Când oamenii de știință de la NASA au urmărit recent orbitele a două roci spațiale, în timp ce acestea se apropiau de Pământ, au descoperit o surpriză: Unul dintre asteroizi are o mică lună. Astronomii urmăresc în mod regulat traiectoriile asteroizilor pentru a se asigura că niciunul dintre aceștia nu se află pe un potențial curs de coliziune cu planeta noastră.

Deși niciunul dintre asteroizii recenți nu a trecut pe lângă noi la o distanță îngrijorătoare, rocile spațiale pot furniza informații valoroase pe care NASA le utilizează pentru a se pregăti pentru orice posibile scenarii viitoare de coliziune. Asteroizii, care sunt rămășițe ale formării sistemului solar, sunt, de asemenea, de interes, deoarece captarea detaliilor despre dimensiunea, orbita și compoziția lor poate dezvălui informații despre colțul nostru de cosmos

Astronomii de la Jet Propulsion Laboratory al NASA, situat în Pasadena, California, au folosit un sistem numit radar planetar prin intermediul Deep Space Network pentru a urmări și a realiza imagini ale asteroizilor. Rețeaua Deep Space Network este un sistem de antene radio de pe Pământ care ajută agenția să comunice cu navele spațiale care explorează sistemul nostru solar și emite unde radio pentru a acționa ca radar în spațiu.

Observarea unei luni minuscule

Prima rocă spațială, asteroidul 2011 UL21, a trecut pe lângă Pământ pe 27 iunie, la o distanță de 4,1 milioane de mile (6,6 milioane de kilometri), sau de 17 ori distanța dintre Pământ și Lună. Cercetătorii au descoperit pentru prima dată asteroidul în 2011 cu ajutorul Catalina Sky Survey din Tucson, Arizona. Dar, de când a fost reperată pentru prima dată roca spațială, survolul Pământului din iunie a fost cel mai apropiat de planeta noastră pe care l-a imaginat radarul.

Astronomii au transmis unde radio de la antena de satelit de 70 de metri lățime a Radarului Sistemului Solar Goldstone, de lângă Barstow, California, către roca spațială. Undele s-au reflectat pe asteroid și s-au întors la antena de satelit a rețelei.

Cercetătorii au desemnat acest asteroid cu o lățime de aproape 1,5 kilometri ca fiind potențial periculos, ceea ce înseamnă că are șanse să lovească Pământul în viitor. Dar astronomii nu cred că va reprezenta o amenințare pentru planeta noastră în viitorul apropiat, după ce i-au calculat viitoarele orbite și au stabilit că nu se va apropia prea mult de Pământ.

Imaginile radar au arătat că asteroidul este aproximativ sferic și face parte dintr-o pereche, numită sistem binar. Roca spațială are o mică lunetă care o orbitează de la o distanță de 1,9 mile (3 kilometri).

Se crede că aproximativ două treimi dintre asteroizii de această dimensiune sunt sisteme binare, iar descoperirea lor este deosebit de importantă deoarece putem utiliza măsurători ale pozițiilor lor relative pentru a estima orbitele, masele și densitățile lor reciproce, care oferă informații esențiale despre modul în care s-ar fi putut forma”, a declarat Lance Benner, cercetător principal la JPL, care a condus observațiile.

Misiunile NASA, inclusiv nava spațială Lucy, care va explora o populație misterioasă de roci spațiale numită Troienele mai târziu în acest deceniu, au ajutat la dezvăluirea numărului de lunete existente în jurul asteroizilor din sistemul nostru solar.

Iar misiunea DART s-a izbit intenționat de o lunetă numită Dimorphos, care orbitează un asteroid mai mare numit Didymos, pentru a modifica pentru prima dată mișcarea unui corp ceresc în spațiu, ca modalitate de a testa tehnologia de deviere a asteroizilor în 2022.

O rocă spațială surpriză

Uneori, astronomii nu știu că un asteroid se află pe o orbită care îl duce aproape de Pământ decât chiar înainte ca acesta să se apropie. Această incertitudine este unul dintre motivele pentru care NASA își intensifică eforturile de a înțelege mai bine populația de asteroizi care se apropie cel mai mult de lumea noastră.

Cercetătorii au descoperit asteroidul 2024 MK cu doar 13 zile înainte ca acesta să zboare pe lângă Pământ, trecând pe lângă el la o distanță de doar 184 000 de mile (295 000 de kilometri) de planeta noastră – puțin peste trei sferturi din distanța dintre Pământ și Lună – pe 29 iunie.

Sistemul ATLAS (Asteroid Terrestrial-impact Last Alert System) de la Stația de Observare Sutherland din Africa de Sud a observat pentru prima dată roca spațială pe 16 iunie. Deși este considerat, de asemenea, potențial periculos, asteroidul nu pare să se afle prea curând pe o traiectorie îngrijorătoare în raport cu Pământul.

Astronomii au trimis unde radio către roca spațială și au capturat o imagine detaliată a asteroidului 2024 MK. Pe suprafața sa se află bolovani de 10 metri lățime, precum și pete concave și creste. Asteroidul măsoară 500 de picioare (150 de metri) lățime și pare unghiular și alungit, având în același timp câteva zone proeminente plate și rotunjite.

Pe măsură ce roca spațială a trecut pe lângă planeta noastră și s-a confruntat cu gravitația Pământului, orbita sa s-a schimbat. Acum, călătoria de 3,3 ani a asteroidului în jurul Soarelui a fost scurtată cu aproximativ 24 de zile.

