La începutul războiului și-a luat părinții și a plecat din Zaporojie la Kiev pentru se întâlni cu fratele, au mers la Lvov, de acolo au mers spre Moghilev Podolsk, apoi au trecut hotarul Moldovei. Călătoria de câteva zile a fost prin păduri, marcată de oboseală, decizii complicate și despărțiri de oameni dragi – aceasta este povestea Luchiei Medusa, o refugiată din Ucraina care ajungând la Chișinău a decis să sară în ajutorul conaționalilor.
Tânără s-a născut în 1991, în același an când s-a destrămat URSS și fostele țări membre își declarau independența, mama fiind din Ucraina, iar tata – din Bolivia. A crescut împreună cu țara ei, iar după 30 de ani, a simțit că trebuie să își ia familia și să plece, pentru a se simți în siguranță.
„Era atmosferă îngrozitoare. Sora mea urma să plece în Anglia din Lvov. M-a telefon din tren dimineața devreme și a spus că toți își sună apropiați, că se aud sirene. În primele secunde credeam că în lumea modernă așa ceva e imposibil. Am lucrat jumătate de zi, iar seara trebuia să luăm trenul spre Kiev, dar în ultimul moment mama mi-a zis că s-a răzgândit să plece. Spunea că luni va merge la serviciu, că tata are o afacere mică și că nimeni nu îi așteaptă în străinătate. Începeam să plâng și să îi explic că urmările pot fi îngrozitoare dacă rămânem. I-am spus plângând în hohote că frații mei au familii, sora mea are familie. Eu nu o am deocamdată și părinții mei sunt acum tot ce am mai scump acum și nu o să îmi pot ierta dacă se întâmplă ceva. Era sfârșitul primei zile de război”, povestește Luchiia.
Norocul din ceasul al 12-a
În ultima clipă, tatăl i-a convins mama să adune bagajele și să pornească. Luchiia povestește că a simțit pe tot parcursul drumului că ea și oameni săi dragi sunt protejați „de cineva de sus”. Norocul îi urmărea de la taxiurile găsite în ceasul al 12-a, până la oameni pe care îi cunoștea și îi întâlnea în gări din orașe străine sau necunoscuți care săreau în ajutor.
„Când am început să chem taxi, nu știam că deja e introdusă legea marțială. Nici o aplicație nu mergea. Nimeni nu voia să preia comanda. Deja credeam că nu vom reuși să ajungem la gară și să plecăm. Nu știam când vom reveni. În 10 minute înțelegeam că întârziem și nu găsim mașină. Mă rugam la toate puterile supreme. Peste un minut am găsit un șofer, iar după ce am pornit l-a sunat soția și i-a spus să vină urgent acasă. Am avut mare noroc cu șoferul, în oraș nu mai era nici o mașină”.
Toate trenurile din Zaporojie întârziau în acea seară, iar gara era arhiplină. La Kiev familia Luchiei s-a întâlnit cu fratele ei și peste jumătate de zi a luat trenul spre Lvov. Atunci pentru prima dată au auzit explozii, iar ofițerii de pe peroane îndreptau mulțimea spre cele mai apropiate adăposturi.
„Poliția îi îndrepta pe toți în adăpostul de alături. Oamenii erau speriați, strigau, încercau să fugă de asta. Ceea ce se întâmplă acum, știu că ucrainenii văd cum explodează rachete, în special copiii. Asta va rămâne pentru totdeauna în capul lor”
Odată ce s-au văzut urcați în vagon, pentru părinții ei, care sunt deja în vârstă, s-au găsit locuri. Multă lume, însă, era nevoită să călătorească în picioare. După două zile în care au fost în drum, prin intermediul colegilor și prietenilor au găsit un apartament la Lvov. Locuința nu avea încălzire și era dotată cu o singură canapea, iar ei erau cinci. Nu mai era important pentru ei asta.
„A doua zi am cumpărat niște produse, apă. Eram deja pregătiți de drum. Am cumpărat bilete la tren spre Moghilev Podolsk. Nu știam în cât timp vom ajunge. Când am ajuns seara pe peron, era introdusă ora marțială și nu eram siguri că vom găsi un taxi ca să ne ducă la vamă. Am rugat o tânără din Jmerinka să ne spună numărul unui șofer. A găsit contactele unui taximetrist particular. L-am sunat și a acceptat.”
Drumul spre pace prin pădure
Totuși, călătoria lor era departe de a se încheia. Deoarece intrase în vigoare legea marțială și nu aveau viză de reședință în localitate, ofițerii de la punctele de control din Moghilev Podolsk nu le-au permis să treacă, dar norocul nu i-a ocolit nici aici. Bărbatul care i-a dus a decis să o ia pe scurtătură.
