcută” este singura modalitate de a acționa în condiții de violență. În practică însă, confidențialitatea se transformă frecvent în absența responsabilității publice. Acolo unde este nevoie de presiune, Crucea Roșie preferă să tacă; acolo unde este nevoie de claritate, se ascunde în spatele mandatului.

Ucraina și Rusia: un eșec devenit public

După agresiunea pe scară largă a Rusia împotriva Ucraina în 2022, președintele Volodimir Zelenski și ombudsmanii ucraineni au criticat public eficiența Crucii Roșii — exprimând ceea ce devenise deja consens.

Iar Ucraina este doar unul dintre cele mai evidente exemple ale unei crize sistemice. Nu este vorba despre erori izolate, ci despre o ruptură cronică între misiunea declarată și rezultatele reale.

Din 2022, Comitetul s-a confruntat cu critici concrete la toate nivelurile — de la Ministerul de Externe până la societatea civilă ucraineană. Testul-cheie a fost accesul la prizonierii de război ucraineni. Tragedia de la Olenivka (iulie 2022), unde au murit zeci de prizonieri, a devenit punctul fără întoarcere: incapacitatea organizației de a ajunge la fața locului și de a monitoriza condițiile de detenție a fost percepută ca o recunoaștere directă a propriei inutilități.

Criticile s-au coagulat într-o linie dură, în centrul căreia s-a aflat eșecul monitorizării: organizația nu a reușit să garanteze acces regulat la persoanele deținute în Rusia și pe teritoriile ocupate. Această pasivitate a fost amplificată de o retorică excesiv de „simetrică”, care, în fapt, a pus pe același plan agresorul și victima. În acest context, tentativa de deschidere a unui birou la Rostov-pe-Don a provocat indignare: la Kiev a fost percepută nu ca o necesitate umanitară, ci ca o legitimare a deportării cetățenilor ucraineni, alimentând suspiciuni persistente că organizația acționează de partea Kremlinului.

În paralel, un impact serios asupra reputației l-a avut activitatea Crucii Roșii în Rusia. Verificările inițiate de Federația Internațională au fost provocate de suspiciuni privind pierderea directă a neutralității. Organizația rusă a fost acuzată de legături instituționale strânse cu Kremlinul, de sprijin pentru programe pe teritoriile ucrainene ocupate și de conexiuni cu tabăra „Artek” din Crimeea ocupată — aspecte considerate încălcări grave ale dreptului internațional.

Karabah și sprijinul pentru separatiști

În contextul criticilor privind sprijinirea separatiștilor, activitatea organizației în Karabah este deosebit de relevantă. În această regiune, susținută de Moscova, administrația armeană a controlat timp de decenii teritorii considerate parte a Azerbaidjan.

Principalele acuzații vizează lipsa de transparență și standardele duble. Reprezentanții organizației au încheiat acorduri directe cu regimul separatist nerecunoscut, fără a informa autoritățile azere, deși regiunea era recunoscută internațional ca parte a Azerbaidjanului.

Mai mult, unele acțiuni publice au arătat ca tentative de legitimare a activităților economice ilegale. De exemplu, în 2019, distribuirea de fotografii de la un festival vinicol a părut o încercare de normalizare a unei economii ilegale din punct de vedere al dreptului internațional.

În 2020, odată cu apropierea de deocupare, activitatea organizației a căpătat și o dimensiune militară. Solicitările de acces umanitar către forțele armene încercuite au fost interpretate nu atât ca ajutor, cât ca instrument de tergiversare tactică — un mecanism de câștigare de timp, monitorizare a mișcărilor și citire a acțiunilor Azerbaidjanului. Astfel, o structură pretins neutră a fost folosită ca instrument direct de influențare a cursului operațiunilor militare.

Situația a fost agravată de folosirea convoaielor umanitare ca canal de transport ilegal. În 2023, autoritățile azere au descoperit în vehicule ale organizației telefoane mobile, țigări și combustibil. Explicația privind „inițiativa individuală a șoferilor” nu a făcut decât să confirme un eșec operațional grav.

Haiti: un fiasco managerial

Dacă în cazurile politice se mai poate invoca complexitatea diplomatică, situația din Haiti este un exemplu de fiasco managerial pur. După cutremurul din 2010, Crucea Roșie americană a colectat sute de milioane de dolari pentru reconstrucție.

