De la mărturiile supraviețuitorilor deportărilor romilor din Basarabia până la recunoașterea pe scena festivalurilor internaționale — documentarul readuce în atenție una dintre paginile mai puțin cunoscute ale istoriei regiunii. Filmul, născut în 2013 și premiat la Festivalul Internațional de Film Documentar CRONOGRAF, continuă să ducă poveștile supraviețuitorilor dincolo de granițele Republicii Moldova.

Documentarul moldovenesc urmărește drama deportării romilor din Basarabia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial prin mărturiile supraviețuitorilor și ale urmașilor acestora, completate de materiale de arhivă.

În centrul peliculei se află o întrebare care depășește istoria unei singure comunități: ce se întâmplă cu memoria unei tragedii atunci când vocile celor care au trăit-o sunt aproape pierdute? Răspunsul filmului este unul cinematografic, dar și moral: poveștile trebuie păstrate, documentate și transmise mai departe.

Filmul nu prezintă doar un episod din trecutul Basarabiei, ci deschide o discuție despre drepturile omului, persecuție, identitate și responsabilitatea de a păstra memoria victimelor.

Cum a început povestea documentarului „Prigoana din Basarabia” și ce v-a determinat să abordați tema deportării romilor?

Povestea filmului a început, de fapt, cu o revelație personală. Mult timp am crezut că Holocaustul era o tragedie care se întâmplase undeva departe de noi – în Germania, în Polonia, în alte țări europene. Apoi, un prieten din Ungaria mi-a vorbit despre calvarul evreilor români și moldoveni deportați în Transnistria. Am început să caut, să întreb, să citesc. Și am descoperit ceva care m-a tulburat profund: această istorie se întâmplase chiar lângă noi.

Mai mult decât atât, locuiam în Chișinău foarte aproape de ghetourile în care, în timpul regimului Antonescu, evreii și romii erau capturați și concentrați înainte de deportare.

Ca jurnalistă, aveam deja preocuparea de a căuta poveștile oamenilor despre care se vorbește prea puțin. Așa am ajuns și la Centrul Național al Romilor din Moldova, care ne-a ajutat să intrăm în contact cu supraviețuitorii romi și să înțelegem mai bine dimensiunea acestei tragedii.

Am mers personal în arhivele naționale din Chișinău și am petrecut săptămâni întregi documentând subiectul. Cu cât descopeream mai mult, cu atât îmi dădeam seama că există o istorie pe care noi, cei de astăzi, aproape că nu o cunoaștem.

În 1942, aproximativ 25.000 de romi au fost deportați din România în Transnistria, teritoriu aflat atunci sub administrație românească. Aproximativ jumătate dintre cei deportați erau copii, iar cel puțin 11.000 de oameni nu au supraviețuit foametei, frigului și bolilor, în special tifosului.

Dar, după un timp, cifrele au început să nu-mi mai fie suficiente. În spatele cifrelor am început să văd chipuri. Un copil care își vede tatăl împușcat. O femeie care aduce pe lume un copil fără medic, fără apă și fără ajutor. O mamă care încearcă să-și țină copiii în viață într-un loc în care foamea și boala deveniseră parte din fiecare zi.

Atunci am înțeles că nu putem face doar un film despre niște evenimente istorice. Trebuia să facem un film despre oameni. Împreună cu Centrul Național al Romilor, Nicolae Rădița, producătorul filmului și Sergiu Ene, co-regizor, am încercat să construim această punte între document și memorie. Eu am lucrat la scenariu și regie, iar Sergiu a avut un rol esențial în regie, imagine și montaj.

Nu am vrut ca noi să vorbim în locul comunității rome. Ne-am dorit ca romii să-și spună propria istorie, cu propriile cuvinte, prin propriile amintiri și propriile răni. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care filmul a rămas viu.

Astăzi, după mai bine de un deceniu, îmi dau seama că „Prigoana din Basarabia” a devenit mai mult decât un film. A devenit un tezaur de memorie al Republicii Moldova – pentru că păstrează pe peliculă voci pe care timpul nu le mai poate recupera.

Cât de dificil a fost să convingeți oamenii să vorbească despre o experiență atât de dureroasă, trăită în timpul războiului?

