În România s-au cheltuit, potrivit unui anunț făcut de Statistică, aproximativ 1,6 miliarde euro în anul 2024 pentru activitatea de cercetare-dezvoltare, cea mai mică sumă dintre statele europene. Ca procent din PIB, cheltuielile de cercetare-dezvoltare au reprezentat 0,46% din PIB (în scădere față de nivelul de 0,51% din 2023), din care: 0,30% pentru sectorul privat și 0,16% pentru sectorul public. Media cheltuielilor de R&D în UE este de 2,26% și de peste 3% în țări precum Germania, Austria, Suedia sau Danemarca.
Pentru comparație, Germania a cheltuit în 2024 circa 90 de miliarde de euro în cercetare-dezvoltare.
Cheltuielile UE pentru cercetare și dezvoltare în raport cu PIB-ul au rămas mult sub raportul înregistrat de Japonia (3,44%), Statele Unite (3,45%) și Coreea de Sud, lider în clasament (4,96%). În 2023, cheltuielile Chinei s-au ridicat la 2,58%.
Tot pentru o comparație, amintim că anul trecut divizia medicală a Johnson & Johnson a cheltuit 3,2 miliarde de euro (dublu față de toată România) în R&D.
La sfârşitul anului 2024, ne mai spune INS, în România erau 50.579 salariați care îşi desfăşurau activitatea în cercetare-dezvoltare, în creștere cu 5,1% față de anul 2023.
Țara vecină este pe ultimul loc din UE – și asta constant, de peste un deceniu.
Motivele sunt vechi și interconectate. Iată 6 dintre ele:
1. Lipsă de viziune economică: nu am avut niciodată o strategie de dezvoltare bazată pe inovație. România a mizat, după 1990, pe: forță de muncă ieftină, investiții străine orientate spre producție, lohn, asamblare, outsourcing.
Cercetarea nu a fost considerată motor economic. Nu există un obiectiv național de tipul „3% din PIB pentru Cercetare- Dezvoltare”, așa cum au țările care vor inovație.
2. Finanțare publică instabilă și fragmentată. Bugetele se schimbă anual, programele se desfințează sau se amână, iar granturile vin în valuri după o logică mai degrabă electorală. Cercetarea are nevoie de multianualitate, nu de „fonduri rămase la rectificare”.
3. Sectorul privat aproape inexistent în C-D .Companiile locale investesc puțin în inovație, au marje mici, operează în sectoare low-tech și fac mai degrabă cost-cutting decât R&D.
4. Birocrație masivă și sisteme de evaluare slabe. Cercetarea nu e doar subfinanțată, e și îngropată birocratic. Dosare, comisii, proceduri lente, evaluări necompetitive, granturi anunțate și apoi întârziate un an. Cercetătorii ies din sistem pentru că nu pot lucra – doar scriu hârtii.
6. Economie structural „low-tech”. Mai puțin de 10% din companiile românești sunt în sectoare mediu-înalt sau înalt tehnologizate. Fără industrie high-tech, nu există cerere pentru cercetare.
Efectele acestui dezinteres
1. Productivitate scăzută => salarii mici
Fără inovație, productivitatea stagnează. Iar fără productivitate, salariile rămân mici. Este motivul structural pentru care România stagnează sub 80% din PIB-ul UE per capita.
2. România importă tehnologie în loc să o genereze
Fără cercetare, devenim consumatori de inovație, nu creatori. Plătim licențe, know-how și produse high-tech dezvoltate în Germania, SUA, Finlanda, Olanda.
3. Fuga creierelor — accelerată
O țară care investește puțin atrage puțin și păstrează și mai puțin. Asta produce un cerc vicios: puțină cercetare → puține oportunități → migrație → și mai puțină cercetare.
4. Instituții științifice slăbite
Universitățile românești performează slab în topurile internaționale nu pentru că sunt „rele”, ci pentru că nu au bugete consistente pentru laborator, infrastructură, granturi competitive.
5. Companii locale fără avantaj competitiv
În absența inovației, companiile românești concurează doar prin preț, nu prin tehnologie. De asemenea, rămân dependente de subcontractare și se internaționalizează mai greu.
6. Vulnerabilitate strategică
Într-o lume cu AI, energie verde, microelectronică, biotehnologie, securitate cibernetică, cercetarea devine infrastructură de apărare economică. România intră slab pregătită în competițiile globale.
