Pentru a înțelege mai bine impactul potențial al eșecului referendumului privind aderarea la UE, este util să reamintim sau să învățăm cum a ajuns Moldova la statutul de țară candidată în fața negocierilor de aderare la UE. Calificativul de „eveniment istoric” pentru începerea negocierilor nu se datorează doar încărcăturii solemne sau sentimentului de victorie, ci mai degrabă perspectivei cronologice și istorice a acestui parcurs.
Drumul nostru până aici a fost mult mai lung și complex decât sloganurile care ne fac mândri și bucuroși. Dintr-o perspectivă pur istorică, am ajuns aici după cel puțin douăzeci de ani. Aceste două decenii de parcurs european sunt ancorate în trei realizări strategice în relația cu Uniunea Europeană: Planul de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană (2005), semnarea Acordurilor de Asociere și Liber Schimb, alături de regimul fără vize (2014), și începerea negocierilor de aderare în 2024 – ultima porțiune din acest maraton dificil.
Este mult sau puțin douăzeci de ani? Haideți să ne oprim un pic, fie din euforie, fie din dezamăgire, pentru a face o retrospectivă – câte s-au întâmplat în aceste două decenii? Evident că nu am avut parte de o cale dreaptă, compusă din pași planificați, continuitate și consens. În pofida victoriilor intermitente, deseori am alunecat înapoi. Am experimentat de toate: încercări de a monopoliza puterea (dar pe care alegerile le-au rezolvat), proteste, durerea valurilor de migrație, bătălii politice fără sfârșit, imixtiuni din exterior, embargouri, șantaj energetic, dar și tradiționalul „un pas înainte, doi înapoi”. Toate acestea trebuie să ne facă să privim referendumul din toamna acestui an nu doar din perspectiva câștigurilor pe care le poate aduce pentru unii sau alții, ci din perspectiva pierderilor pe care le putem avea cu toții.
O analiză sumară a eventualelor efecte negative ale unui referendum pierdut ne duce, în primul rând, la repercusiunile politice. Din punct de vedere politic, este evident că toată răspunderea pentru eșec va cădea pe președinta țării și partidul de guvernare. Din punct de vedere al partidelor politice pro-europene, culpabilitatea celor care au propus referendumul, fără a-i consulta la început, este o chestiune legitimă. Politica, pe lângă arta compromisului, este și arta războiului politic, unde cine pierde – încasează. Putem să ne imaginăm criticile care vor suna din toate studiourile, telefoanele și platformele sociale.
Evident că o eventuală pierdere a referendumului va avea un efect devastator asupra axei guvernamentale, indiferent de rezultatul alegerilor prezidențiale. Totuși, durata acestui proces de „contabilizare” a eșecului va fi de câteva săptămâni. După aceasta, toți vor uita cine-i de vină, așa cum se întâmplă de obicei. Imediat după această scurtă perioadă, povara referendumului eșuat va cădea la fel de legitim peste partidele pro-europene. De ce? Este simplu. În primul rând, va trebui să confrunte scepticismul și decepția partenerilor europeni – a funcționarilor UE, a familiilor politice europene (din care majoritatea fac parte), a guvernelor din capitalele UE, dar și a vecinilor.
Cu ce vor veni aceste partide în fața funcționarilor sau politicienilor europeni? Cu justificarea că alții sunt de vină? Scuza va funcționa pe termen scurt. Or, partenerii europeni vor privi acest eșec ca pe unul colectiv, un eșec al statului și al societății. Entuziasmul în a sprijini Moldova va fi înlocuit cu întrebări fundamentale de genul „Este oare pregătită societatea noastră cu adevărat să fie parte a unei comunități europene?”. Efectul devastator politic și de imagine în UE va fi amplificat de faptul că toți știu că moldovenii sunt pro-europeni cu adevărat – dar nu au reușit nici să se mobilizeze, nici să securizeze votul. Și turnurile Kremlinului înțeleg acest lucru, altfel nu ar inunda Republica Moldova cu bani pentru corupție politică și falsuri care vor începe să iasă și din frigider.
Eșecul la referendum nu va fi privit de europeni ca un eșec al unui partid sau lider, ci ca incapacitate de a securiza un vot tehnic și ca o slabă reziliență a societății în fața unor atacuri informaționale. Nimeni nu va opri negocierile de aderare, formal ele vor continua, însă knock-out-ul tehnic va afecta cu siguranță viteza și entuziasmul instituțional.
Nici scorul partidelor pro-europene nu va crește substanțial, or decepția socială față de „elanul pro-european” și orice chemări de a merge spre Europa vor fi „obosite” și vor trezi mai multă decepție inclusiv în rândul majorității cetățenilor cu orientare pro-europeană. Cum stau partidele noastre cu reinventarea știm cu toții. Nici lamentarea absolut legitimă că vinovat este PAS-ul sau președinta nu va funcționa în direcția de a crește scorul, valențele vor fi negative în orice situație. Cetățenii și partenerii vor avea o întrebare către toți: avem în partide oameni deștepți, cu experiență politică impresionantă, chiar nu au putut să susțină referendumul având propriul candidat la președinție? Chiar nu au putut înainte propriul candidat la președinție care să se bată politic, dar fără să ignore referendumul european? Mai departe ce va fi – încă două decenii?
Cel mai incontestabil efect al unui referendum eșuat va fi cel social și demografic. Nu este secret că o parte din alegătorii pro-europeni, cetățeni de vârstă activă, tineri și mai puțin, educați și din mediul urban, deseori manifestă o atitudine relaxată față de astfel de exerciții democratice precum referendumul. Relaxarea durează exact până la noutatea proastă, iar efectul comportamental al acestei categorii de cetățeni este unul deja testat în cazul altor crize: valiza. Un potențial efect dramatic al eșuării referendumului va fi încă un val de plecări (unele pe bune, altele navetiste) ale celei mai productive categorii de populație. Costurile plecării la noi sunt mult mai mici decât efortul de a rezista acasă. Acesta este specificul nostru și ar fi infantil să-l ignorăm.
Concluzia e simplă: supărarea, fie și justificată, are ochii mici. În politică, sincer vorbind, este loc și pentru „să moară capra vecinului”, dar trebuie să fim atenți ca în spatele acestei tactici folclorice să nu fie „dăm foc la casă”.