A fost, probabil, cea mai grea parte a filmului, și nu pentru că oamenii nu-și aminteau. Una dintre cele mai mari surprize pentru mine a fost să descopăr că mulți dintre supraviețuitori nu își povestiseră experiențele nici măcar propriilor copii, pentru că le era frică.

Frica de ură. Frica de discriminare. Frica de o nouă persecuție. Pentru unii dintre ei, deportarea nu era o amintire închisă într-un capitol de istorie. Era o traumă care încă trăia în ei. Unii se temeau că, dacă vorbesc despre ceea ce li s-a întâmplat, vor putea fi din nou persecutați sau deportați.

De aceea, accesul nostru la aceste familii nu a fost deloc simplu. Nu puteam apărea pur și simplu cu o cameră de filmat în curtea unui om și să-i cerem să-și deschidă sufletul. Am putut ajunge la ei datorită sprijinului membrilor comunității rome și al Centrului Național al Romilor.

Și apoi începea partea cea mai delicată: să câștigi încrederea unui om care urma să-ți povestească poate cea mai dureroasă perioadă din viața lui. Am ascultat femei rome povestind despre abuzuri sexuale și fizice, despre foame, despre frig, despre moarte, despre copii pierduți și familii destrămate.

Una dintre mărturiile care m-au urmărit cel mai mult este cea a lui Constantin Pleșca. Era copil când și-a văzut tatăl împușcat de soldații germani. Ce faci când un om îți spune așa ceva în fața camerei? Nu poți să regizezi o asemenea scenă, nu poți să o faci mai dramatică. Realitatea este deja mai puternică decât orice scenariu.

Au existat momente în care emoția femeilor pe care le ascultam în spatele camerei m-a copleșit. Și am înțeles atunci că rolul nostru nu era să provocăm lacrimi. Rolul nostru era să le oferim un spațiu în care să poată vorbi. Uneori, cele mai puternice momente ale filmului nu sunt cele în care oamenii plâng, sunt cele în care se opresc și tac, cum ar fi o pauză, o privire, un oftat, un chip care nu mai are nevoie de cuvinte. Acolo începe adevărata memorie.

Care a fost cea mai mare provocare în realizarea filmului – documentarea istorică, găsirea supraviețuitorilor, filmările sau procesul de a transforma aceste mărturii într-o poveste cinematografică?

A fost dificil să facem toate aceste lucruri în același timp. Dar cea mai mare provocare a fost să găsim echilibrul dintre ceea ce spun documentele și ceea ce își amintește omul.

Există încă puțini istorici și cercetători care au studiat în profunzime persecuția romilor în timpul regimului Antonescu. Există și discuții academice privind anumite date și interpretări. Tocmai de aceea, am vrut să fim foarte atenți să nu transformăm filmul într-o construcție bazată pe presupuneri. Am vrut să punem față în față trei lucruri: documentul, mărturia și memoria.

Am folosit imagini de arhivă, interviuri cu specialiști și am construit povestea în jurul amintirilor supraviețuitorilor. Mărturiile lor au fost puse în dialog cu documentele istorice și cu imaginile alb-negru ale trecutului, această combinație a dat filmului identitatea sa.

Romii au o tradiție orală extraordinar de bogată. Istoria lor s-a transmis generații întregi prin voce, prin familie, prin povestire. Dar ce se întâmplă când ultimii oameni care au trăit acele evenimente dispar? Dispare și vocea.

De aceea, astăzi privesc filmul altfel decât în 2013. Atunci vedeam un documentar, astăzi văd o arhivă vie, un tezaur în care au rămas vocile unor oameni pe care noi nu-i mai putem intervieva astăzi.

Una dintre protagoniste avea 92 de ani când am filmat-o. Încerca să-și amintească drumul deportării, locurile prin care trecuse, oamenii pe care îi văzuse murind. Camera lui Sergiu Ene nu intră agresiv în viața ei. Se apropie cu răbdare. Vedem casa modestă, lucrurile colorate, gesturile obișnuite ale unei femei în vârstă. Apoi camera ajunge la chipul ei. Și atunci se produce ceva extraordinar. Ridurile devin arhivă. Ochii devin document. Tăcerea devine mărturie.

