Prozator, eseist, critic literar, ziarist și comentator la Radio Europa Liberă, Vitalie Ciobanu, a scris o analiză despre „războiul și moldovenii”. A început cu faptul că, între multele angoase pe care le trăim, așteptarea războiului din Ucraina este cea mai copleșitoare.
Brusc, constați că ordinea cu care ne-am obișnuit, normalitatea fie și cariată a vieții, cu necazurile și lipsurile ei, cu goana pentru supraviețuire și teama de Covid, toate acestea pot deveni secundare în cazul unui război adevărat, „fierbinte”, care ar transforma sate și orașe în ruină, ar semăna mii de victime, ar provoca sute de mii de refugiați, penurie de alimente, cozi nesfârșite la carburanți…
Mediatizarea intensă a crizei de la granița de Est a Ucrainei, eforturile diplomatice, până acum eșuate, pentru detensionarea conflictului contribuie din plin la intensificarea senzației de catastrofă iminentă.
Deasupra Europei plutește spectrul unui nou Acord de la München, din 1938, scrie presa internațională, întrebându-se dacă Occidentul, în pofida asigurărilor de sens contrar, nu va încerca să-l „îmbuneze” pe Putin, cum au făcut odinioară democrațiile vestice cu Hitler, cedându-i Cehoslovacia în schimbul unei păci iluzorii. Mai aproape de noi, se invocă și un nou Pact Ribbentrop-Molotov, pe fondul ezitării autorităților germane de a furniza armament letal Ucrainei sau al declarațiilor unor foști înalți oficiali de la Berlin care pretindeau „mai mult respect pentru Putin”.
Toate jurnalele de știri vorbesc despre masarea a peste 100 de mii de soldați ruși la graniță cu Ucraina, despre garnituri de tren care aduc trupe și tehnică militară tocmai din Siberia și Extremul Orient, despre rezerve de sânge și spitale de campanie dislocate „pe linia frontului”. Și te întrebi: să fie doar un spectacol, o scenografie a lui Putin menite a speria lumea, să o facă să cedeze pretențiilor sale absurde, sau războiul este inevitabil?
De cealaltă parte, vezi imagini cu civili ucraineni voluntari, care se antrenează pentru un război de gherilă cu Rusia, învățând să se ferească de gloanțele și șrapnelele inamicului. Circulă filmulețe video cu locuitori ai Odessei: înarmați cu arme de foc, reale, nu butaforice, aceștia invocă celebrele catacombe în care se ascundeau partizanii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Acele faimoase subterane de unde făceau incursiuni devastatoare: aruncau în aer comandamente de război ale armatei invadatoare, sabotau garnituri de tren cu muniție, lichidau santinele… „Ne-am împotrivit naziștilor și dacă va trebui îi vom înfrunta și pe soldații lui Putin”, declară ritos odessiții de azi. Nu pare o simplă bravadă.
În Rusia, de unde rar mai răzbat voci alternative, a fost făcut public un manifest semnat de circa 2000 de intelectuali care îi cer lui Putin să pună capăt coșmarului militarist: „Rusia nu are nevoie de un război cu Ucraina și cu Occidentul. Nimeni nu ne amenință, nimeni nu ne atacă. Politica bazată pe promovarea ideii unui astfel de război este imorală, iresponsabilă și criminală, și nu poate fi implementată în numele Rusiei. Un astfel de război nu poate avea nici scopuri legale, nici morale.”
Pentru generațiile tinere, războiul ține de cărțile de istorie și de… Hollywood. Are o imagine romanțioasă, ficționalizată, populată de eroi care își transformă în scrum inamicii printr-o simplă apăsare pe buton. E și lumea artificială a jocurilor pe calculator, în care poți obține mai multe „vieți” și nivele de protecție, dacă ești suficient de abil și performant în „luptele” pe care le dai în fața monitorului.