„A întors în pădure și vreo 20 de minute am mers în beznă. Nici drumuri. Nici lumină. Apoi a ieșit pe un drum de sat și am ajuns la hotarul de la Moghilev Podolsk. Am avut noroc de el, deoarece și-a asumat riscul. La vamă am înțeles că fratele nu va trece, deoarece deja s-a decis că bărbații nu pot ieși din țară. Polițiștii de frontieră au spus că nu se încadrează în excepțiile stabilite. Soția lui a decis să rămână cu el. Ne-au spus să plecăm, pentru că și părinții sunt în vârstă. Ne-am îmbrățișat și am plâns. Acum ei sunt la Vinița și vorbim regulat la telefon. Familia noastră a fost nevoită să se separe. Hotarul ne-a despărțit. Eu sunt aici, în Moldova. Părinții i-am trimis în România. Sora este în Anglia, iar ambii frați cu familiile – în Ucraina”
Pentru cele mai importante știri, abonează-te la canalul nostru de TELEGRAM!
Fii de folos acolo unde ești acum!
Luchiia a avut noroc să fie angajata unei companii internațională care are sediu și la Chișinău, iar asta a ajutat-o mult în procesul de acomodare. După primele zile în Moldova, soluționarea problemelor legate de locuință și acte, tânăra a decis să fie de folos conaționalilor ei care fug din caleaa războiului. Cu ajutorul prietenilor din străinătate, dar și membrilor unei comunități religioase pe care i-a cunoscut acasă, când studia engleza, aceasta țintește ucrainenii cărora să le ofere suport, caută oameni care au venit fără rezerve financiare, care nu au călătorit anterior și nu reușesc să se descurce singuri.
„Îmi spun că au încredere în mine. Câteva persoane mi-au făcut transferuri și încerc să găsesc familii care au nevoie și să le ofer acești bani pentru închirierea unui apartament sau pentru alte necesități personale. Nu produse. Acum toată lumea ne ține spatele și s-a unit pentru a ajuta Ucraina. Toată lumea a devenit o familie mare”
Deși povestește modest și cum poate, voluntarii din Chișinău care au cunosc se inspiră de la Luchia și îi apreciază gesturile. „În ziua doua am ajutat-o cu cazare pentru ea și părinți. Azi pentru a treia oară a venit la noi cu sacoșele pline cu mâncare. Donează din puținul pe care îl are. Când i-am văzut mărțișorul din piept, mi-au dat lacrimile”, scria pe rețelele de socializare Victoria Eșanu la începutul lunii martie. În același timp, dacă îi accesezi paginile, găsești storiesuri și postări în care cere ajutor pentru cei din Ucraina, transmite informații importnte pentru refugiați sau pentru cei rămași acasă și mesaje prin care transmite optimism.
Deocamdată Luchiia rămâne la Chișinău, spune că este fericită că e sănătoasă și oamenii dragi îi sunt în viață, și este recunoscătoare pentru ajutorul oferit de Moldova.
„Nu vreau să îmi fac planuri mari pentru viitor. Situația asta ne-a făcut mai puternici. Sunt acum aici și mă bucur de ce am. Sunt vie și sănătoasă. Familia mea este în siguranță. Am înțeles că în orice moment se pot întâmpla lucruri care nu pot fi schimbate și trebuie să fiu flexibilă. Să mă adaptez. Sunt foarte recunoscătoare. Mă închin tuturor care au ajutat. În Moldova, România. Polonia sunt foarte mulți voluntari. Trei zile am fost la centrul pentru refugiați. Înțelegeam că trebuie să dorm măcar câteva ore ca să pot acționa ulterior. Era un oficiu în care s-a făcut centru pentru refugiați în weekend. Angajații singuri au decis singuri să ajute și până acum vorbim cu ei”.
Oamenii se obișnuiesc cu războiul. Nu este normal
Situația din Ucraina este tensionată, dar rămân regiuni unde se simte mai multă liniște, spune tânără după discuțiile cu apropiații. Totuși, acolo în zonele unde se aud mai des explozii oamenii se ajută reciproc, cumpără cele necesare pentru persoanele vulnerabile, care nu pot părăsi casele, însă cel mai grav, în opinia ei, este că ucrainenii se obișnuiesc să trăiască în asemenea condiții.
„Oamenii încep să se obișnuiască. Nu este normal. Dacă primele zile era clar pentru toți că nu e normal, au trecut săptămâni și încep și eu să mă obișnuiesc cu acest gând, dar încerc să îmi impun ideea că nu este normal. Fiecare țară își are suveranitatea. Rusia are multe posibilități de a ne influența. Puteau să alunge toți ucrainenii de acolo. Să ne oprească gazul. Să ne impună sancțiuni, dar să nu ne distrugă țara și să nu omoare oamenii noștri”.