O altă supraviețuitoare, Zinaida Preda din Soroca, povestește despre lupta cu păduchii și tifosul, despre încercarea disperată de a se curăța, scuturând hainele pe rug. Sunt detalii aparent mici, dar tocmai aceste detalii fac istoria reală. Nu mai vorbim despre „victime”, vorbim despre oameni care au încercat să supraviețuiască unei lumi care le luase aproape totul.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

De la „CRONOGRAF” la festivaluri internaționale: Ce reacții ați primit din partea publicului internațional? A existat vreo reacție care v-a surprins sau v-a emoționat în mod deosebit?

Cea mai emoționantă reacție este, paradoxal, una foarte simplă: „Nu am știut că această poveste a existat”. Atunci simți că filmul și-a găsit rostul. „Prigoana din Basarabia” a fost premiat la CRONOGRAF în 2013, când a primit distincția pentru cel mai bun documentar național. Pentru noi, a fost o recunoaștere importantă acasă, dar filmul a rămas ani de zile aproape uitat într-un raft.

„Aveam un disc vechi care începea să se prăfuiască, și într-o zi m-am uitat la el și m-am întrebat: „Oare povestea aceasta chiar trebuie să rămână acolo?” Am simțit că trebuie să întreprind ceva. Am început să revăd materialele, să reeditez anumite secvențe, să actualizăm filmul la cerințele circuitului festivalier internațional și să pregătim versiunea în limba engleză – „The Exile from Bessarabia”. Și aici a început o a doua viață a filmului”, spune Natalia Ghilașcu.

În 2026, producția a primit noi recunoașteri în Statele Unite și Europa, printre care Award of Merit la Documentaries Without Borders International Film Festival, Special Jury Award la Germany International Film Festival, Best Human Rights Film la Chicago Women Film Fest și Best Historical Film la Berlin Indie Film Festival.

Documentarul a ajuns sa fie proiectat și la Woodstock Museum Film Festival, în Saugerties, New York pe 3 septembrie.

„M-a impresionat enorm faptul că organizatorii au dorit o copie DVD pentru prezentare și că filmul a fost apreciat de membrii juriului. Dar mai mult decât premiile m-a impresionat faptul că povestea Moldovei a început să fie ascultată de oameni care nu știau nimic despre ea.

Am primit reacții emoționante din partea diasporei noastre din Statele Unite. Pentru mulți dintre moldovenii și românii plecați peste hotare, faptul că un film realizat în Moldova ajunge să fie prezentat în festivaluri americane a fost o bucurie aparte. Iar pentru mine există un moment simbolic pe care nu-l voi uita: în 2013, filmul era premiat în Moldova. În 2026, aceeași poveste ajunge la New York. Au trecut mai bine de 13 ani, si totuși, vocile din film încă vorbesc. Asta mi se pare extraordinar, filmul nu a îmbătrânit. Noi am îmbătrânit. Martorii au îmbătrânit. Dar memoria lor a rămas vie”, spune Natalia Ghilașcu.

Pe 21 august documentarul a fost prezentat la Festivalul Internațional al Libertății din South Carolina, după ce a fost selectat în etapa finală a concursului.

Pe 11 octombrie, echipa va ridica Trofeul de Onoare pentru acest film, în Marea Britanie, la Festivalul Activiștii Fără Hotare, iar pe 18 octombrie un alt Trofeu de onoare din Santa Monica, California la Festivalul Constientizarii.

„Aceste proiecții confirmă recunoașterea internațională continuă a filmului de către o instituție culturală din Statele Unite. Proiecția a oferit publicului american ocazia de a descoperi un capitol mai puțin cunoscut al istoriei Europei de Est prin intermediul unui documentar dedicat memoriei istorice și drepturilor omului”, spune regizoarea fimului.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

Dacă ați realiza astăzi filmul de la zero, după mai bine de un deceniu de la prima versiune, ce ați face diferit?