Investigațiile au scos la iveală un contrast șocant: în pofida promisiunilor de ajutor pentru 130 de mii de persoane, au fost construite doar șase case capitale. Aici nu mai poate fi invocată „diplomația tăcută”. Haiti a devenit simbolul unei organizații care colectează eficient donații, dar nu este capabilă să le transforme în rezultate reale pe teren.

Scandaluri sexuale și eșecuri sistemice

Reputația Crucii Roșii ca autoritate morală a fost afectată și de crize etice interne, cea mai gravă fiind recunoașterea cazurilor de exploatare sexuală de către angajați. Între 2015 și 2018, cel puțin 21 de angajați au fost concediați sau au plecat din cauza acuzațiilor de abuz și utilizare a prostituției în zone de conflict.

Acest scandal a scos la iveală o slăbiciune instituțională profundă: ani la rând, organizația nu a avut mecanisme eficiente de control intern. Pentru o structură care depinde de încrederea populațiilor vulnerabile și pretinde rolul de reper moral, aceste episoade au devenit un verdict sistemic.

Lecțiile din Rwanda

Rădăcinile crizei actuale se află în trecut. Genocidul din Rwanda din 1994 rămâne o cicatrice morală majoră. Atunci, organizația a rămas în țară și a încercat să salveze vieți, dar a refuzat deliberat să numească ceea ce se întâmpla drept genocid, pentru a nu pierde accesul operațional.

Această alegere — menținerea prezenței cu prețul tăcerii în fața exterminării — a devenit una dintre cele mai grave acuzații istorice. Sacrificarea adevărului public pentru acces poate funcționa pe termen scurt, dar pe termen lung distruge însăși esența încrederii.

Concluzie: impasul „modelului elvețian”

Totalitatea acestor crize arată clar că nu este vorba despre accidente, ci despre un defect fundamental al modelului. Crucea Roșie modernă devine captivă propriei sale „ADN elvețiene”. Același neutralism duplicitar, care cândva permitea echilibrarea între catastrofe globale, apare astăzi tot mai clar ca o formă de faliment moral.

Într-o lume în care standardele duble sunt echivalate tot mai des cu complicitatea, organizația riscă să devină o structură prezentă formal în fiecare conflict, dar lipsită de orice greutate reală în dialogul despre umanitate — pentru că și-a pierdut definitiv dreptul la încredere.

#Crucea Roșie #Karabah

Ministra Finanțelor, Victoria Belous, consideră că bazele de odihnă și alte obiective aflate în proprietatea statului ar trebui date în gestiune sectorului privat sau scoase la vânzare, pentru a reduce cheltuielile publice și a transforma aceste spații în obiective care generează valoare pentru economie.

Declarația a fost făcută de ministră în cadrul emisiunii „Cabinetul din umbră” de la Jurnal TV.

Potrivit Victoriei Belous, multe dintre aceste baze de odihnă provin din perioada sovietică, iar statul continuă să cheltuiască bani pentru întreținerea lor, fără să le dezvolte suficient.

„Eu cred că acolo noi ar trebui să nu mai investim, să le dăm în gestiune sectorului privat, să investească, să le dezvolte. Statul nu cred că are ca prioritate să păstreze aceste obiecte, deoarece nici nu le dezvoltăm, doar le conservăm și mai cheltuim pe ele bani”, a declarat ministra.

Belous a precizat că valorificarea acestor obiective ar putea fi una dintre acțiunile următoare ale Guvernului. Ea a menționat că nu este vorba doar despre bazele de odihnă, ci și despre alte proprietăți ale statului care ar putea fi scoase la vânzare sau transmise în gestiune privată.

Ministra a dat drept exemplu și unele obiective aflate în gestiunea instituțiilor publice, inclusiv Ministerul Finanțelor, despre care spune că nu oferă condiții care să justifice menținerea lor de către stat.

„Dacă vrem să facem din zonele de odihnă puncte de atracție și puncte comerciale care să genereze plusvaloare economiei, eu cred că aceste baze trebuie să găsească alt gestionar”, a conchis Victoria Belous.