Războiului adevărat, nu virtual, nu-ți oferă mai multe vieți. Ai o singură viață și o poți pierde cu ușurință, de aceea exaltările războinice pe care le propagă mass-media de la Moscova sunt foarte periculoase. Generațiile mai vârstnice, care au trăit pe pielea lor grozăviile celui de-Al Doilea Război Mondial, crimele nazismului, ororile comunismului, au o percepție mult mai acută a nenorocirilor aduse de un flagel de felul celui ce ar putea izbucni în preajma noastră.
De când se știu, moldovenii și-au urat „sănătate și pace”. E cumva dezideratul minim al unor oameni trecuți prin toate belelele istoriei, o recunoaștere a neputinței lor de a se împotrivi unor forțe ostile, invadatoare, care i-au transformat în carne de tun. Mentalitatea aceasta e mai veche decât rapturile și ocupațiile străine din secolul XX, își trage obârșia din secolul al XVIII-lea, al războaielor ruso-turce, purtate pe teritoriul Principatelor Române, inclusiv în spațiul dintre Prut și Nistru, războaie în care am fost mereu victime, pe spinarea cărora imperii hrăpărețe își disputau întâietatea și interesele expansioniste.
Din aceste reflexe atavice, se poate spune, derivă actuala mentalitate a dezangajării basarabene, reflectată și în articolul din Constituție privind neutralitatea. Doar că e imposibil să fii „neutru” când vine vorba de valorile și de identitatea ta, amenințate.
În Republica Moldova – supusă unei intense propagande rusești – ziua de 9 Mai, a Victoriei, așa cum se știe, continuă să divizeze populația, fiind mai degrabă o armă de manipulare politică decât obiectul unor dispute istoriografice. Suntem prea departe de înțelepciunea francezilor și a germanilor care au știut să-și depășească vechile animozități în numele unei Europe a păcii și colaborării.
În Est, politica revizionistă a Rusiei, accentuată după anexarea Crimeii în 2014, continuă să alimenteze teama popoarelor, pentru că aici frontierele o pot oricând lua razna pe hartă.
Anul 2022 a fost declarat la Chișinău „Anul Recunoștinței față de veteranii de război, participanți la acțiunile de luptă pentru apărarea integrității și independenței Republicii Moldova”. Amintirea tragediei din primăvara-vara lui 1992 este puternică. Rusia își tot zăngănește armele, în Transnistria nu mai contenesc manevrele militare. Krasnoselski, șeful separatist de la Tiraspol, preia mesajul patronilor săi de la Moscova și amenință autoritățile de la Chișinăul că „flirtul” lor cu NATO s-ar putea termina prost.
Separatiștilor de la Tiraspol le țin isonul socialiștii din parlamentul de la Chișinău, care declară că nu vor admite ca Moldova să fie atrasă în „jocuri geopolitice” și sunt împotriva colaborării cu NATO. Mărirea cheltuielilor pentru sectorul Apărare, despre care a vorbit recent premierul Natalia Gavrilița, nu este privită cu ochi buni. Moldova e o țară pașnică, nu are nevoie de armată, o spun și unii adepți ai orientării proeuropene. Foarte adevărat, Moldova este o țară pașnică, dar atunci ce caută trupele ruse în Transnistria, de ce nu pleacă, de ce nu ne lasă în pace?
Sigur că raportate la amploarea amenințării estice, cheltuielile pentru apărare, la noi, vor fi flagrant disproporționate, dar nu despre asta e vorba. Ciudat este ca de securitatea ta să se îngrijească alții, iar tu, la tine acasă, să fii inconștient, să nu-ți pese sau chiar să-i rogi pe europeni și pe americani să o lase mai moale cu dorința de „a ne ajuta”, mai ales că n-au nicio obligație contractuală cu Republica Moldova…
„Pe timp de război muzele tac”. Celebra expresie, parafrazată după o maximă a lui Cicero, referitoare la legi, poate fi extrapolată la orice situație belicoasă, inclusiv la cea pe care o trăim azi, când așteptăm încordați deznodământul crizei de la granița ruso-ucraineană. Tocmai de aceea, mai mult ca niciodată, statul e obligat să sprijine artele și cultura, care inspiră și fortifică unitatea, conștiința identității și memoriei naționale în vremuri primejdioase.