Aș sta mai mult cu protagoniștii filmului, aș reveni la ei mai des, aș merge împreună cu ei în locurile despre care ne-au povestit, dintre Nistru și Bug, și desigur, aș filma mai multe detalii din viața lor, mai multe fotografii, obiecte, case, locuri și povești de familie.

Atunci eram concentrată pe realizarea filmului. Astăzi sunt mult mai conștientă de faptul că filmam împotriva timpului. Supraviețuitorii erau deja foarte în vârstă, iar unele dintre vocile pe care le-am înregistrat atunci nu mai pot fi auzite astăzi decât în film. Și acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat. Uneori nu realizezi un documentar doar pentru publicul de astăzi, îl realizezi pentru cineva care îl va privi peste 20, 50 sau 100 de ani.

Aș acorda astăzi și mai multă atenție arhivării digitale, restaurării, subtitrării și distribuirii internaționale. Mă gândesc inclusiv la forme noi prin care această memorie ar putea ajunge la generația tânără – poate prin animație, printr-o serie educațională sau prin tehnologii noi, inclusiv instrumente AI. Dar aici sunt prudentă. Nu vreau ca tehnologia să înlocuiască adevărul.

Poate să-l ajute să ajungă mai departe, dar vocea supraviețuitorului trebuie să rămână în centru. Nu aș înlocui mărturia unui om cu o reconstrucție spectaculoasă, si nu aș încerca să fac povestea mai dramatică. Realitatea a fost suficient de dramatică.

Poate aceasta este una dintre marile lecții pe care mi le-a dat cinematografia documentară: nu trebuie întotdeauna să inventezi emoția. Uneori trebuie doar să creezi liniștea în care adevărul să poată fi auzit.

Dacă ați putea transmite un singur mesaj urmașilor celor deportați, dar și generațiilor care nu au cunoscut această istorie, care ar fi acela?

Să nu lase memoria să moară! Asta le-aș spune urmașilor celor deportați. Întrebați-vă părinții, întrebați-vă bunicii, scoateți fotografiile din sertare, înregistrați-le vocile și întrebați-i despre lucrurile despre care poate au tăcut o viață întreagă. Pentru că într-o zi poate fi prea târziu.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai mari tragedii ale istoriei: nu doar că oamenii mor, ci că uneori mor și poveștile lor odată cu ei. Generației tinere i-aș spune să nu privească Holocaustul romilor ca pe o pagină îndepărtată dintr-un manual, așa cum a privit-o eu din școală.

În spatele fiecărei cifre este un om, iar în spatele celor aproximativ 25.000 de deportați din spațiul românesc sunt familii. În spatele celor care nu s-au mai întors sunt copii, părinți, frați, surori. Iar în spatele fiecărei mărturii există o întrebare pe care trebuie să ne-o punem și astăzi: cum ajunge o societate să accepte ca un grup de oameni să fie considerat mai puțin important decât altul?

De aceea, memoria nu este doar despre trecut, este despre prezent si despre viitor. Pentru mine, „Prigoana din Basarabia” nu este doar un film despre romi. Este un film despre memorie, demnitate, frică și curajul de a vorbi. Este despre o generație care a supraviețuit și care, din cauza fricii, a dus uneori această durere în tăcere până la sfârșitul vieții.

Filmul este și despre noi, cei care am avut privilegiul de a-i asculta. Astăzi, când mă uit în urmă, mă gândesc că poate nu noi am salvat poveștile lor, poate că ei ne-au încredințat nouă o parte din memoria lor, ca să o ducem mai departe.

De aceea consider „Prigoana din Basarabia” un tezaur pentru Moldova, nu pentru că este un film premiat, nu pentru că a ajuns în festivaluri din Europa și America, ci pentru că în el au rămas vocile unor oameni care astăzi nu mai pot vorbi.

Și acesta este lucrul cel mai valoros pe care îl poate face cinematografia documentară: să transforme timpul în memorie. Adevărata călătorie a filmului a început în momentul în care un supraviețuitor s-a așezat în fața camerei și a spus: „Asta mi s-a întâmplat mie.” De atunci, povestea nu mai aparține doar lui, ne aparține tuturor. Cât timp cineva o va privi, o va asculta și o va transmite mai departe, acei oameni nu vor fi uitați.