Obiecte de dimensiunea asteroidului 2024 MK se apropie de Pământ doar o dată la câteva decenii, așa că astronomii au colectat cât mai multe date.

„Aceasta a fost o oportunitate extraordinară de a investiga proprietățile fizice și de a obține imagini detaliate ale unui asteroid din apropierea Pământului”, a declarat Benner.

Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!

#asteroid #NASA

Marte nu este o planetă moartă: noi semne de activitate vulcanică au fost detectate pe „Planeta Roșie”, a cărei suprafață găzduiește cei mai mari vulcani din Sistemul Solar, ceea ce sugerează posibilitatea de apariție a vieții, informează AFP.

„Vulcanismul pe Marte a început în urmă cu 4,5 miliarde de ani și se observă, prin datarea lavei, că rata de erupție a scăzut mult de 2 miliarde de ani încoace, deși cele mai recente erupții au o vechime de câteva zeci de milioane de ani”, a explicat Daniel Mege de la Centrul de Cercetări Spațiale din cadrul Academiei Poloneze de Științe, cercetător la Universitatea Berna din Elveția și autorul principal al unui studiu publicat joi în revista Sciences Advances. Ar fi oare Marte, așadar, pe cale „să adoarmă” din punct de vedere vulcanic?

Pentru a afla mai multe informații, o echipă internațională, condusă de Alexander Trokhimovskiy de la Institutul de Cercetări Spațiale din cadrul Academiei de Științe din Rusia, a contribuit la apropierea ‘observațiilor geologice de observațiile atmosferice’, a subliniat Daniel Mege, scrie Agerpres.

Clorură de hidrogen

Pentru a răspunde acestor întrebări, oamenii ar trebui să călătorească pe Marte și să se apropie de Alba Mons. Pe suprafața din jurul acestui vulcan gigantic, al cărui crater are o circumferință de 1.600 de kilometri, au fost reperate fisuri ce datează din urmă cu 1 milion de ani – un interval infim prin prisma timpului geologic.

În același timp, la doi kilometri deasupra acestor fisuri, în atmosfera marțiană, sonda spațială Trace Gas Orbiter (TGO) din misiunea ExoMars a Agenției Spațiale Europene (ESA) a măsurat concentrația clorurii de hidrogen, un gaz de origine vulcanică.

În atmosfera marțiană, prezența acestui gaz variază în funcție de anotimp: concentrația atinge nivelul maxim în timpul iernii din emisfera nordică, apoi dispare aproape complet în timpul verii – un fenomen cauzat, cel mai probabil, de ciclurile prafului și ale apei de pe „Planeta Roșie”.

Însă oamenii de știință au detectat o excepție de la acest tipar: concentrații mari de clorură de hidrogen au fost măsurate și la începutul verii, deasupra unor fisuri vulcanice de pe pantele vulcanului Alba Mons.

„Colegii noștri care se ocupă de studierea atmosferei nu reușeau să explice această concentrație prin modelele chimice”, a dezvăluit Daniel Mege.

Acest specialist în geologie și planetologie s-a folosit atunci de „intuiția sa de geolog”.

Pe Terra, atunci când sunt analizate cele mai abundente gaze dintr-un vulcan activ, sulful este primul descoperit, abia apoi urmează clorura de hidrogen, în cantități mai mici. „Însă acest raport se inversează în perioadele de repaus ale vulcanilor”, a subliniat Daniel Mege.

„Mai știm, de asemenea, grație meteoriților marțieni căzuți pe Terra, că magma marțiană este de patru ori mai bogată în clorură decât magma terestră”, a adăugat el.

Încă din acest stadiu al cercetărilor, o concluzie se impune: cercetătorii tocmai au detectat un semnal al vulcanismului latent.

„Marte nu este o planetă moartă din punct de vedere geologic în profunzimile sale, ci se află pur și simplu în stare de somn”, a rezumat ESA într-un comunicat.

Circulație hidrotermală

Această concluzie deschide noi perspective legate de apariția vieții pe Marte, o chestiune care preocupă comunitatea științifică de multă vreme.

Atmosfera planetei Marte este extrem de ostilă vieții terestre, atât din cauza temperaturilor scăzute, cât și a radiațiilor ridicate. Însă situația ar putea fi diferită sub scoarța marțiană.

„Atunci când ai un sistem magmatic, există o circulație hidrotermală care se declanșează. Este vorba despre apa caldă din adâncime, vapori care urcă prin fisuri până la suprafață. De altfel, într-un astfel de cadru noi credem că viața a apărut pe Terra. Avantajul acestor sisteme hidrotermale este că poți avea condiții de temperatură, de presiune, care sunt stabile în timp și independente de ceea ce se petrece în atmosferă. Or, scoarța marțiană și scoarța terestră au aproape aceeași compoziție, același tip de roci. A fost nevoie de doar câteva milioane de ani pentru ca viața să apară pe Terra, putem să ne imaginăm că același lucru s-ar putea întâmpla și pe Marte”, a sugerat Daniel Mege.

„Marea întrebare de acum înainte este următoarea: oare această viață a putut să se dezvolte și să se mențină pe termen lung, chiar până în zilele noastre? Răspunsul, așa cum se întâmplă adeseori, va veni odată cu trecerea timpului”, a concluzionat autorul principal al studiului.